Cand mi-am adus copilul acasa, de la spital, lumea exterioara a devenit pentru mine un vis frumos, indepartat. Totul se intampla acolo, in cele doua camere pe care le aveam la dispozitie: bune sau rele, incapatoare sau nu. Lumea se mutase in ele nu se stie pentru cat timp. Eram mama si alaptam, ca atare, timpul pomenit mai inainte se derula dupa alte reguli, patriarhale. Un drum la magazinul din colt nu-si avea locul. Bebelusul nu avea voie sa iasa decat dupa vreo trei saptamani.
Perioada aceea a fost, cred, cea mai grea din viata mea: am incercat sa ma adaptez unui ciclu natural, eu, o persoana cat se poate de indepartata de natura…
De aceea a fost o adevarata victorie cand am avut voie, Luca al meu si cu mine, sa ne bagam un pic nasul in adevarata natura inconjuratoare – sau, ma rog, in ce mai ramasese din ea intr-un cartier de blocuri din Dristor… Pe atunci, la sfarsitul anilor ’90, orasul era mult mai monoton din perspectiva deliciilor consumului: nu aparusera supermarketurile si hipermarketurile (totul se reducea la „buticuri“), locurile de joaca din parcuri nu erau renovate, ca sa nu mai vorbim de playground-uri acoperite (nici nu se cunostea conceptul…). Terasele de cartier erau pline de lume nu tocmai buna si foarte fumatoare. Asa ca primul loc civilizat spre care m-am putut indrepta cu caruciorul a fost… biserica.
Curtile bisericilor au fost si au ramas o solutie pentru mamele aflate la inceputul programului de iesit, mai ales in primele zile, cand copiii nu au voie sa stea afara mai mult de 10-20 de minute… Curtile despre care vorbeam sunt, de obicei, spatioase, ingrijite, pline de flori, iar oamenii aflati intamplator acolo se mai abtin de la badarania obisnuita.
Mi-a fost bine in curtea bisericutei si pe stradutele prost asfaltate, dar pitoresti, cu putinele case ce mai ramasesera in spatele blocurilor in urma demolarilor lui Ceausescu. Mai ales ca Gogu si Vasile, cei doi caini despre care am mai povestit, ne tineau uneori de urat. Perceptia asupra lumii mi-a revenit partial si intr-un mod placut.
Parcul IOR, unul destul de mare si frumos, era aproape de noi. Aproape insemnand la vreo 20 de minute de mers pe jos (pe vremea aceea nu aveam masina), asa ca am pornit-o batraneste, impingand caruciorul verzui. Primul hop era… o mare intersectie, Dristor cu Baba Novac. Exact ca in basme: ca sa ajungi pe Taramul Fagaduintei trebuia sa treci diverse obstacole. Intersectia avea semafor, dar acesta se termina intotdeauna inainte sa apuci sa traversezi. Circulatia nu era la fel de nebuna ca astazi, dar mentalitatea – aceeasi: legea junglei, cine apuca trece, cine nu… Copilasul meu auriu plictisindu-se, probabil, in lungii timpi ai intersectiei si-a facut si un obicei „salbatic“: sa-si arunce sosetele in plin trafic… De atunci am inceput seria ciorapilor desperecheati…
Trecand peste toate acestea, insa, odata ajunsi in parc, am descoperit… Paradisul. In jurul rondului central, plin de flori, era o fericire sa te invarti cu carutul, de zeci de ori, cu bebelusul picotind si capul plin de ganduri. Ganduri interzise, dar nu in sensul care v-ar trece prin minte la prima mana: ci, pur si simplu, altele decat cele legate de starile fiziologice ale copilului. „Pericole“ mai erau si pe acolo sau, mai bine-zis, lucruri de evitat: poate vi se va parea incredibil sau snob sau asocial, dar nu mi-au placut niciodata cercurile de mame, bunici si bone sporovaitoare adunate la locurile de joaca. In primul rand, era o nesfarsita concurenta: care dintre noi are cel mai reusit copil (nenecesara, de altfel, pentru ca fiecare stiam, in fundul sufletului, ca al nostru e cel mai grozav…). Apoi, deoarece se vehiculau varii teorii privind regulile de imbracare, mancare, sanatate, acestea nu aveau decat un rol destructiv, si anume acela de a te face sa crezi ca intregul sistem abordat de tine påna atunci e gresit… Luand toate acestea in consideratie, am ales solitudinea pentru confortul meu si al copilului. Si am avut multe zile fericite pe sub copaci si printre trandafiri.
