Un coleg de facultate care mă curtase două zile a virat, înaintea unui seminar, către o colegă de-a mea. Bun. A intrat profesorul și-a cerut păreri despre teoria literaturii în viziunea René Wellek și Austin Warren. Duduia care-mi suflase admiratorul a început o disertație plină de truisme, pe care eu, plesnind de glagorie, i le-am altoit cu un rânjet sarcastic. La prima ei virguliță, am întrerupt-o și-am făcut o paradă sufocantă de lecturile mele. Domnișoara Gâgă înțepenise, dădea să mai emită un panseu, dar eu o interceptam agresiv și veneam cu replici-bobârnac, mai ales că grupa mă încuraja, râdea de poantele mele și de prostia ei. Azi, îmi pare groaznic de rău. Realizez că toate fetele din grupă ar fi dat orice să fie în locul ei, de fapt. Noi eram deștepte, ea era superbă.
Sunt în rivalitatea facultăților mintale?
Am cunoscut o femeie cu părul alb. Avea 28 de ani, dar își platinase coama până la absurd, încercând să fie mai blondă decât blonda care câștiga teren în inima și mai ales în patul unui anume bărbat. Am mai auzit de o femeie care și-a părăsit soțul inginer pentru un idiot care era (nu se știe cum) chirurg, asta numai pentru că rivala ei de ani de zile se măritase cu un internist. O alta și-a mărit sânii (deși, după modesta mea opinie, ar fi trebuit să-și micșoreze fundul), pentru că iubitul o părăsise pentru o cupă D. Am câteodată bănuiala cumplită că nu pentru bărbații din viața noastră ne mutilăm corpul și mintea, ci pentru femeile care ni i-ar putea lua.
Odată, cu ani în urmă, după ce fusesem într-o emisiune la TVR1, am urmărit reluarea și-am plâns două ore ca la „Titanic.“ Evident, nu-mi plăcuse mutra mea, asta e ușor de intuit. Dar ceea ce m-a îngrijorat cu adevărat și m-a făcut să mă gândesc la complicații patologice a fost faptul că am realizat de ce eram atât de disperată. Nu pentru că mă văzuse o țară întreagă într-o formă cvasi-boccie, ci pentru că intuiam că mă văzuse și noua iubită a fostului meu iubit (damă care, aflasem eu nu știu de unde, nu scăpa niciun prilej să mă pândească la TV și să-mi analizeze caracterul ales). Că al naibii caracter mi se așeza numai în obrajii bucălați. Și – gândeam eu cu mintea mea încinsă de presupuneri – o să aibă tâmpita asta o satisfacție acum și-o să pufnească și-o să înțeleagă de ce actualul ei îmi este mie doar fost. O fac tâmpită pur stilistic, nu mai am demult nimic cu ea, nici măcar cu el. Nu-i ea de vină că vocea mea se aude altfel în capul meu decât în tubul televizorului sau că în jurul părului meu se depune o aură bizară, de la camera de filmat, și arăt ca minunea de la Maglavit.
Oglindă, oglinjoară, cine bocește cel mai mult din țară?
De ce suntem o specie de Ghaze și Cisiordanii care nu-și iartă și nu-și uită nimic? De ce femeile dospesc rivalități jenante, otrăvite, oarbe? De ce am face orice ca să nu le dăm satisfacție inamicelor, fără să ținem cont că prin asta alimentăm satisfacția disprețuitoare a bărbaților? Cât de chioare putem fi ca să nu observăm că orgoliile ne sunt mai presus de confort sau fericire?
Aud foarte des în ultima vreme – și mă cutremur: „Aș prefera să-l știu mort, decât să știu că mi l-a luat aia.“ Noi nu știm să-i urăm inculpatei să se spele pe cap cu el, v-am mai spus eu, cred că le iubim mult și maladiv pe femeile care ne fură bărbații. Nu vrem să le lăsăm să vadă singure cu ce s-au procopsit. Ne luptăm să le scutim de o viață tensionată alături de un trădător. Adică le cocoloșim.
Ideea că o altă tipă se strecoară în patul în care noi, până mai ieri, făceam mai multe firimituri decât dragoste ne seacă la inimă. Cât avem un bărbat, considerăm că face parte din zestrea personală. Îl tratăm ca pe lopata pe care nu ne-o ia nimeni, fiindcă n-are ce face cu ea. Și în ziua când alta pune mâna pe ceea ce părea definitiv al nostru, înnebunim, mâncăm chibrituri.
Cred că rivalizăm îndeobște cu femeile care au ceva comun cu noi. Dacă se compară merele cu perele, nu ne afectează toana prea mult. Dar dacă dăm de dușmance din aceeași breaslă, de același soi fizic sau de aceeași vârstă, apucătură, dambla, atunci ne îndârjim mai rău.
Pe o crainică TV n-o va trăsni invidia pentru câștigătoarea Premiului Nobel pentru literatură (și nu numai pentru că săraca avea 96 de ani), ci pentru altă crainică, evaluată de unii ca fiind mai sexy, mai bine plătită, mai asaltată de bărbați. Atletele își zbiară „ești urâtă“ și se acuză între ele de dopaj, nu se înfig în polemici cu femeile-coperți la Playboy. Fiecare femeie are colecția ei de rivale de aceeași nuanță socială, profesională, estetică.
Deputatele se scuipă strict între dumnealor, siliconatele își măsoară chiorâș pungile din pieptul de aramă, coafezele își contestă una alteia tehnica savantă a cocului festiv.
Dar dincolo de orice alt motiv de vrajbă, gelozia atinge complicații majore în lupta dintre femei.
S-a ajuns așadar la situația ciudată în care mai puțin contează că am pierdut o iubire, lucrul care ne disperă e că această iubire a fost achiziționată de altă muiere. Și, dintr-o dată, în loc să ne pironim farul acuzelor asupra lui (că doar el ne promisese salăți din grădina ursului, nu altcineva), atenția ni se revarsă violent asupra ei, a rivalei. Am face orice pentru ca dușmanca să piardă totul, nu pentru ca noi să câștigăm ceva.
Ce frumos te-am urât…
Multe femei au delirul rivalităților cu altele. Au viziuni spectaculoase. Își imaginează ce fericite sunt alea, ce scene de vis traversează ele alături de bărbații pe care „i-au furat“. Uităm ca toantele că, în principiu, toți masculii vieții noastre ar trebui să fie prevăzuți cu sistemul de alarmă al moralității și iubirii și, ca atare, ar trebui să nu ni-i poată lua nimeni vreodată. Odată smulși de lângă noi, ei devin victime, iar noile beneficiare intră în nucleul atenției, ciudei și urii noastre pătimașe, măgulitoare pentru ele.
Rivalele se simt foarte bine una pe alta, nu te poți preface indiferentă față de femeia care știe că, de fapt, tu nu mai pui geană pe geană din cauza ei. Nepăsarea nu se poate mima. Sau, cum spunea un fost iubit de-al meu, să te prefaci că ești beat e ușor. Mai greu e să te prefaci că ești treaz.
Dacă ne moțăm bine, bărbatul observă doar concluzia finală: arătăm mișto, suntem dezirabile, dezbrăcabile, în ultimă instanță adorabile. Prea puțini bărbați se pricep să spună de ce o femeie arată bine. Ei nu identifică firma, trendul sau fița. Ei evaluează produsul final: e sexy sau nu e sexy.
Cele care pun note fandoselii sunt tot femeile. Ele vor critica în detaliu, vor desființa din priviri orice bluză, orice dâră dubioasă de mascara, orice mărgică ieftină care nu poate fi confundată cu o mărgică scumpă, chit că arată identic. De ele ne temem când ne împopoțonăm, cu disperarea superficială a pipiței de periferie. Ele ne bârfesc, ne judecă, ne pârlesc cu privirea.
Când câștigăm un bărbat, nu ne bucurăm atât pentru gloriosul beneficiu pe care îl aduce mutra lui în viața noastră, ci pentru hohotul de plâns al femeii pe care am lăsat-o fără acest distins individ.
Răzbunările și lecțiile vin mai târziu. Vin, de fapt, sub poala unui „prea târziu“ dureros. Știu un caz al unei distinse cucoane care alergase cinci ani să-i ia bărbatul unei alte femei. Într-un final, el s-a despărțit de nevastă-sa și s-a mutat, în stil clasic, la amantă. După alți doi ani, nevasta părăsită a murit de cancer și, la înmormântare, ghici cine se tăvălea în cârcelul remușcărilor și-și smulgea ciuful pe țărâna mormântului? Amanta. Sună a film indian, poate că n-am ales exemplul tipic (deși e caz rea!), dar ideea e clară.
După ani de zile, când realizezi că n-ai făcut nicio ispravă cu achiziția ta masculină, îți vine să alergi la ușa fostei rivale, să-i explici că ai fost nebună, că ți-a luat Dumnezeu mințile, că dacă ar fi să rotești papiota timpului înapoi n-ai mai face așa ceva. Că, la rândul tău, ai fost părăsită și abia acum înțelegi. Dar n-ai curaj să faci asta, ți-e frică de vitriolul ranchiunei – cu toate că, în cele mai multe cazuri, după ani și ani de la marea dezbinare, nici părăsitele nu mai dau doi bani pe bărbații pe care i-au pierdut cu atâta amar de suferință. Detașarea, distanța în timp și mintea de pe urmă a rivalei îți vor zădărnici ție orice încercare de a-ți turna, cu eleganță și finețe, cenușă-n cap.
