Aș vrea să fiu copac și-aș vrea să cresc
lângă fereastra ta, te-aș auzi
și-n voie te-aș privi întreaga zi.
M-aș apuca și iarna să-nfloresc,
ca să te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
și nopțile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze, ți le-aș da.
Prin geamul larg deschis de-atâtea ori
m-aș apleca ușoară, să-ți sărut
când părul ce pe frunte ți-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aș juca, zvârlindu-ți mere
și foi de aur roșu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ți-aș apăra obloanele de ploaie.
Și, cine știe, poate că într-o seară
de primăvară, când va fi și lună,
va trece prin grădini o zână bună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
genunchiul ud de frunze și pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă și cu lună pe obraz,
eu ți-aș sări în casă și, senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aș începe să zâmbesc.
doamne ce frumos e sa traieti citeva secunte numai citind aceste versuri.