fbpx

Alain de Botton: O ironie a dragostei face să ne fie mai ușor să îi seducem pe cei de care suntem mai puțin atrași

de

Alfabetul după Alain de Botton

Citate selectate de Jeni Plosceanu din volumul A privi și a vedea, apărut la Editura Vellant, 2018

Atenție: Pentru a-l înțelege pe altul ai nevoie de ore întregi de atenție concentrată și de interpretare, în care compui un personaj coerent dintr-o mie de cuvinte și gesturi. (pag.30)

Avion: Avionul simbolizează lumea materială, ducând cu el urmele tuturor pământurilor pe care le-a traversat, mobilitatea lui eternă oferă o contrapondere imaginară sentimentelor de stagnare și recluziune. (pag.20)

Cărțile: Un paradox al cărților scrise de alți oameni este că ele ne spun adesea mai multe despre propria noastră viață decât am fost în stare să înțelegem singuri. Cuvintele de pe pagina altcuiva ne fac să simțim mai acut cine suntem și cum arată lumea noastră. Pe mine, de exemplu, Werther al lui Goethe mă învață ce înseamnă să fii tânăr și să trăiești o dragoste neîmpărtășită, pe Homais al lui Flaubert îl recunosc în idioțenia prețioasă a politicianului sau publicitarului, iar datorită unor pasaje dureroase din Proust pot înțelege întrucâtva ce se întâmplă cu mine când sunt distrus de gelozie.

Însă valoarea marilor cărți nu se limitează la a înfățișa emoții și oameni asemănători celor din viața noastră, ele au capacitatea de a descrie toate acestea cu mult mai bine decât am fi fost noi în stare, de a pune degetul pe senzații pe care le recunoaștem ca fiind ale noastre, dar știm că nu am fi putut să le formulăm noi înșine. (pag.71)

Cineva: Voiam pe cineva care să fie destul de interesant pe dinăuntru încât să nu ceară și unui oraș să fie ”interesant”, cineva destul de aproape de izvorul pasiunii încât să nu-i pese dacă orașul nu e ”amuzant”, cineva suficient de familiarizat cu laturile întunecate și tragice ale sufletului uman încât să aprecieze pacea unui weekend în Zurich. (pag.61)

Clișeu: O vizită la zoo confirmă clișeul că e nevoie de toată lumea. Fiecare animal pare miraculos de adaptat pentru anumite lucruri, fără speranță de nepotrivit pentru altele. (pag.52)

Comedia: Ca și tragediile, comediile se nasc din părțile cele mai regretabile ale condiției noastre. Scopul subteran, inconștient al comicilor poate fi acela e a crea – prin folosirea dibace a umorului – o lume în care să fie ceva mai puține lucruri de care să putem râde. (pag.79)

Consolare: Poate că tocmai cărțile triste ne consolează cel mai mult când suntem triști, iar tablourile cu benzinării izolate sunt cele care ar trebui să ne atârne pe pereți, când nu mai avem pe cine strânge în brațe sau iubi. (pag.7)

Creația: Munca artistică ne permite să ne ridicăm deasupra limitelor noastre obișnuite. (pag.43)

Decor: Nu acasă ne întâlnim cel mai bine cu eul nostru adevărat. Mobilele ne fac să credem că nu ne putem schimba, fiindcă ele nu se schimbă, decorul casnic ne ține înlănțuiți de persoana care suntem în viața obișnuită, dar care poate să nu coincidă cu cine suntem în profunzime. (pag.15)

Edward Hopper: Era atras de dispoziția introspectivă pe care pare să ne-o confere călătoria. Voia să redea atmosfera unui vagon pe jumătate gol, care-și croiește drum printr-un peisaj: liniștea care domnește înăuntru, în timp ce, afară, roțile bat ritmul pe șine, senzația de visare pe care o provoacă zgomotul și priveliștea văzută prin ferestre, o visare în care părem să ne situăm în afara sinelui nostru obișnuit și avem acces la gânduri și amintiri care nu ar putea apărea în condiții mai stabile. (pag.13)

Efect: Un efect colateral al contactului cu orice artist mare este că începem să observăm în lume lucruri la care, așa cum ne lasă să înțelegem opera lui, și artistul ar fi fost receptiv. (pag.9)

Entuziasmul începutului: Ce puțin îți trebuie să te îndrăgostești. Sau măcar să simți pentru altă persoană acel entuziasm înalt care ar putea fi numit dragoste, dar și pasiune, boală sau iluzie, după temperament. (pag. 56)

Identificare: Cum e posibil să te uiți pe tine? Nu e vorba aici să scăpăm din vedere date concrete, ci mai degrabă că uităm acele părți din noi înșine de care se leagă o anume integritate și o stare de bine. Avem multe identități diferite și nu toate se simt în egală măsură ca fiind ”noi”, o separare cu care ne confruntăm cel mai evident în relația cu înfățișarea noastră fizică, atunci când considerăm că persoana dintr-o fotografie, chiar dacă are ceva de-a face cu ființa care ne poartă numele, este de fapt prea puțin legată de spiritul și atitudinea cu care am vrea să ne identificăm. (pag.12)

Introspecție: Puține locuri sunt atât de propice pentru conversațiile interioare ca avionul, vaporul sau trenul în mișcare. Există o corelație aproape comică între ceea ce ne apare în fața ochilor și gândurile care ne pot trece prin minte: ideile mari au nevoie uneori de priveliști ample, iar cele noi, de locuri noi. Reflecțiile introspective, care se împotmolesc atât de ușor, sunt ajutate să înainteze de curgerea peisajului. (pag.13)

Ironia dragostei: O ironie a dragostei face să ne fie mai ușor să îi seducem pe cei de care suntem mai puțin atrași… (pag.26)

Joc: Seducția este o formă de joc actoricesc, o tranziție dinspre comportamentul spontan, spre cel modelat pentru un anumit public. (pag.38)

Lecție: Prin glume se fixează o idee critică. Glumele constituie un mod aparte prin care oamenii reclamă aroganța, cruzimea sau îngâmfarea, devierile de la virtute sau bun-simț. Dacă sunt atât de eficiente în a reclama, este fiindcă ele ne comunică o lecție, deși par doar să ne distreze. În cazul comicilor buni, râsul capătă un scop moral, glumele sunt tentative de a-i convinge pe ceilalți să-și schimbe caracterul și obiceiurile. (pag.76-77)

Lumea: Oamenii rezonabili ar trebui să-și propună să se diferențieze de mulțime și să iasă în evidență atât cât le permit talentele personale. Totuși, dorința de a fi diferit depinde de ce se înțelege prin a fi obișnuit. (pag.62)

Memento și reper: Când privim un tablou, putem să îl recunoaștem ca pe ceva totodată important pentru noi, dar inaccesibil – și unul dintre scopurile noastre, atunci când cumpărăm o carte poștală cu reproducerea lui și o atârnăm la vedere, este să îl facem omniprezent, dovadă solidă a texturii emoționale a acelei persoane care vrem să fim și simțim că, în adâncul nostru, suntem. Văzându-l în fiecare zi, sperăm că o părticică din calitățile lui ni se vor transfera nouă. Ceea ce apreciem în tablou este poate nu atât subiectul, cât tonul, consemnarea unei anumite emoții, prin culoare și formă. Știm, bineînțeles, că ne vom depărta mult de această emoție, că nu va fi posibil și nici măcar practic să o păstrăm pentru totdeauna, că va trebui să ne împărțim în mulți oameni diferiți (cu convingeri ferme și siguranță de sine, cu spirit nonșalant și autoritate parentală), dar apreciem tabloul ca memento și ca reper. (pag.12-13)

Meserie: Suntem unici și prin aceea că permitem ca activitatea aleasă să ne definească, așa că întrebarea fundamentală pe care o adresăm unui om pe care abia l-am cunoscut nu este de unde vine sau cine îi sunt părinții ci, mai degrabă, ce meserie are – de parcă numai asta ar putea dezvălui cu adevărat timbrul distinct al unei vieți omenești. (pag.42)

Obiceiurile minții: Procesele gândirii se îmbunătățesc însă, dacă anumite părți ale creierului au alte misiuni, dacă trebuie să asculte muzică sau să urmărească un șir de copaci. Muzica sau priveliștea derutează pentru o vreme acea parte nervoasă, cârtitoare, practică a minții, cea înclinată să se închidă când observă că apare ceva neplăcut în conștiință și fuge înspăimântată de amintiri, doruri, idei introspective sau originale, preferând în schimb să se ocupe de chestiuni administrative și impersonale. (pag.14)

Perspectivă: Norii ne dau o senzație de liniște. Sub noi sunt dușmanii noștri, cei care ne aduc spaimă și suferință, toți par infinitezimali, zgârieturi pe suprafața pământului. Poate că știm destul de bine această veche lecție despre perspectivă, dar ea ni se pare rareori atât de adevărată ca atunci când suntem lipiți de geamul rece al avionului, elevii unui curs de filosofie profundă. (pag.25)

Pictorul: Acordând atenție frumuseții unui zid, luminii care se reflectă pe o podea lustruită, faldurilor unei rochii, De Hooch ne ajută să găsim plăcere în aceste omniprezente, dar neglijate, aspecte ale lumii noastre. (pag.66)

Sărut: Un sărut schimbă totul, contactul dintre o piele și cealaltă modifică iremediabil raporturile, punând punct limbajului codat și aducând la suprafață subtextul. (pag.40)

Scrisul: …găsim aici o listă de fapte, dar viața a alunecat din tablou. E ca și cum ai urmări o filmare de amator, în care ți se arată doar picioare sau nori și te întrebi, uluit, ce s-o fi întâmplat la nivelul capului. De multe ori, cam așa arată scrisul. Trebuie să lupți să aranjezi cuvintele, astfel încât să le faci să-ți exprime intențiile. O relatare scrisă zgârie adesea doar suprafața unui eveniment, vedem un apus de soare și mai târziu, în lipsă de ceva mai bun, îl numim frumos, când știm că a fost mult mai mult de atât, dar acel mai mult nu poate fi localizat și va fi, curând, uitat. Ca să prinzi viața pe hârtie, îți trebuie mai mult decât o consemnare conștiincioasă a experiențelor senzoriale. (pag.69-70)

Sentimentul comunității: În restaurantele de pe marginea drumului și în cafenelele care stau deschise până târziu, în holuri de hotel și în localurile din gări, putem și noi să diluăm sentimentul de izolare pe care ni-l dă un spațiu public singuratic și să redescoperim sentimentul comunității. (pag.9)

Singurătate: Nu sunt romantici mai mari decât cei care nu au cu cine să fie romantici. Doar atunci când suntem în străfundurile singurătății, acolo unde nu ne distrag nici munca, nici prietenii, putem înțelege natura și necesitatea iubirii. (pag. 55)

Șoimii și zeii: Ochiul se străduiește să potrivească ceea ce poate vedea cu ceea ce știe că ar trebui să fie acolo, ca și cum ar încerca să descifreze o carte familiară într-o limbă nouă. Și să te gândești că, în tot timpul ăsta, fără ca noi să știm, viețile noastre erau atât de mici: o lume în care trăim, dar pe care nu o vedem aproape niciodată, felul în care probabil ne văd șoimii și zeii. (pag.23)

Transformare: Rapiditatea cu care urcă un avion este un simbol exemplar de transformare. O asemenea etalare de putere ne poate inspira să ne imaginăm schimbări asemănătoare și decisive în propriile noastre vieți, să ne închipuim că și noi am putea, într-o zi, să ne avântăm deasupra multor lucruri care ne copleșesc. (pag.23)

Undeva: Ce plăcut e să ne amintim, când traversăm crevase de stări sufletești, la trei după-amiaza, oră la care ne amenință moleșeala și disperarea, că există întotdeauna un avion care decolează spre undeva. (pag.22)

Vibrație: Citirea unei cărți care observă cu atenție asemenea vibrații slabe, totuși vitale, are efectul că, după ce am pus volumul jos și ne-am întors la viața proprie, s-ar putea să remarcăm exact acele lucruri la care ar fi reacționat autorul sau autoarea, dacă ne-ar fi fost alături.

William James a adus odată un argument foarte interesant privind relația dintre fericire și așteptări. El a afirmat că, pentru a fi mulțumiți de noi înșine, nu trebuie să reușim în orice domeniu. Nu ne simțim umiliți de fiecare dată când ratăm ceva, ne simțim umiliți doar dacă mai întâi ne investim mândria și sentimentul de valoare proprie într-o anumită realizare, pe care nu reușim să o atingem. Idealurile noastre determină ce vom interpreta drept triumf și ce vom socoti eșec. (pag.46)

Zurich: Lecția specială pe care Zurichul o dă lumii constă în capacitatea lui de a ne aminti cât de inventiv și de omenesc este să ceri unui oraș să fie doar plictisitor și burghez. (pag.68)

 

 

 

 

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.