Dacă vreodată vei avea curajul să-mi cobori cerul și să-l faci să-mi adoarmă pe pleoape, o să încerc să-ți dovedesc că nimic pe lume nu e mai presus de ce simt, de ce însemni! Și dacă tot atunci vei vrea să aduni marea, pentru fiecare zi petrecută împreună, în imensul gândurilor tale, te voi învăța să iubești. În fond, iubirea nu e ceva fizic, nu e un bun material, de folos comun, tranzitat pe la primării și biserici poleite, prin acte sau magazine îndoielnice în care siropoșii vin cu inimioare și diminutive alambicate, doar pentru a forța și epata într-o stare de indolență pe care n-o percep.
Iubirea nu se predă, nici nu se învață. Este impersonală, un soi de nălucă venită clar pe lângă tine pentru a te face să ai halucinații romantice, nu trage cu arma, dar poate să te rănească mai ceva ca o alice care-ți intră pe unde nu trebuie la o vânătoare de sentimente. Iubirea nu se caută, dar nici nu vine pe fereastră, ca o stea căzătoare, de gen Luceafărul. Cu ea treaba e foarte simplă. Cum nu există instrucțiuni de utilizare, fiecare o percepe ca atare.
Personal, am găsit mereu iubirea ca pe un unic și de nezdruncinat mister din care mai extrag, din când în când, câte-o lumină pentru a mă ghida mai simplu pe căile destul de întunecate și lugubre ale vieții. Definiție precisă n-are și credeți-mă că e cea mai absurdă și mai indescifrabilă formă de simți ceva. Totuși, dacă ai vrea să-i înțelegi vreodată descrierile, ai putea începe prin a înțelege faptul că n-are reguli, că te face să suferi, că te vei da cu capul de pereți și vei simți, într-un halucinant carusel, în același timp, și o fericire supremă.
De fapt, cu iubirea nu există reguli. Doar trăirea ei, la capacitate maximă, cu toate motoarele turate și luminile băgate pe fază lungă, depășind constant viteza, luând amenzi grase și puncte care duc într-un final, mai spectaculos sau nu, la ridicarea permisului ce face din iubire un soi de ceva încadrat în precepte. Asta vreau să spun! Că nimic pe lumea asta nu ar merita să fie lăsat la voia întâmplării așa cum trebuie lăsată iubirea.
Sigur că aici nu mă refer la a bagateliza anumite sentimente, dar nici la a da o anumită formă, un parfum unic unor trăiri care sunt, mai mult ca oricând, difuze, laterale, fără fundamente și lipsite de orice vanitate din partea cuiva. Iubirea este celălalt. Este despre a te accepta, despre a renunța la tine, uneori, este despre a fi în același timp cu altcineva, poveste care nu-i așa simplă precum pare pe foaia de hârtie, pentru că, prieteni dragi, oamenii sunt egocentrici.
Iubirea e să te dai cu fundul de gheață, iar cineva să fie lângă tine nu să te ridice, ci să se așeze acolo, la fel de lovit, și împreună să priviți cum universul conspiră pentru ca voi doi să fiți fericiți. Și asta nu e iubirea cu fluturași, pe care n-o renegăm! Iubirea e ceva profund, firește, care depășește bariera fizică, carnală, care încalcă orice lege și dă knock-out pasiunilor, dorințelor și oricărei ideologii frivole care să o țină închisă în certificate, slujbe de căsătorie și alte cele. Iubirea trebuie să zboare și las-o să fie așa!
Nu-i cere prea multe și-atunci ea te va răsplăti pe deplin, cu ani pe care-i vei percepe mai târziu ca fiind binecuvântari ale unor sentimente la care nu ai avut cum, nici în ruptul capului, să te împotrivești. Căutați lumea, căutati taina propriei voastre trăiri, printr-un joc al intuiției și flăcării ce arde in voi. Și nu încercați să aprindeți iubiri din neant!
Și atunci, da – dacă vreodată lumea asta ar sta în loc, s-ar face preș pe care să pășești, doar pentru că ochii îți sunt un întins necuprins al frumuseții și a întâmplării că am apărut și eu la un moment dat, nepătimit, să hoinăresc pe-acolo.
Iubirea nu o lecție de dat, ci de primit! Cu vârf și îndesat!
Categorii:
Dosar
