Iubirea e totul și un mare nimic! – de Narcis Avădanei

de
 
Dezvăluiri bombastice. Șoc și groază. Fraze întregi despre ce și cum să faci atunci când de fapt n-ai nimic de făcut. Despre asta e vorba în iubire, să nu dai cu tifla, să nu vii cu o rețetă prestabilită, să nu lovești, nici să nu rănești și într-un fel să faci ca să nu ieși șifonat prea tare din fiecare zbucium, căci fier de netezire pentru răni adânci nu s-a inventat încă.
E prima mea notare timidă, ca un romantic declarat fără sorți de izbăvire, un lucid și-un boem, un evadat din lumea stereotipiilor, un poet al cuvintelor ce nu spun nimc, în locul în care, de-atâția ani am văzut lumini ale vorbei, notate de profesioniști. Și facem cum facem și ajungem inevitabil la eternul subiect numit iubire.
Sigur că toți vor definiții, încercări timide de împărtășire a unor experiențe, dar săracii, nu știu că nebuloasa asta nu-i de trecut în calendar, nu vine cu dată fixă și când te lovește, teoria asta frumoasă indicată de mai marii înțelepți prin revistele glossy ori prin volumele stufoase și inutile pentru dezvoltarea personală, nu mai are nici o acoperire. Nu mi-s Toma necredinciosul. Ba dimpotrivă. Sunt tipul acela visător, un ludic expirat,  care-a și-a luat-o în freză de multe ori, care știe cu ce se mănâncă și mai ales, ce aromă stearpă are îndrăgosteala.
Așadar, nu-i nimic stabilit dinainte. Nici tradițiile de Bobotează, soarta sau vreo entitate izvorâtă din puțul gândirii nu te ridică de pe jos când dai cu fundul de gheață. Nu poți nota în cuvinte când simți ceva. Femeie sau bărbat, indiferent de gen, sex sau orice altceva, pentru toți e valabil același principiu. Intrii în luna chioară, te toropește, dai din coate, totul e o luptă. Mori de vreo câteva ori, apoi îți dai seama că temele de acasă, că orice idee pe care ți-ai făcut-o înainte nu are legătură cu realitatea. Și-atunci fugi sau renunți. Sau o iei de la capăt.
Marea dragoste? Vine ea vreodată? Permite-mi să spun că această sintagmă, profund antipatică, e un mit ambalat frumos. Nu numai că trece prin stomac și prin toate orificiile rațiuni, dar acesta ipotetică dragoste ideală are un aer zeflemist. Parcă ți-ar râde în față, făcând ca toată viața să tânjești după ea. Marea dragoste este un compromis, o înțelegere avantajoasă de ambele părți, un contract al ochilor înfrânți în cerul izbăvitor al dorințelor. Nu apare la orizont, ca o fata Morgană a viselor împlinite ori călare pe vreun cal de-un alb orbitor.
Îți amintești când ne jucam la prânz, treziți de ticăitul incertitudinii și-al vinovăției de-a mai sta tolăniți? Când nu ferecam dorințele și ne opream doar când el bătea la ușă. Așa-i spun când mă apucă vreo remușcare. N-am știut, crede-mă, ce înseamnă să fii amant. Și-mi dau seama că toți suntem amanți ai nedreptății pe care existența asta intoxicată ne-o fabrică și ne-o dă pe tavă. Mi-am inventat fuga aceea ce-mi dădea voie să te am în toată imoralitatea. Am fost mereu timidul ce și-a camuflat fricile în exhibiționism.
Amantâclurile, oricât de lipsite de integritate le-ar considera unii, au în ele intensitate și mister, adrenalină și genul acela de iubire directă, de la care nu ai mari așteptări. Asta-i și esența. Să nu pleci la drum cu așteptări și pe parcurs să renunți complet la ele. Așa vei fi eliberat și vei ajunge să simți că ești, pe alocuri, una cu cel de lângă tine, chiar dacă-i atât de diferit în justificările pe care ți le oferi când încerci, o dată și încă o dată, să ai un nou început. Profunzimile stau doar în centimetri, texte, adâncimi, circumferințe, grosimi, ceară, lumânări și infinite finalizări în absolut!
Imaginile de ieri îmi revin permanent. Faza cu sentimentalismul s-a evaporat deja la mine. Nu-s antierou și nici nu pun la colț miturile și simbolurile, doar că am căpătat în timp acel soi de aroganță care nu mă lasă, nici dacă vreau, să mai plec urechea la povești nemuritoare. Nici nostalgie nu e, pentru c-ar fi absurd să-mi fie dor de ceva ce n-am iubit vreodată.
Orice clipă pe care o trăim nu este despre noi. Justificat sau nu, acordăm mult prea mare propriei ființe, dar la asta se rezumă iubirea, la a te îndrepta pe tine suficient de mult în direcția potrivită către celălalt. Nu-i musai să fiți ca el, dar e important ca felul să fie ca voi și pentru mai departe să vezi că marea dragostea e un soare care răsare atunci când îl faceți amândoi să apară, fără inimioare, omorând întunericul care v-ademenește noaptea. Iar dacă scapi de complexul împovărător al iubirii, îți dai seama că viața e prea mișto ca s-o irosești în idealisme.
Sigur că n-am tras nici o concluzie. Așa e și în viață. Pentru că e în trend, cauți automatisme și în glumă, ca într-un banc sec, vezi c-ai dat cu fundul de pământ. Scutură preșul de la intrare și intră cu bocancii, fără frică, să trăiești cu adevărat, departe de orice reguli și definiții. Iubirea-i încercare. Hai să vedem cu ce se mănâncă, ce gust are și apoi să-i dăm circumstanțe atenuante, asta pentru că mie mi se pare că iubirea e un mare nimic, cu rang de virtute, care ne reduce până acolo încât ea să fie totul! 

 

Categorii:
Dosar

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *