Jurnalul unei fete greu de mulţumit de Jeni Acterian a apărut la Editura Humanitas și este, așa cum precizează editorii, “o carte rară, de felul celor – puţine – care definesc o epocă şi marchează generaţii de cititori, apare pentru prima oară în ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite. Restituim publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele douăzeci şi opt de caiete cu în¬semnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiec-toria unui destin meteoric. Asemenea Jurnalului lui Mihail Sebastian, singurul comparabil ca importanţă, Jurnalul lui Jeni Acterian stă mărturie pentru o întreagă generaţie: pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Cella Delavrancea, Emil Botta, Nae Ionescu şi mulţi alţii autoarea i-a cunoscut îndeaproape şi-i descrie totdeauna lucid şi inteligent. Sub semnul aceleiaşi intransigente lucidităţi, ce nu exclude autoironia, stau lecturile nesfârşite, viaţa artistică la care participă cu frenezie, evenimentele istorice sau personale, şi chiar dragostea şi moartea – prezentă obsesiv şi premonitoriu.”
Iată, mai jos, câteva citate din carte, selectate de Jeni Plosceanu.
AȘTEPTARE: Aș vrea să mă duc pe străzi pline de zgomot, singură singurică, printre trecătorii indiferenți, fără să-mi vorbească nimeni. De ce? Mă tot întreb de la o vreme de ce. Sunt în așteptarea a ceva. A ce? (pg.28)
TINEREȚE: Mă duc să mă culc și să visez. Ce m-a copleșit așa? Primăvara – sau cei 17 ani ai mei? (pg.29)
DUMINICA: Îmi place duminica de vară, pentru că e lipsită de zgomotul asurzitor al celorlalte zile. Ai zice că toată lumea s-a potolit. (pg.30)
MAURICE BARING: Maurice Baring spune că ajunge să-ți dorești pătimaș un lucru, că, până la urmă, îl obții chiar când te aștepți mai puțin. (pg.32)
FLORIA CAPSALI: Mă emoționează, mă aduce într-o stare de euforie – cu asta spun totul. Nu e nevoie să citez calitățile unui artist care te încântă peste măsură. În fața dansului Floriei Capsali, nu rămân spectator rece. Sunt obligată să mă concentrez la ea, urmăream gesturile grațioase și sigure ca într-un vis, priveam mișcările corpului suplu și mă golisem de gânduri. (pg.36)
FULGER: Auzi uneori câte un lucru de sute de ori. Și apoi, în mod frecvent, se întâmplă ca, într-o bună zi, un fulger să țâșnească și, într-o clipă, să înțelegi perfect ceea ce ascultaseși de atâtea ori cu nepăsare. (pg.43)
CEI MAI FRUMOȘI ANI: Cei mai frumoși ani ai vieții mele trec fără să se petreacă nimic. Vreau să iubesc. Vreau să fiu iubită. (pg.44)
ÎNCÂNTARE: Am primit două cărți. E perfecțiunea, nu-i așa? Merită cu adevărat să fii încântat. (pg.47)
TREN: Aș vrea un tren care să nu oprească nicăieri, un tren al unui drum fără sfârșit. (pg.48)
DE CE? E o frumoasă noapte caldă, fără lună. Stelele minuscule strălucesc albăstrii în beznă. O melodie de jazz se aude răgușit în depărtare. Cântecul nesfârșit al greierilor se aude monoton, ca pentru a afirma viața în bezna încremenită. Asemenea cântului lor, viața necurmată și monotonă. De ce trăim? De ce murim? (pg.60)
VERSURI: Simt stăruitor nevoia unor versuri agreabile și frumoase. Aș vrea să le scriu, dar n-am curaj. Aș vrea ca ele să vină, să curgă fără efort. Frumoase și triste, ca sufletul meu. (pg.61)
LA MEDELENI: E un roman pe care-l simt. Singura carte care trăiește într-un colț al sufletului meu, chiar când nu mă gândesc la asta. Dacă Olguța este un personaj creat de autor – ceea ce nu cred, căci cred că există -, Ionel Teodoreanu e un geniu. (pg.63)
CRĂCIUNUL: Crăciunul și anul cel nou sunt aproape. În preajma lor, totdeauna era o atmosferă de sărbătoare și de lumină. (pg.77)
CINEMATOGRAF: Azi-dimineață m-am dus la cnematograf, unde am petrecut câteva minunate ore de uitare de sine. Am ieșit de la cinematograf cu sufletul ușor și cu mintea odihnită. (pg.78)
EUGEN IONESCU: Este un tip grozav de inteligent, plin de vervă și îndrăzneală. Pentru prima dată văd un ins care crede în propria sa inteligență și în talentul său, fără să fie arogant. Cu o vervă care, după ceva vreme, te face să-i uiți urâțenia sau, mai degrabă, nu ți se mai pare urât deloc. (pg.86)
DISPOZIȚIE: Mă simt într-o dispoziție foarte poetică. Aș vrea să scriu versuri. Este, probabil, latura încă romantică a vârstei mele, în ciuda veacului al XX-lea și a realismului acut al temperamentului meu. Și mă-ntreb de ce această criză de romantism și de poezie, când, de fapt, nu există nimic care s-o justifice. (pg.95)
FAMILIA: Îmi dau seama că-mi iubesc cu ardoare părinții și, mai cu seamă, frații. Iar ceea ce simt pentru ei toți nu e, cu siguranță doar dragoste, nu e doar afecțiune, e ceva mai puternic și mai durabil și care nu poate fi definit…(pg.99)
NUMELE: Există atâtea și-atâtea nume în lumea asta largă, iar ai mei s-au găsit să-mi pună chiar numele care mi se potrivește cel mai puțin. Și nici măcar n-are scuza de a fi frumos. (pg.130)
RĂZBOI: De ce? Pentru o bucată de pământ de nimica toată. Să ucizi mii și mii de oameni, să distrugi o civilizație căreia i-au trebuit ani fără număr ca să ia ființă. Și apoi – da capo: mizerie, foamete, infirmi, bolnavi, totul de refăcut. După care, când lucrurile se mai pun în ordine, când lumea începe să mai răsufle – totul reîncepe.
Și totuși, viața e uneori prietenoasă și agreabilă. Iar peste toate astea planează, se pare, o grozăvie ce se cheamă război. (pg.131-132)
ISUS: Oamenii îl celebrează săptămâna asta. E Paștele. Se duc la biserică, pregătesc prăjituri, fac ouă roșii. Unii chiar țin post și se spovedesc. Preoții se roagă în biserică și cântă. Și totuși, nimeni nu se gândește la Isus. Căci acesta e adevărul, nimeni nu se gândește cu adevărat la Isus. (pg.136)
EXAMEN: Trebuie să simt data fatidică foarte aproape de mine, ca o sabie a lui Damocles, ca să-mi pot vârî ceva în cap. Și atunci mă apuc și-nfulec sute de pagini într-un timp foarte scurt. Stimulată de o dată la care, într-o clasă, se strâng tineri gălăgioși și neștiutori, iar o doamnă sau un domn plini de importanță așteaptă cu ochii măriți și urechile ciulite ocazia să te facă să-nțelegi că nu știi nimic. (pg. 137)
TRAGEDIE: Îmi amintesc că Arșavir mi-a spus într-o zi că n-ar trebui să folosesc cuvântul tragedie, căci, spunea el, nu știu ce-nseamnă cu adevărat. Bietul meu frate, niciodată nu trebuie să te-ncrezi în aparențe, chiar și dacă ele au 19 ani. Niciodată nu știi unde se-ncuibează tragedia. Alege uneori locuri destul de imprecise unde să se statornicească. (pg.139)
FRICĂ: Nu avem a ne teme de moarte. Este, poate, o eliberare. Și atunci de ce mie mi-e frică de ea? (pg.142)
PLICTISEALA: Plictiseala ce revine și se instalează, leneșă, a lehamite, ca o pisică mare și răsfățată, care toarte și tot toarce. (pg.142)
ACCEPTARE: Sunt conștientă întru totul de mine însămi, mă înțeleg în întregime, înțeleg inutilitatea oricărui lucru, a oricărei lupte și a oricărei dorințe de pe pământ. Îmi voi trăi viața așa cum mi-a fost hărăzită. Voi accepta fiecare zi așa cum îmi va fi dată. Și dacă e adevărat că această filozofie mă face inaptă nu de fericire, dar chiar și de bucurii, e la fel de adevărat că, în același timp, mă face incapabilă de mari suferințe. (pg.144)
NOAPTE: Văd stelele micuțe și luminoase ce scânteiază albăstriu. Albastru, culoarea care-mi place până la suferință, mai mult decât oricare alta. De ce-mi place oare ceva mai mult decât altceva? Stelele și eu. Stau întinsă, privesc stelele și sufăr. Sufăr în taină, fără să mă gândesc la ceva anume. (pg.148)
TON: De la un timp încoace, orice complicație sufletească urmată de suferințe îmi amintește de fraza lui Mircea Eliade, spusă cu un ton puțin perplex: “Vai de mine, Jenny, dar viața nu e chiar atât de urâtă.” Ton pe care nu-l pot uita, pentru că m-a uimit în gura lui mai mult decât fraza însăși. (pg.175)
TIMP: Și, în același timp, nu sunt destul de ocupată pentru a nu avea timp de suferințe. Am destul timp pentru a-mi formula motivele de suferință și a suferi – și n-am destul pentru a le anihila prin indiferență. (pg.176)
NAE IONESCU: Este un fenomen care, hotărât, a ajuns să mă preocupe. Ochi lucitori de diavol sub sprâncene groase, încruntate, gesturi foarte elegante, destul de accentuate, vorbește foarte bine, se îmbracă foarte frumos și cu gust, miroase totdeauna a apă de colonie. Mult farmec.
Trecut prin toate felurile de crize metafizice, rămâne cea mai interesantă personalitate a României noastre.
Trebuie să fie grozav când iubește, dar se pare că-i trece repede. (pg.188)
Îi aud uneori pe alții vorbind de el și nu-l recunosc deloc. Mă gândesc uneori că poate-l vedeam eu fals. Poate puneam eu din mine toate lucrurile astea în el. E atât de diferit când îi aud pe alții vorbind…și el a dispărut…nu mai am verificare. Totuși…m-aș mira. Niciodată n-am avut capacitate de iluzionare.
Nae…singurul om care am iluzia că ar fi avut să-mi spună ceva. Am impresia că, dacă aș fi stat de vorbă cu el, fie că m-aș fi lămurit cu credința, fie aș fi descoperit că ortodoxia lui era dorința de mântuire, nu credință veritabilă. Singurul om a cărui viziune ar fi avut interes vital pentru mine. (pg.606)
ALICE BOTEZ: Am întâlnit, în sfârșit, pe cineva care-mi seamănă. Să pot comunica! Să știu că sunt înțeleasă! Să schimb și să clarific idei, gânduri! Cineva preocupat de aceleași lucruri! E ceva grozav de nou pentru mine, și nu mă mai pot opri să mă tot mir…(pg.193)
FERICIRE: Totul e frumos și proaspăt. Probabil, asta e ceea ce se numește fericire.
De fapt, dacă vrei să fii fericit, nu trebuie să stai să reflectezi, trebuie să te mulțumești să trăiești. E poate mai simplu și nu prea sofisticat. (pg.203)
BĂTRÂNEȚEA: Cred că e absolut cu neputință să nu mor tânără.
Bătrânețea mi-o pot imagina pentru oricine altcineva, în afară de mine. Mă gândesc cât e de ciudată încrederea pe care ți-o conferă tinerețea – încredere și nițel orgoliu. Când cineva îmi spune: “O să vezi când o să fii bătrână…”, izbucnesc mereu într-un râs limpede, vesel, fără griji. “Vei fi bătrână”: cât e de departe și, mai ales, cât de improbabil! (pg.212)
PASTORALA DE BEETHOVEN: Când ascult muzică dintr-aceasta, bucuria mea este atât de mare, încât, dacă n-aș suferi, în același timp, atât de intens, aș zice că asta e fericirea. Acest lucru poate părea paradoxal, dar e foarte adevărat. (pg.232)
DORINȚE: Ceea ce e neplăcut în viață e că ea urmează un curs. Lucrurile cele mai jinduite, odată devenite reale, pierd tocmai acel ceva insesizabil care a făcut ca ele să fie dorite. Și asta, prin realizarea lor exact așa cum au fost visate. (pg.241)
SENZAȚIE: …m-a lovit în față mirosul acela al serilor de sărbătoare, când reveneam acasă de pe undeva și-mi aduceam fulgerător aminte că a doua zi e zi de școală. M-a strâns deodată iarăși senzația aia dureroasă de tristețe din copilărie.
Cred că dacă mi s-ar fi oferit orice altceva pentru a doua zi aș fi avut aceeași strângere dureroasă. Era trezirea după o zi întreagă de viață. O zi întreagă pe care o trăisem. Fusesem prinsă în horă. Și era revenirea după aceea și aducerea aminte că, a doua zi, cu neschimbată siguranță, aveam școală, deci din nou viață, din nou trăire. Și strângerea aceea era inconștientă greutate de adaptare la viață. Era un inconștient refuz de a trăi. Și-acum, ca și atunci și încă atât cât voi continua cu viața asta, după o zi întreagă de alergare în viață simt greutatea aceea de a mă obișnui cu ea. Și totuși (suntem blestemați, asta e), ne e frică să ne oprim. Atunci când simțim inconștient că nu mai putem trăi e ceva totuși care ne împinge din spate, alergăm ca disperații după oameni, după lucruri, după viață. (pg.243)
ESENȚIAL: Nu slujește la nimic să tot stai să reflectezi și să te gândești și să te faci de râs. Singurul lucru pe care trebuie să-l faci e să iei totul în mâine energice la momentul potrivit și să-ncerci să-ți faci treaba. Ăsta e lucrul esențial. (pg.246)
DUMNEZEU: Găseam că tocmai aici, în suferința asta, care iese din voința de a crede și în recunoașterea neputinței tale de a crede stă putința de mântuire.
Că oamenii au clipe în care trăiesc în Dumnezeu și că, pe urmă, când își mărturisesc credința, și-o mărturisesc numai bazându-se pe amintirea clipei în care au trăit în Dumnezeu. Numai că nu-mi dădeam seama de un lucru: există și oameni care n-au trăit nici o clipă în Dumnezeu și care deci n-au pe ce amintire să se bazeze. D-aci îndoiala și celelalte. (pg.252)
BALCIC: Balcicul este, după cum atât de mult se spune, minunat de frumos. Asta, cu toate că l-am găsit frumos într-un alt fel decât acela pe care-l așteptam. Dar asta cam așa e mai totdeauna. Am avut și voi continua probabil să am câteva bucurii, cu toată toropeala care învăluie totul, chiar și pe ele. Mai întâi, marea. Culorile, mirosul, valurile mării. Căldura mării. Miracolul mării. (pg.256)
La Balcic, în atmosfera aceea de sat oriental prăfuit, cu mirosul caracteristic al mării care învăluie totul și calmul blazat și împietrit al bătrânilor instalați turcește în fiece colț, toate suferințele și bucuriile pierd din consistență și nu-ți mai e accesibilă decât melancolia, o poetică melancolie. (pg.330)
MAREA: În fața mării, toate disperările se transformă în melancolii. (pg.332)
VRAJĂ: Îmi rămăsese, din cartea asta, amintirea a ceva plin și învăluit într-o anumită atmosferă pe care nu știu cum s-o descriu. Ceva analog cu ce mi-a rămas din poveștile citite în copilărie. Un fel de vrajă de vis. Nu trebuie niciodată recitite cărțile astea. Nu numai că nu mai regăsești motivul pentru care ți-au plăcut atunci, dar distrugi vraja aceea – iar asta e, nu știu de ce, neplăcut. (pg.276)
ÎNTREBARE: Mă-ntreb de ce o fi cerând Dumnezeu de la noi, oamenii, iubire, credință? Ce nevoie are Dumnezeu să ne lase să ne zbatem între îndoieli, să ne ducem toată lupta asta contra necredinței, să alergăm așa, cu dinții strânși, cu încăpățânare? Căci asta facem: alergăm cu încăpățânare spre credință, ne poticnim de toate îndoielile și de toate păcatele care ne azvârlă înapoi, dar noi nu ne lăsăm. Este o continuă fugă care nu avansează.
Ce nevoie are Dumnezeu de zbaterea asta a noastră? Dacă n-are nici o nevoie, de ce ne lasă s-o trăim? De ce ne lasă în ea? Nu te poți opri să nu găsești puțină cruzime. Cum de nu-l copleșește, la un moment dat, mila de toată neputincioasa asta de tristețe și de zbatere a unor bieți nenorociți? Suntem ca niște orbi, care n-au liniște în închisori, care se lovesc de toți pereții, cad, se ridică și iar se lovesc, și așa încontinuu, fără încetare. Cum de nu-l îneacă odată toate lacrimile astea, să strige: “Ajunge!” Și să se facă liniște? (pg.279)
PEDEAPSA: Suntem ocupați tot timpul și astfel nu ne mai rămâne vreme să ne regăsim și să ne apropiem de Dumnezeu. Mă gândesc uneori că tocmai în asta constă pedeapsa noastră: că trebuie să trăim în felul acesta prostesc și să suferim chiar din această pricină. Nu cred însă că e așa. Ne trebuie pacea exterioară ca să ne apropiem de Dumnezeu. Iar această pace exterioară nu e o recompensă, căci, cerând-o, n-o solicităm ca să fim fericiți. Pacea asta ne e pacea lăuntrică. Știu că nu avem dreptul la ea cât trăim. Nu suntem în viață ca să avem pace interioară, ci ca s-o obținem, ca s-o merităm. Pentru a putea însă obține pacea lăuntrică după această viață, trebuie să avem, cât trăim, pace exterioară. Suferim de singurătate, deoarece vedem prea multă lume și suntem prea ocupați. (pg.289)
RUGĂ: Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi resemnare. Fă din mine un om bun și ajută-mă să știu să mor frumos. (pg.295)
MOARTE: (…) aș fi vrut să fiu moartă. Nu să mor, ci să fiu moartă. Aș fi vrut să fi terminat cu toate, și asta fără preliminariile obișnuite. Să sar așa, din viața asta, cu aerul ei atât de normal, dintr-o clipă cu nimic mai deosebită de toate clipele prin care se trece, o clipă de viață, cu familiara ei normalitate, să sar, zic, deodată dincolo. Să nu mai fiu la un moment dat în ea tot atât de pe nesimțite cum eram în momentul dinainte în ea. Să mă trezesc că nu mai trăiesc. De fapt, nu mi-e teamă de moarte, mi-e teamă tot de vulgaritate când spun că mi-e frică de moarte. Mi-e teamă de perioada aceea care va preceda. De boală. De descompunerea aceea fizică pe care o voi trăi în toate etapele ei. De murdăria care acompaniază de obicei venirea morții. Aș vrea să mor așa cum credeam când eram mică de tot că se poate muri. Să mă întind pe canapea, să-mi încrucișez mâinile pe piept și, când închid ochii, să fiu moartă. (pg.295)
CRUCEA: Ajută-mi, Doamne, să-mi port crucea. Nu e nici prea mare, nu e nici prea grea, dar ar fi copleșitoare pentru puținătatea mea dacă nu m-ai ajuta. Și, de multe ori, este copleșitoare, pentru că, probabil, Doamne, nu știu să Te iubesc așa cum trebuie. (pg.299)
UMILINȚA: N-am putut niciodată înțelege de ce cere Dumnezeu umilința. Și, probabil, tocmai ăsta mi-e păcatul. Nici n-ar trebui să mă întreb măcar așa ceva. Dar ce pot face eu dacă totuși mă întreb? N-ar trebui? Poate. Dar fapt e că mă întreb. Și fapt e că întrebarea asta și altele în genul ăsta mă îndepărtează de Dumnezeu. (pg.304)
FARMEC: Adevărul e că cercul acela magic dispare odată cu realitatea. Ceea ce înseamnă că ar trebui să mă conving că nu poate exista o dragoste reciprocă decât fără acel bizar farmec pe care-l posedă sentimentul de atracție care precedă cunoașterea, farmec ce constă probabil tocmai în faptul că, nefiind concretizat și posedând acel aer de neclaritate, dă loc la idealizare. (pg.416)
RISIPĂ: A venit primăvara. S-a instalat comod și obraznic. Și-a întins cerul albastru pe capetele noastre, și-a aprins soarele și ne-a împrăștiat în atmosferă parfumul purtat de briza caldă. Oamenii care văd lucrurile acestea sunt triști, cu toate că nu au nimic de spus. Atâta risipă de viață pentru a ascunde atâta moarte. (pg.422)
LITERATURĂ: Literatura e făcută pentru a fi citită, și nu pentru a fi trăită. (pg.423)
BISERICA: Nici una dintre noi nu și-a făcut cruce sau vreo rugă. La un moment dat, mi-am dat seama că restul de impresie pe care mi-l făcea un interior de biserică, impresie rămasă din copilărie, a dispărut complet.
Vraja care umplea biserica – asemenea rândurilor poveștilor – a murit cu copilul care o crea. Au rămas, din ceea ce era biserica, numai niște pereți care închid un spațiu mai mult sau mai puțin bine mobilat și, din ceea ce era o poveste, niște cuvinte. (pg.433)
ALPHONSE DUPRONT: Continui să mă întreb de ce mi-o fi atât de simpatic omulețul ăsta cu mâini de pastor și fraze atât de curgătoare, uneori plictisitor de armonioase. Incontestabil, îmi place inteligența lui bazată pe cultură, dar nu cred că asta mi-l face simpatic. Bănuiesc în el tot felul de ascunzișuri pline de umor. (pg.439)
REGRET: Cred că voi regreta cândva – dacă voi trăi destul pentru asta – faptul că n-am fost în stare în tinerețe să fac ceva definitiv și care m-ar fi eliberat oricum de cotidian. Să fac odată ceva ce-mi place. Să-mi trăiesc viața așa cum o vreau, nu așa cum mi se prezintă. Știu că sunt foarte tânără, dar regret că nu fac nimic cu tinerețea mea. Trăiesc – ca și când n-ar fi. (pg.441)
SPECULAȚII: Speculațiile filozofice cad în fața bucuriilor pe care ți le poate oferi trupul sănătos. (pg.461)
VANITATE: Puterea vanității la oameni e formidabil de decisivă în multe dintre sentimente. Rar sunt oameni capabili de obiectivitate în lucrul acesta. Și cei care sunt – sunt numai uneori și pentru scurtă vreme. (pg.467)
HAIG: Rar am văzut om mai cu desăvârșire pasionat de o meserie și, în același timp, priceput a scoate din nimic sau din vulgarități adevărată artă. (pg.497)
DOR: Mi-e dor de valurile, de spuma, de mirosul și de gustul mării. N-am văzut-o de mai bine de un an și alung gândul ei cât pot. (pg.516)
LUME: Ar putea fi atât de grea de fericire viața asta, încât nu înțelegi ce rost are toată oroarea și urâciunea din jur. Trăim într-o lume magnific de frumoasă, pe care ne străduim s-o urâțim în zadar. Nu reușim decât să ne urâțim viața, fără să reușim să urâțim universul în sine. (pg.516)
STARE: Aș vrea să plec în lume…Poate că, alergând continuu, fugind mereu, poate că aș sfârși prin a mă liniști. A început să-mi fie teamă de viață în mod practic.
Legile cele mai crude se stabilesc și se instaurează în mod tacit, și oamenii le trăiesc în ei, fără nici o reacție. (pg.517)
APROAPE: Eu rămân cu interseul meu aproape pasionat pentru logica matematicilor și cu aproape certitudinea că nu voi face totuși nimic în domeniul ei, aparent din cauza condițiilor dezastruoase în care trăiesc, în fond din cauza indolenței mele, care nu poate lupta cu aceste condiții dezastruoase, ci așteaptă să se volatilizeze ca prin farmec. (pg.521)
DRAGOSTE: Ce miraculoasă transfigurare este dragostea!
Cea mai bună dovadă că unele femei nu se îndrăgostesc de un bărbat, ci se îndrăgostesc de dragoste. Primul bărbat care întinde mâna servește drept pretext pentru canalizarea pasiunii care le frământă – ca să zicem așa – „abstract”.
EPOCĂ: Distanța anulează tot felul de realități dezagreabile și poetizează epoca. Presupun – sunt chiar sigură – că, peste vreo mie de ani, epoca noastră va părea seducătoare, așa cum mi se pare în prezent, prin ceața veacurilor, epoca lui Socrate. Avem totul pentru a fi un secol interesant. Avem Dostoievski și Șestov, Huxley și Wilde, Baudelaire și Shelley, Greta Garbo și Leslie Howard, Bertrand Russell și Poincare. Tot acest talmeș-balmeș (ba chiar mai mult decât exprim eu) va face din epoca noastră ceva foarte interesant. Hitler va fi uitat, ca si Mussolini – ba chiar mai rău, ei vor deveni probabil Napoleon sau Cezar, fosile ale istoriei politice, o să fie uitată mizeria vieții sociale… (pg.525)
LUCIDITATE: Tragicul în toată această poveste rezultă din luciditatea mea – excesivă și neputincioasă. Îmi lipsește puterea creatoare și o anume voință. Fiind cumplit de orgolioasă, lupt desigur în defensivă, dar, fiind și cumplit de leneșă și indiferentă, sunt incapabilă de ofensivă. (pg.526)
MIRCEA VULCĂNESCU: Vorbea cu simplitate, cu volubilitate, stăpân pe el, pe ideile lui, pe subiectul pe care-l dezvolta cu subtilitate și claritate logică. (pg.529)
MOMENT: Există mereu în viața omului un moment din trecutul său pornind de la care, de-ar fi cu putință, ar vrea să-ți refacă viața altfel. (pg.533)
PLICTIS: Cred într-adevăr că mi-am petrecut trei sferturi din viață sub semnul plictisului.
De doi ani, am avut suficiente lucruri de făcut… asta însă n-a reușit să mă scoată din starea de plictiseală. E cea mai atroce amintire din copilăria mea.
La patru ani, mă socoteam urâtă, la paisprezece ani mă consideram viața urâtă, la douăzeci și patru nu mai socotesc nimic.
Felul de a vedea s-a schimbat, dar asta nu împiedică prezența – o, cât de tenace, dureroasă și epuizantă – a stării de plictis.
Rațiunea slujește totuși azi la amortizarea șocurilor, la atenuarea prin derivație a oricărui chin ce se ivește. Poate că e mai tragic să suferi lucid, dar este, cu siguranță, mai puțin viu… (pg.538)
NOAPTEA DE ÎNVIERE: A fost bizar de frumos în noaptea de Înviere. Slujba în biserica de la Pasărea, cu maicile, siluete negre – profilându-se ca umbre mai adânci pe umbrele bisericii -, avea ceva de tablou de Rembrandt. (pg.545)
NOPȚI LA BALCIC: Ne melancoliza frumusețea grea a nopții sub razele verzui ale lunii sau, în nopțile fără lună, ne pironeam ochii pe stelele-diamante, urmărind căderea vreuneia cu un tremur de surprindere. (pg.556)
ILUZIE: Și albastrul cerului e o iluzie, dar nu mă încântă mai puțin din cauza asta. (pg.570)
SINTEZĂ: Îmi plac albastrul, nedefinitul, lenevia și muzica. Marea mai presus de toate, pentru că e sinteza a tot ceea ce iubesc. E albastră, e nedefinită, e leneșă și muzicală, e fluidă și profundă și violentă și blândă, e îndepărtată și apropiată, palpabilă și insesizabilă, în ea te îneci, în ea se trăiește, ea vă mângâie și vă amăgește. (pg.585)
ORGOLIU: Orgoliul meu putea admite orice, dar nu putea admite să nu cuceresc omenia unui om. (pg.603)
CONSTATARE: Am constatat cu ocazia asta o dată în plus că nu înveți să fii filozof, așa cum nu înveți să fii creștin. (pg.605)
SOCIETATE: Eram binedispusă și indiferentă, adică sub aspectul în care ar trebui să apari întotdeauna în societate. (pg.609)
CEVA: Există în mine ceva suplu, lucitor și unduios ca o pisică. E o vagă și precisă, nebuloasă și limpede dragoste de viață. Va trece – dar îmi place asta la mine, și detest asta la mine. Este, în orice caz, ceva nou la mine. (pg.609)
CERTITUDINE: Este o certitudine că singurul sentiment care mi-a dat constante bucurii în viață este prietenia. (pg.622)
OM: Eu, ăsta, amestec de superficialitate și adâncime, egal de pasionată și de blazată în superficialitate, ca și în adâncime. Eu…privesc (tot pasionat și blazat) cum se cască Neantul, și praful și pulberea se va alege de mine. Și singura întrebare pe care nu mi-o pun este de ce acord atâta importanță acestui lucru. (pg.652)
DISCURS: Discursul meu logic, debitat calm, din adâncul indiferenței mele, era perfect rațional și cu desăvârșire nevalabil, ca orice raționament logic aplicat pe plan sentimental. (pg.654)
TRISTEȚE: Tristețea e chin, melancolia e tristețe căreia i s-a administrat un sedativ. I-am administrat și eu ce-am avut, adică vin. (pg.669)
ZEI: De câte ori vorbesc de zei, zbârnâie în mine două semne de întrebare, dar continui să vorbesc de ei, pentru că – dacă nu există sau faptul că nu știu dacă există, sau faptul că asta poate însemna „destin”, „hazard”… – creează o altă gratuitate, care iar îmi place. (pg.674)
LUPTĂ: Ajung să mă întreb dacă merită să lupt atât de mult pentru a obține lucruri pentru care n-ar trebui să dau nici o luptă, care ar trebui să fie simple și naturale. (pg.675)
LIVIU CIULEI: E simpatic, extrem de tânăr și cu o calitate imens de importantă a tinereții, pe care generația noastră nu o are: nu face compromisuri ca să placă publicului. (pg.683)
LUNA: Sunt destul de deșteaptă și lucidă ca să știu că nu voi avea luna niciodată, dar nu mă pot împiedica de a crede că, în acest singur domeniu, luna este accesibilă măcar temporar. (pg.696)
Photo by Pawel Nolbert on Unsplash
