Nu atunci când am ajuns, ci în clipa plecării noastre din Irlanda, m-a lovit fulgerul unui înțeles pe care-l purtam cu mine fără să-l deslușesc. Abia când m-am întors la mașina noastră tristă și gri, parcată cuminte la Holyhead, atunci când am ieșit de pe puntea feribotului care mă ducea departe de țara abia întâlnită, cu Marea Irlandei cântând a dragoste și a moarte de jur împrejur, am priceput, o dată pentru totdeauna, că nu-i alegem noi pe cei pe care-i iubim. Ci dragostea pogoară din cer, ca un fulger. Și e păcat să-ncercăm să-i descâlcim firele genezei când nouă ne-a fost dat, simplu, pur și simplu, numai s-o trăim.
Țara cu femei ca algele
M-am îndrăgostit mereu cam fără noimă. Am trăit iubiri într-o rână, povești care păreau tuturor fără niciun viitor. Așa cum Maitreyi iubea un copac și se lăsa îmbrățișată doar în vis de ramurile lui, tot așa, am traversat etape stranii în care mi-am dăruit inima lunii de pe cer, liliacului bătut din fundul curții bunicilor mei sau unui câine husky care m-a săgetat până-n moalele inimii cu privirea lui albastră și fermă. Pe fetița mea am iubit-o cu dragoste de moarte, dureroasă, nebună, din clipa în care mi-a fost pentru prima dată îngăduită privirii. Așa cum mi s-a întâmplat apoi cu fiul meu și, de câteva ori în viață, cu bărbatul lângă care am trăit.
N-am vrut, dar așa mi-a fost dat: m-am îndrăgostit de Marea Irlandei. Splendoarea ei rece și nesfârșită m-a obligat să mă las revendicată de insula mândră de peste mări și țări, ca și cum aici mi-aș fi trăit eternitatea de dinaintea acestei vieți trecătoare. Am mers pe străzile ei îndesate în piatră cu gândul ciudat că aici mi-e căminul. „Ce mult seamănă cu țara noastră“, i-am șoptit, uluită, bărbatului drag, în timp ce-i arătăm cu mâna albită de frig contururi de case și reliefuri pe care nu le văzusem niciodată. „Ce bine seamănă cu mama mea!“, am gândit, privind cu ochi umezi femeile cu obraz înstelat de pistrui, cu păr încrețit de vânturi, femei ca algele, femei ca valurile. „Cât de adânc sunt legată de oamenii de aici!“, am simțit ca pe o durere, în timp ce priveam, pe o scenă aruncată într-o piață, dansul lor viscolit, în care doar picioarele își caută zborul, în timp ce brațele, care nu fac niciodată spectacol din tandrețe, rămân încremenite pe lângă corp. Linii drepte ale unei demnități trasate în gene.
Murmurând nume de copii și poezii
Am plecat din Irlanda cum aș pleca de acasă. Am plecat din Irlanda așa cum te smulgi de lângă o mare iubire. Fără să suferi, purtând fericirea întâmplării în suflet. Abia m-am urcat în mașină și aleseserăm deja numele pruncilor noștri – care nu s-au născut niciodată. Nume cu glas irlandez, nume adânci, nume foșnite, nume splendide. Atha, pentru fetița noastră. Aran, pentru băiatul pe care-l vom avea. Annamoe și Annamoon, pentru doritele gemene…
Pe partea stângă a drumului de întoarcere, pe partea inimii, Marea Irlandei ne-a mai condus o vreme. Și abia când ne-am depărtat de ea, când nu i-am mai respirat vuietul prin geamul deschis al mașinii, el mi-a destăinuit taina pe care o păstrase în minte până atunci. Că nu e pentru prima dată când cineva din viața lui se îndrăgostește de Marea Irlandei. Când o făptură pe care-o iubește dă glas unor gânduri care așteaptă, dintotdeauna, plutind în Irlanda eterică, să fie înțelese.
„Irlanda mi-a incendiat memoria. Ea mi se pare / cea mai apropiată țară de propria-mi țară, / nu mă mai pot spăla de amintirea Irlandei, / mă bucur că am cunoscut-o, / fie și târziu, / după atâtea terne știri externe, care-o priveau, / știri pe care nu le-am înțeles, / Irlanda, Maramureș al Europei, / îți dedic imediat această poveste / cu vikingi și zădărnicie.“
Mi-a recitat din versurile poetului, scrise cu 13 ani înainte ca noi să bănuim miracolul. Și abia atunci am încetat să zâmbesc. Am tras mașina pe stânga, pe marginea de drum de lângă care plecase marea mea, și am plâns. De teamă, de drag, de uimire. De dor de familie, de dor de țară.
Am condus tot eu mai departe, cu mâinile trist încleștate pe volan. Ținând stânga drumului, dând prioritate de stânga, străbătând Anglia cea frumoasă și sobră. Am alergat spre casă. Am alergat spre uitare, ca spre o Fată Morgana, purtând în mine un înțeles pe care, până atunci, îl ascunsesem în mine fără să-l deslușesc: nu-i alegem noi pe cei pe care-i iubim. Ci dragostea pogoară din cer, ca un fulger. Și e păcat să-ncercăm să-i descâlcim firele genezei când nouă ne-a fost dat, simplu, pur și simplu, numai s-o trăim.
