fbpx

Marilyn Yalom: Numai iubirea ne poate salva

de

Cum a apărut legătura dintre inimă și iubire? Cum a devenit inima simbolul suprem al iubirii și cum a evoluat acesta în decursul timpului, din vremea Scripturilor până în era emoticoanelor din social media? De ce este inima cel mai cunoscut simbol din lume? Pictură, literatură, teatrul sau teologia ultimelor două milenii oferă, separat și împreună, un răspuns fascinant și deschid noi posibilități de a privi emoția umană supremă. Marilyn Yalom pășește cu atenție într-un muzeu nesfârșit, unde redescoperă îndrăgostiți și povești celebre sau uitate, mergând din Egiptul antic până în era Facebook-ului. Zei, sfinți, trubaduri, amanți și prinți săgetați de Cupidon prind viață într-o revizitare inedită a nesfârșitei istorii a iubirii.

Citate selectate de Jeni Plosceanu din volumul Inimă îndrăgostită apărut la Editura Nemira, 2019

 

Blaise Pascal: Pascal nu a renunțat niciodată la inimă, considerând-o mereu superioară creierului. El a separat inima de creier și sentimentele de gândire într-o aserțiune frecvent citată: ”Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște.” Fără a nega valoarea rațiunii, Pascal a pus accentul pe un alt tip de cunoaștere, percepută instinctiv de inimă și inaccesibilă gândirii raționale. Inima lui Pascal a rămas deschisă spre taina iubirii, atât în formele sale umane, cât și în cele divine. (pg.194)

Caracterul personal: Deși continua să fie un simbol ai iubirii, atât religioasă, cât și erotică, inima a primit și alte sensuri psihologice. Se știa că în ea se cuibăresc tot felul de emoții contradictorii, iar emoția sau atributul pregnant îl definea pe posesorul inimii respective. Dacă cineva avea o inimă iubitoare, blândă, bună și plină de compasiune sau dimpotrivă, plină de ură, răzbunătoare, fricoasă, geloasă, brutală ori avară, atunci persoana respectivă chiar asta era. (pg.169)

Căsătoria: Atât grecii, cât și romanii considerau căsătoria un posibil cuib pentru inimile tandre și îndrăgostite una de alta. Începând cu Penelopa și Ulise în Odiseea, literatura greacă a oferit imaginea bărbatului și a femeii uniți de afecțiune, legături de familie și loialitate reciprocă. Oricum ar fi fost viața cotidiană a cuplurilor greco-romane – plină de certuri, nefericită, dulce sau un mozaic de stări emoționale -, măcar de formă se înclina în fața unei viziuni ideale a iubirii conjugale. Dragostea romantică, înflăcărată, așa cum o cunoaștem noi azi, era mai degrabă de temut decât de dorit. (pg.27)

Cântecul: De atunci și până în ziua de azi, cântecul – poate chiar mai mult decât poezia – a devenit mijlocul de comunicare esențial al îndrăgostiților. Să ne gândim numai la nenumăratele versuri ale cântecelor care evocă iubirea, de la folk și blues, până la rock și rap. Ce s-ar face industria muzicală fără tema dragostei? Și ce s-ar face dragostea fără cântecele de dragoste? (pg.54)

Conexiune: Urmărirea conexiunii dintre inimă și iubire m-a purtat pe cărări la care nu m-aș fi așteptat nicidecum: disputa dintre filosofi și medici cu privire la funcțiile inimii, obiceiul de a înmormânta inima separat de trup, folosirea atât de catolici, cât și de protestanți a inimii în scopuri religioase. Felul cum a fost pusă în discuție și portretizată inima de către scriitori și artiști din nenumărate culturi este, fără doar și poate, mai mult decât ar putea o singură persoană să cerceteze într-o viață. Totuși, chiar și o selecție a acestor subiecte ne poate duce mai aproape de fenomenul misterios și multifațetat pe care îl concentrăm în cuvântul ”dragoste”. (pg.13)

Conexiune specială: În tandem cu inima îndrăgostită, inima religioasă continuă să fie monedă curentă în toată lumea. Cele mai multe religii susțin că există o conexiune specială între inima omenească și divin. (pg.277)

Corazon: Termenul spaniol pentru inimă, corazón, sugerează el însuși iubirea, cred că mai mult decât corespondentele sale în orice altă limbă occidentală. Deși engleza cunoaște aceleași expresii idiomatice și un număr egal, dacă nu chiar mai mare de expresii în care apare inima, termenul ”heart” nu posedă aceleași armonii erotice precum ”corazon”. Într-un concurs în care s-ar înregistra vibrațiile afective conținute de cor în latină, heart în engleză, coeur în franceză, Herz în germană, cuore în italiană și corazón în spaniolă, cred că termenul spaniol ar câștiga fără nicio problemă. (pg.166-167)

De data aceasta: Deși nu mai credem că există doar o singură inimă predestinată pentru fiecare dintre noi, tot vrem să simțim că inimile noastre ”își iau zborul” în preajma persoanei iubite. Cum trăim mai mult decât oamenii din trecut, ar fi cu putință să ne îndrăgostim de mai multe ori – în adolescență, ca adulți, ba chiar și spre sfârșitul maturității. Unii dintre noi sunt îndeajuns de norocoși încât să-și găsească un partener pe care să-l iubească toată viața. Dar indiferent de câte ori ne-am îndrăgosti sau ne-ar trece iubirea, mereu nutrim speranța că de data aceasta e de-adevăratelea, de data aceasta va dura, de data aceasta inima și creierul, trupul și sufletul vor fi toate satisfăcute. (pg.269)

Descartes: Descartes a încercat să înțeleagă în ce fel interacționează creierul, sufletul și inima, astfel încât să producă emoții. Cu precizia unui matematician, el a izolat cinci pasiuni: iubirea, ura, bucuria, tristețea și dorința.   (pg.193)

Descoperirea formei inimii în natură: Dragostea omenească, simbolizată de inimă, radiază în exterior, adoptând toată natura – sau poate că și reversul e adevărat, iar forma inimii existente în natură a dus la crearea primelor imagini ale inimii și la asocierea lor supremă cu dragostea. Indiferent care e adevărul, astăzi forma familiară a inimii poate să inspire nevoia de protecție pe care mulți dintre noi o simt față de planetă și dorința de a o apăra de alte distrugeri. (pg.276)

Dragostea: Dragostea s-a încetățenit nu doar ca un concept literar, ci și ca o importantă valoare socială și o caracteristică intrinsecă a omenirii. În loc să considere că dragostea erotică este o pedeapsă dată de capricioșii zei greco-romani sau o experiență a păcatului care trebuie evitată de creștini, civilizația seculară a adoptat iubirea așa cum nu se mai întâmplase până atunci. O dorință mistuitoare de iubire se strecurase în conștiința occidentală și n-avea s-o mai părăsească niciodată.   (pg.50)

Emoții: Inima, care este mai ales sediu al iubirii, poate cunoaște și mânia și ura atunci când circumstanțele o cer. Inima omului este un cazan de emoții ce clocotesc și se luptă să fie recunoscute. (pg.236)

Inima metaforică: Sunt atrasă de inima metaforică întrucât reprezintă ce-i mai bun în natura umană. A iubi și a avea grijă de altul nu este doar sarcina poeților, ci a oricărui muritor care își trăiește viața din plin. Dragostea din toată inima se poate simți în atâtea feluri, nu numai între două persoane între care există tensiune erotică, ci și între prieteni, între membrii apropiați ai unui club sau ai unei comunități, între medici și pacienții lor, ca să nu mai pomenesc de rudele de sânge. Privind în urmă, sunt uimită când îmi dau seama că am iubit un număr surprinzător de oameni, fiecare dintre aceștia fiind unic, și totuși având cu toții loc în inima mea. (pg.279)

Împărțire: În timp ce semnele exterioare ale identității atestau apartenența unei persoane la o anumită clasă socială sau religie, adevărul inimii cuiva nu-i era cunoscut decât persoanei respective și lui Dumnezeu. Adevărul interior, cu toate aspectele sale complexe, a început astfel să depășească exclusiva asociere a inimii cu iubirea, care fusese predominantă în Europa medievală. Inima devenea depozitara tuturor emoțiilor. Da, sediul dragostei rămânea în inimă, indiferent dacă această dragoste era îndreptată spre o altă persoană ori spre Dumnezeu. Însă dragostea se vedea nevoită să împartă inima cu alte emoții, care se aflau uneori în conflict cu iubirea sau chiar o înăbușeau cu totul. (pg. 169-170)

Înțelesuri: Pentru mentalitatea medievală, simbolurile erau ceva atât de obișnuit, încât oamenii le recunoșteau înțelesurile fără să mai aibă nevoie de explicații sau de definiții. Pentru laici, inima însemna pur și simplu dragoste, reprezenta sentimentele tumultuoase ale îndrăgostiților, sentimente care nu pot fi satisfăcute decât atunci când două inimi se contopesc, devin una metaforic vorbind. Pentru membrii clerului, inima era însă înțeleasă ca locul unde Dumnezeu și omul se întâlnesc. Domnul își trimitea mesajul de iubire drept în inima omului, care îl prelua – sau nu – întru totul. (pg.116-117)

Jim Dine: Când a fost întrebat despre obsesia lui pentru inimă, Dine a răspuns: ”O folosesc ca un șablon pentru toate emoțiile mele. E un peisaj pentru absolut orice. E ca muzica clasică indiană – bazată pe ceva foarte simplu, dar care se aranjează într-o structură foarte complicată. În cadrul ei, poți aduce orice pe lume. Asta simt eu despre inimile mele.”

(…) ”N-am vrut niciodată să fiu o inimă însângerată ori să o țin la vedere, se întâmplă să fie așa pentru că aceasta era condiția mea.” În mod paradoxal, folosind inima ca oglindă a propriei ”condiții”, Dine a oferit multora dintre noi o intrare neașteptată în a noastră. (pg.273-274)

Julieta: Julieta reprezintă un nou tip de eroină, care își face apariția în Anglia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Este curajoasă, inteligentă, statornică și înzestrată cu înțelepciune. Spre deosebire de unele dintre predecesoarele ei medievale, adulate de la depărtare sau târâte în adulter, Julieta insistă să se mărite înainte ca ea și Romeo să-și consume iubirea. (pg.175)

Lecție: Bărbatul trebuia să-ți câștige recompensa demonstrându-și vitejia, în timp ce pentru ea era de ajuns să fie frumoasă, de rang înalt și rezonabil de elocventă. În literatura medievală nu există mai deloc eroine care ar putea fi luate drept model de femeile din ziua de azi.

Și totuși, într-o anumită privință importantă, Evul Mediu ne-a dat o lecție de dragoste de care ținem cont chiar și în momentul actual: atât femeile cât și bărbații erau îndemnați să acorde atenție mesajelor transmise de inimile lor îndrăgostite – mesaje pe care, de atunci încoace, n-au încetat niciodată să se străduiască să le concilieze. (pg.55-56)

Legendari: Orice civilizație are amanții săi legendari: Antoniu și Cleopatra la romani, Abelard și Heloise la francezi, Tristan și Isolda la francezi și germani, Lancelot și Guinevere la englezi și francezi, Romeo și Julieta la englezi. Indiferent dacă e vorba de persoane reale sau de ficțiune ei oferă un portret nepieritor al iubirii pătimașe. (pg.32)

Literatură: Iubirea erotică, în Evul Mediu, ca și azi, era atât de împletită cu literatura dragostei, încât e greu să ne dăm seama ce a fost la început: să fi fost povestirile medievale franțuzești (romane) cele care au creat imaginea iubirii pe care o numim azi romantică sau, dimpotrivă, iubirea romantică exista încă dinaintea apariției povestitorilor? (pg.58)

Mai mult: Să rămâi îndrăgostit cere mai mult. Nu e numai un sentiment, ci un act de voință care presupune devotament, ajustare, presupune să ai grijă de partenerul tău cel puțin la fel de mult ca de tine. Trebuie să asculți continuu inima persoanei respective și să te asiguri că bate la unison cu a ta. (pg.278)

Memento: În mod ideal, inima ne servește de memento al afirmației fără vârstă că numai iubirea ne poate salva. (pg.279)

Metafora preferată: Totuși, în ciuda dovezilor tot mai numeroase referitoare la rolul-cheie al creierului în experiența iubirii, inima continua să fie metafora preferată când vorbim sau scriem despre dragoste. (pg.277)

Mister: (…) misterul acesta m-a urmărit și, în mod inevitabil, m-a făcut să mă îndrept spre subiectul iubirii, un domeniu inepuizabil, căruia inima i-a servit oarecum de busolă. Nu e deloc de mirare că inima este asociată cu dragostea. Oricine a fost îndrăgostit vreodată știe că inima îți bate mai repede când întrezărești persoana care strălucrește ca o stea în visurile tale romantice. Și dacă ai avut nefericirea să o pierzi pe această persoană, simți o durere în piept. ”Mi-e inima grea” sau ”am inima frântă” sunt expresiile pe care le folosim când dragostea se întoarce împotriva noastră. (pg.8)

Mitologie: Scriitorii antici, cu toții bărbați, au înzestrat personajele feminine mitologice cu inimi în stare de cele mai îngrozitoare fapte. Rar se întâmpla ca inima să se unească în mod armonios cu o alta, dimpotrivă, de multe ori era ”devorată”, străpunsă, cucerită, invadată, sfâșiată, distrusă. (pg.27)

Nevoie: În viața reală, dorul după iubirea de ”al inimii cuprins” al cuiva (heart’s content, o altă expresie impusă de Shakespeare) întâlnește mii de piedici, atât exterioare, cât și interioare. Chiar dacă nu putem face mare lucru pentru a schimba lumea în care trăim, la Shakespeare ne întoarcem pentru a ne aminti de nevoia de a ne cunoaște inimile, de a le înțelege tainele și de a asculta bătăile care ne vorbesc despre prezența altor inimi compatibile cu inimile noastre. (pg.184)

Nuanțe: Poate că inima este doar o metaforă, dar ne este de folos, căci dragostea însăși e imposibil de definit. De-a lungul vremii, bărbații și femeile au tot încercat să pună în cuvinte diferitele nuanțe ale iubirii pe care le-au simțit. Încercăm să distingem între duioșie, afecțiune, îndrăgostire, atașament, prindere de drag, romantism, dorință, pasiune erotică și ”adevărata dragoste”. (pg.278-279)

O nouă formă de iubire: Fin’amor e o expresie intraductibilă: azi o numim dragoste curtenească, dar înțelesul său originar era mai apropiat de dragoste extremă, dragoste rafinată sau dragoste perfecta. (pg.46)

Ofranda inimii: Unul dintre cele mai cunoscute exemple de inimă în forma unui con de pin a fost sculptat în fildeș pe spatele unei oglinzi franțuzești de pe la 1300, aflată acum în Muzeul Victoria și Albert din Londra. Aici bărbatul îngenunchează în fața doamnei sale și îi oferă inima, în vreme ce, cu o mână, ea ridică un cerc deasupra capului său, iar cu cealaltă îl atinge pe brațul drapat. Zâmbetele de pe chipurile lor și capul ei înclinat în față contribuie la crearea unei aure de afecțiune plină de grație. (pg. 72-73)

Percepție: Dragostea era în continuare percepută ca o nebunie, dar o nebunie pentru care merita să trăiești și să mori.

Tristan și Isolda mor din dragoste, iar în germană există chiar un cuvânt care descrie actul lor: Liebestod (din Liebe, însemnând dragoste și Tod, moarte). (pg.67)

Reprezentare: După ce Evul Mediu a consacrat-o ca reprezentare a dragostei, inima și-a menținut forma iconică și statutul de simbol predominant al iubirii erotice, în ciuda altor semnificații și utilizări care au încercat să se impună de atunci încoace. (pg. 118)

Sappho: Inima lui Sappho nu-și găsea niciodată liniștea. Împotriva voinței ei, era neîncetat tulburată de Afrodita, zeița dragostei. Poeta îi cerea Afroditei: ”Nu-mi sfâșia inima în chinuri de neîndurat.” Cu toate acestea, la vârsta senectuții, Sappho se văita de ”inima-i grea”, care nu mai era vulnerabilă la extazele iubirii tinerești.

Vocea lui Sappho răsună peste veacuri, generație după generație de bărbați și femei trăind iubirea ca pe un fel de nebunie divină care inundă inimile. (pg.16)

Semnificație: Contopirea totală pe care cei doi îndrăgostiți o simt pentru că nutresc aceleași sentimente ar reprezenta adevărata semnificație a expresiei consacrate ”două inimi ce bat ca una”. (pg.61)

Shakespeare: Shakespeare a dat glas emoțiilor puternice ale inimii, de la avânturile tinereții la spaimele bătrâneții și la tot ce se află între ele. Îndrăgostiții săi nu cunosc doar dorința și tandrețea, ci și gelozia, furia, înșelăciunea și răzbunarea ucigașă. La Shakespeare, inima are semnificație caracterologică: inima unui om îi hotărăște destinul. (pg.173)

Simbol: Atracția însăși exercitată de imaginea inimii îndeamnă la interpretări estetice, filosofice și psihologice. Simetria sa perfecta și culoarea îndrăzneață se adresează simțului frumosului din noi. Cele două jumătăți egale ale sale care se contopesc duc la ideea filosofică, dragă lui Platon, că orice ființă caută unirea cu sufletul său pereche. Iar la un nivel inconștient, lobii rotunjiți evocă imaginile sexuale ale sânilor și feselor. Din toate aceste motive, și nu numai, acest simbol medieval a întruchipat diferite idei despre dragoste, pline de înțelesuri, pentru diferite grupuri de oameni în diferite epoci și locuri. (pg.12)

Tărâm: Textele și imaginile medievale ne prezintă bărbați și femei care nu erau prea diferiți în esență. Ca și bărbații, femeile aveau inimi ce se umflau ca să cuprindă dragostea, care simțeau dorința și dorul, după cum puteau fi și zguduite de gelozie și disperare. În ciuda deosebirilor și a inegalităților care evident că existau între bărbați și femei, inima era considerată un tărâm al egalității de șanse. (pg.71)

Transfuzie: Iar acum că imaginea inimii e peste tot, sigur că există primejdia utilizării ei excesive. Să-și piardă oare forța inima bilobată? Deocamdată, pare să fie încă foarte vie, pare că încă bate cu putere în moduri nesfârșite. Fotografii o descoperă în natură, iar artiștii continuă să găsească noi moduri de a-i transmite mesajul. Cine va fi următorul Jean de Grise, Milton Glaser sau Jim Dine? Cine va face inima să cânte în tradiția lui Sappho, Ovidiu, Dante și Bellini? Cine îi va oferi imaginii și metaforei vechi de milenii o transfuzie vitală, astfel încât să continue să rostească vorbele tăcute, păstrate cu sfințenie în inimile noastre? (pg.280)

Trubaduri: Ideea de a ține în inimă portretul persoanei iubite a devenit un loc comun printre poeți: ”În inimă-ți port chipul/Și voie el nu-mi dă să-mi schimb vreodat’ iubirea.”

Triste sau vesele, senzuale sau platonice, poemele cântate de trubaduri celebrau, toate, o dragoste idealizată, care le acorda toată onoarea femeilor și le atribuia puteri absolute în ceea ce ținea de inimă. Sigur, în viața reală, majoritatea femeilor medievale erau lipsite de orice putere, singurele excepții le constituiau reginele, ducesele și contesele care favorizau acest nou model de iubire la curțile lor. (pg.49-50)

Uniune: Dante decreta că lumea e condusă de stăpânul dragostei și că inima devine sălașul iubirii, din clipa când aceasta e trezită de apariția persoanei potrivite. (pg.90)

Vena iubirii: Se credea că verigheta oferită miresei ca s-o poarte pe degetul al patrulea are o legătură specială cu inima.

Deși nu are nicio bază în cunoștințele actuale de anatomie, credința romanilor că o venă micuță, numită vena amoris, ducea de la degetul al patrulea până la inimă a dăinuit vreme de secole. (pg.23)

Zeii: În miturile greco-romane, zeii se purtau exact ca oamenii: iubeau și se războiau, seduceau tineri și fecioare și uneori chiar răpeau femei. Nu aveau niciun scrupul să-și folosească puterile supranaturale ca să cucerească obiectul pasiunii ori să facă în așa fel încât un muritor să fie mistuit de o iubire distrugătoare. La fel ca forțele naturii, puterile lor erau în mod fundamental amorale, iar iubirea sexuală pe care o inspirau oamenilor era adesea distrugătoare. Să-i lăsăm lui Ovidiu ultimul cuvânt: ”Zeii ne sunt de folos, să credem deci că sunt acolo.” (pg.26)

 

 

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.