O ultimă omletă uitată într-un colț de etajeră

Mă iubea așa cum eram (grasă și nemăritată), îl iubeam așa cum e și-n ziua de azi (suplu și însurat). În ciuda iubirii noastre aparent necondiționate, el ar fi dat orice ca eu să fiu mai slabă, eu aș fi dat orice ca el să fie mai necăsătorit. Conform unei înțelegeri mute, eu mă feream să consum de față cu el alimente hipercalorice, iar el se ferea să-și sune de față cu mine nevasta din dotare și copiii rezultați.

Într-o seară, ne-am certat pe o tema care intrase în playlist-ul nostru zilnic. Voia să plece de la mine, să doarmă acasă la el, desi își dăduse cuvântul și inelul de onoare că divorțează. A plecat aproape de miezul nopții, în lacrimile și foamea mea (de față cu el, am stabilit că mâncăm numai frunze).
Dacă tot mă lăsase baltă, mi-am oferit panaceul. Am hotărât subit să mănânc ceva bun și ceva mult. N-aveam cine știe ce în casă, am găsit în frigider ouă, ceapă, un rest de brânză și-un rest de cârnat. Le-am tocat așa cum îmi tocase iubitul meu nervii și așteptările. Am făcut o omletă groasă ca o plapumă. M-am aruncat în pat, la televizor. Când dădeam să car cam a treia oară furculița la gură, a sunat cineva la ușa. Spun ”cineva” fiindcă așa a venit vorba, am știut instantaneu că era el, deșteptul pierduse ultimul metrou și se întorsese. N-avea bani de taxi.
M-am catapultat cu castronul în mână, am făcut atac anxios, nu știam ce să fac cu troaca. Din reflex, am fugit în bucătărie cu ochii gogonați și părul măciucă, de parcă la ușa băteau slugile lui Corleone. Unde dracu ascund omleta? N-aveam multe opțiuni, dispuneam de un singur dulap. Am înghesuit farfuria în spatele unor cratițe, am zdrăngănit, am trântit și, după ce m-am șters la bot cu dosul palmei, i-am deschis ușa.
Nu voiam să știe că mănânc noaptea, după ce mă juram dramatic, în fiecare zi, că am să slăbesc, spre a fi demnă de dragostea și de divorțul lui. A intrat, mi-a confirmat că pierduse lupta cu Metrorex-ul, apoi a șoptit senzual: ”Aici miroase a ouă prăjite!”. Exact, Columbo! ”De la vecini” – i-am zis, iar el m-a privit cu scepticism de procuror. Care era probabilitatea ca un vecin să mănânce omleta la 0.18 noaptea?
Nu l-am lăsat să mă pupe, mă gândeam că miros a cină conspirativă. Nu de alta, dar orice calorie de-a mea în plus era direct proporțională cu amânările trâmbițatului său divorț. A intrat în bucătărie ca din întâmplare. Și tot ca din întâmplare s-a uitat la găleata de gunoi: deasupra, tronau cojile a cinci ouă (toată viața am considerat că orice omletă mai mică de cinci ouă e o omletă prea mică). Le-a privit lung, așa cum pe mine nu mă privise niciodată. Nu mă gândisem să ascund și cojile.
Toată noaptea am visat omletă, crăpam de foame. Știam și eu, și el că undeva în casa aia exista o farfurie plină, sortită pieirii. A dormit totuși buștean, în timp ce eu mă gândeam la omleta mea, la nevasta lui, la dragostea noastră – fie-i caloria ușoară.