fbpx

Leagănul copilăriei, leagănul vârstelor – de Dara Codescu

de

Dacă Simona ar fi intrat la facultate din primul an, nu s-ar fi întâlnit niciodată cu Alice. Olimpiada de limba română se ținuse în acel an, la Cluj. Acolo, Simona luase 9,70, pe o teză semnată de Zoe Bușulenga. Două luni mai târziu, avea să rateze intrarea la Facultatea de Filologie. Pentru că nu respectase întocmai textul manualelor școlare. Nu se poate uita o astfel de zi! Cred că a fost prima ei confruntare cu destinul potrivnic, prima dată când a înțeles că lumea în care credea se poate prăbuși într-o clipă. Am și acum imaginea ei în fața ochilor: a tăcut, a dat să articuleze ceva, dar a renunțat, ochii căutau ceva fără să găsească, i s-au rostogolit două lacrimi mari pe obraji, s-a lăsat în genunchi pe covor și a șoptit: “Nu se poate…”.
În primul moment, după aflarea veștii, am fost la fel de năucită ca și ea; în momentul doi, am înnebunit de neputin
ța de a o scuti de suferință; dar… în momentul trei, da, este cumplit ce voi spune acum… M-am bucurat că s-a întâmplat așa! “Va mai sta un an cu mine”, așa mi-am zis, în toată nemernicia egoismului meu de a o păstra lângă mine. Mereu m-am gândit că Simona nu a intrat la facultate atunci, pentru că eu nu eram pregătită pentru absența ei…
În anul următor a învă
țat rând cu rând de pe manual, pentru că așa “se cerea”. Pe nimeni nu interesa creativitatea, capacitatea de interpretare prin prisma unei bibliografii impresionante. Filologia avea nevoie de tocilari robotizați. Când m-am uitat pe manualele ei, mai târziu, am încremenit: subliniase pagini întregi. Pe care le-a memorat. Și, așa, a reușit să intre, în anul următor.
În ziua când eu și tatăl ei am dus-o la București, sfârșitul de septembrie revărsase o lumină înmuiată în miere, poleind orașul cu o cromatică ireală, ca și cum ai fi pătruns pe un tărâm de poveste din care știai că te vei trezi, dar î
ți doreai să întârzii. Când a trebuit să plecăm, cerul trebuie că se rupsese de la locul lui și mi se fărâmițase în suflet, cu efectul cioburilor de sticlă înfipte în rana vie. Am lăsat pe trotuar, în toată lumina aceea dureros de frumoasă, o Simona fragilă, parcă mai scundă, zgribulită în teama ei de necunoscut, chinuindu-se să zâmbească, dar să-și ascundă și lacrima. Pentru mine, se sfârșise o lume. Pentru ea, o lume nouă își deschidea porțile.
Când a venit acasă, în primul week-end, am întrebat-o despre colegele de cameră. “Nu-mi place niciuna”, ăsta a fost răspunsul și mi-a înghe
țat inima că va fi o însingurată, că va fugi de toată lumea și se va închide în tăceri de nepătruns. N-a fost așa. La scurt timp, se împrietenise cu toate fetele din cameră, dar vorbea numai despre Alice. Indiferent că era vorba despre cursuri, profesori, colegi, cărți citite, filme văzute, plimbări, cofetării, muzică, expoziții, raiduri prin magazine, păreri despre viață, studenție, starea vremii sau larma străzii, Alice era prezentă. Era foarte important ce zicea Alice, ce gândea, ce preferă, ce respingea și, în general, nu exista nimic din viața ei de student, fără să împartă cu Alice.
A venit și ziua când am ajuns la cămin și când i-am cunoscut colegele de cameră. Toate erau drăgu
țe, dar a fost imposibil să-mi desprind privirile de pe Alice. Stătea pe patul ei, cu picioarele încrucișate sub ea. Purta o cămașă cu pătrățele roșii, albastre și albe, în care părea și mai firavă decât era, mai mică și mai neajutorată. Cămașa era a tatălui ei, semn că nici ei nu-i fusese ușor zborul din cuib, avea nevoie de o protecție magică, de la omul în care a crezut toată viața. Alice și-a iubit enorm tatăl. Când acest om cu suflet de aur a plecat la ceruri, primul lucru care mi-a venit în minte a fost cămașa cu pătrățele… Nu mă întrebați de ce, s-ar putea să vă răspund și mi-ar trebui un roman-fluviu. Am stat de vorba câteva ore, am râs, am povestit, nu știu cum a trecut timpul. Alice trecea de la un subiect la altul, cu iuțeala fulgerului, avea mirări, multe mirări, avea întrebări, multe întrebări. Avea și răspunsuri, mereu mai multe variante de răspuns! Mă simțeam ca într-un labirint din care nu vreau să ies, îmi plăcea drumul întortocheat al căutărilor tinereții lor.
Când m-am hotărât să plec, totuși, Simona a vrut să mă conducă până în sta
ția de troleibuz. A vrut și Alice să meargă. O pană de curent m-a obligat să plec spre metrou. Simona a zis: “Merg și eu cu tine!”. Alice a adăugat: “Și eu merg!”. Când am coborât în stația de metrou, împrumutasem deja vârsta lor, exuberanța lor, nebunia tinereții lor. Până acolo, încât am simțit nevoia să mă comport ca orice student nonconformist și m-am așezat pe treptele de la metrou, deși purtam o fustă albă. S-au așezat și ele. Am așteptat împreună trenul, fără să știm că viața ne va aduna pe același peron, mereu…

Seara de la metrou a rămas în urmă… Au trecut mulți ani de-atunci. Dar Alice nu a mai plecat niciodată din inima mea. N-am cerut-o nimănui și nu mi-a dat-o nimeni, dar Alice n-a încetat să fie și a mea. La fel ca atunci când, într-o excursie pe Ceahlău, cu un grup de prieteni, ne-am oprit să ne odihnim pe un platou împânzit cu flori de august, de toate culorile pământului; m-am ridicat brusc și mi-am ales o floare, una singură, zicând: “Asta-i a mea!”. Ceilalți m-au întrebat de ce am ales-o atât de hotărâtă: “Pentru că m-a strigat și eu am auzit-o”.
Simona și Alice au fost colege de cameră, în to
ți anii de facultate. După ce au terminat, fiecare și-a ales drumul ei: Simona s-a angajat translator la o ambasadă (a studiat limba arabă, poate nu știți), iar Alice lucra la Cotroceni. Evident, țineau legătura, dar nu mai erau tot timpul împreună. Când Simona a intrat în presă, n-a avut liniște până nu a convins-o pe Alice să i se alăture. Ne-am întâlnit toate trei, în aceeași redacție, când a apărut cotidianul “Național”. Mai întâi, în sediul din Iancu de Hunedoara, apoi la Casa Presei, am fost tot timpul în același birou cu ele. Inutil să vă spun că nu mă plictiseam niciodată! Îmi plăcea să le urmăresc, în timp ce puneau la cale tot felul de planuri, râzând mărunțel și sincopat, ca două veverițe pe aceeași creangă. Nu lipseau nici revoltele, indignările, blestemele (literare, ce-i drept), dar, la tinerețe, supărările trec repede. Să facă loc visurilor frumoase. Și ele aveau foarte multe visuri, o listă lungă, care nu dădea semne să se încheie vreodată!
Avuseseră multe oferte, pe la alte publica
ții, dar n-au vrut să plece de la cotidian. Până în ziua în care s-a ivit posibilitatea de a scoate o revistă, așa cum își visaseră ele. Vestea i-a dat-o Alice și nu în orice moment, ci taman când era la maternitate, pregătită s-o nască pe Ilona. Și-i povestea Simonei la telefon cum o să fie revista, unde, cu cine, cu ce…. A fost momentul când au intervenit medicii: “Doamna Năstase, naștem și noi puțin? Apoi, vă înapoiem și telefonul, puteți vorbi oricât”. În ziua aceea s-a născut Ilona, dar și prima variantă a revistei Tabu. Așa e Alice. Ea poate face mai multe lucruri în același timp și să nu credeți că nu le duce până la capăt.
Am spus mereu că Alice seamănă foarte mult cu mine, mai mult decât îmi seamănă Simona. Alice este un vulcan în perpetuă erup
ție, o tornadă dezlănțuită, o alergătoare de cursă lungă, o neobosită, o permanentă rostogolire. Simona este mai temperată, mai gânditoare și, deseori, ezitantă în a lua o decizie. Alice îți trântește în față ce gândește, te pune la punct imediat, își face ei și celorlalți dreptate pe loc, nu pierde vremea. Simona stochează în ea nemulțumirile, nu acționează de la primul impuls, este interiorizată și, paradoxal, încă destul de timidă. Niciuna dintre ele nu poate fi șantajată, pentru simplu motiv că ele spun totul despre ele. Fără ascunzișuri penibile și ipocrizii gratuite.
Din vis în vis, de la o dezamăgire la alta, Simona s-a hotărât să plece în Canada. De tot. Bogdan, fratele ei, plecase deja. Timp de un an, cât au durat formalită
țile, am trecut prin toate iadurile. Pentru că, în fața ei, afișam o seninătate perfectă, o încurajam să plece. Când rămâneam singură, atingeam cotele disperării. Ajunsesem să plâng în autobuz, până ajungeam la redacție, numai imaginându-mi cum va fi despărțirea la aeroport.
Și ziua aceea a venit. Am condus-o doar eu și Alice. Așa a vrut ea. Și-a predat bagajele de cală, apoi ne-am dus toate trei să bem o cafea. Aveam rigiditatea statuilor, cu fe
țe voit inexpresive, în speranța că nu se va vedea starea reală a momentului. Evident că fiecare știa ce este în gândul celorlalte. Am încercat să râdem, dar n-am reușit să afișăm decât niște grimase chinuite. Am renunțat. Conversația era crispată, seacă. Am sfârșit prin a nu mai scoate niciun cuvânt. Nu aveam curaj să ne privim în ochi, lacrimile așteptau ca în culise: un gong și cortina cădea. Și nu trebuia să plângă nimeni, așa hotărâserăm!
S-a anun
țat îmbarcarea și ne-am ridicat. Eu vorbeam fără șir, făcându-mi de lucru cu un teanc de ziare pe care i le cumpărasem, să le citească în avion. Alice căuta în neștire ceva în geantă. Simona înfășura și desfăcea o canadiană, îi tremurau mâinile. Și barba. Doamne, dacă nu pleacă în clipă asta, mor aici, îmi ziceam și strângeam din dinți. A plecat. Cu pași înceți, fără grabă, nehotărâți. Doamne, fă să nu se întoarcă, să nu privească în urmă! Eu și Alice ne prinseserăm de mână și ne învinețiserăm pielea, încercând să mutăm durerea în altă parte. Numai să nu plângem, să nu plângem, nu trebuie să ne vadă plângând, pentru că va plânge și ea, să se depărteze, încă un pas, încă unul…
Dar Simona s-a tot întors, se oprea, se uita la noi și lacrimile i se vedeau, deși se depărtase destul. Noi îi făceam semne cu cele două mâini rămase libere să plece, să plece, fără grijă, noi suntem bine… Am făcut fa
ță cât de cât, până ce Simona a ajuns la capătul culoarului. Încă un pas și s-ar fi terminat. Dar s-a proptit cu mâinile în geamul de acolo și a început să plângă în hohote. Și nu mai pleca. Trecea lumea pe lângă ea și ea se prelinsese pe tot geamul. M-am temut că se va întoarce, că va renunța. Și nu voiam să se întâmple asta. I-am făcut amandouă semne disperate să plece, în timp ce plângeam și noi, fără bariere, nu mai avea rost să ne abținem. Când plecase Bogdan, am suportat altfel. În primul rând pentru că nu l-am crescut ca pe un băiețică al mamei, dar mai ales pentru că el avea o familie când a plecat. Era cu Cecilia și cu micuța Dara, aveau rostul lor, viața lor.

Nu mai știu cum am ieșit din aeroport. Îmi amintesc doar că, pe drum, după o tăcere de câteva minute, Alice a trântit piciorul pe accelerație și, pe măsură ce creștea viteza, creșteau și țipetele ei: de ce a trebuit să plece la capătul lumii, de ce, de ce, de ce…?… În zorii unei zile, două femei răvășite de întrebări fără răspuns zburau într-o mașină, pe străzile unui București placid…

Peste câteva luni, Alice, gravidă în luna a patra sau a cincea, se îmbarca într-un avion spre Canada. Trebuia să ajungă acolo, să vadă ea, cu ochii ei, ce face Simona. În Toronto, a închiriat o mașină și s-au plimbat amândouă, vorbind despre ce nu terminaseră de vorbit. Sau, poate, nu! Poate, doar au tăcut împreună, ascultându-și gândurile…

 

Text preluat de pe Marea Dragoste Tango Group

https://www.facebook.com/dara.codescu/posts/288790618149702

https://www.facebook.com/dara.codescu/posts/289211248107639

Volumul Trei proaste poate fi comandat printr-un e-mail la distributie@revistatango.ro în care scrieți adresa de livrare, numărul de telefon, numărul de exemplare dorit și modalitatea de plată aleasă. Mai multe informații, aici: https://revistatango.ro/trei-proaste-de-dara-codescu-si-alice-nastase-buciuta-110449

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Comentarii

  • Mulțumesc, îmi este atât de “în suflet” această minunată Simonă și nu înțeleg cum și de ce această taină. I-am scris pe vremuri un mesaj în care i-am spus că pentru mine ea, Simona este un spectacol lingvistic…și ce să vezi mi-a mulțumit atât de frumos, mi-a spus cât de onorată este.

    Adela noiembrie 19, 2020 12:27 pm Răspunde
    • Adela, nu mai ai, cumva, mesajul ei- sa mi-l trimiti pe adresa de mail alice@revistatngo.ro ? Lucrez cu Dara la o carte a Simonei si nu stiu de ce mi-a venit acum ideea ca poate am putea recupera si astfel de mesaje. Doar daca vrei si poti…

      Alice Năstase Buciuta noiembrie 19, 2020 12:36 pm

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.