Poate ca ridicolul acestei lumi consta tocmai in constiinta faptului ca toate lucrurile sfarsesc prin a deveni cuvinte (Fernando Castro Flórez, critic de arta)
Ce mai ramane, Doamna, din zi, cand orele ei s-au scurs in cuvinte? Capul de pe perna, inainte de somn, imparte timpul in ce a fost spus si ce nu. Adeseori, ne raneste mai mult cuvantul decat fapta. La randul nostru, il folosim pentru a intoarce lovitura si de prea putine ori, lecuim, manuindu-l. Distruge, mai mult decat vindeca. L-am lua inapoi, seara, amintindu-ne, sau ne pare rau ca l-am inghitit, atunci cand am fi putut sa-l scuipam, putred, de venin si fiere, rosu, de durere si de neputinta? Romancierul Antonio Gala scria intr-una din cartile sale autobiografice : “Puternic nu este cel ce raneste sau distruge, ci cel care stie sa vindece si sa cladeasca. Liber si in singuratate, daca e nevoie”.
Sunt de parere ca trebuie sa spunem ceea ce simtim, atat cat mai avem o umbra de speranta ca putem fi intelesi. De multe ori, e vana speranta aceasta. Iti trebuie curaj, adunat din cioburi de nopti nedormite si risipit in batai mari de inima, atunci cand esti impins pe scena. Aproape totul trebuie spus, pentru ca va veni clipa in care ne vom freca fruntea inrosita de zidul de care tocmai ne-am lovit, si un “Macar am incercat” face cel putin cat o compresa cu gheata. Insa, atentie, APROAPE totul.
Nimeni nu m-a iertat atunci cand am cerut iertare, ci cand vina mea s-a topit in inima lui. Mai apoi (imi place sa cred) a inceput sa se estompeze urma lasata in memoria lui. La vina care-a rasarit/ E-o cale atat de lunga,/Ca mii de ani i-au trebuit/Iertarii s-o ajunga. In mod ironic, iertarea poate veni atunci cand vina ne-a ars deja pe rug.De aceea, cred eu, e bine sa nu asteptam vreodata iertare deplina de la cei pe care i-am ranit. Se poate intampla, se intampla, ca tocmai atunci cand, increzatori, intindem mana, sa primim varga raspunsului naucitor ce ne aminteste raul facut, pentru care ne crezusem iertati. Il sperasem uitat. Dar, la fel ca un herpes, infloreste din nou pe buzele iubite. Iertare, uitare, ce joc ametitor…
Un personaj feminin de teatru spune: “Tot ceea ce o femeie iubeste cu adevarat – un caine, un barbat, Dumnezeu, orice – il iubeste ca pe un fiu. Dumneata esti barbat, nu intelegi asta.” E mult adevar in observatia aceasta. Poate fi certa, in forma, dar nu se verifica, in fond. Dovada, proba iertarii. Unui fiu, o femeie ii poate ierta orice. Barbatului iubit, nu.
Eu, Doamna, am simtit ca am iertat cu adevarat atunci cand cicatricea ranii de odinioara a incetat sa ma mai obsedeze. Nu i-am mai dat importanta, pur si simplu. Trufia iertarii nu ma mai ispitea. Am iertat, nemaibagand de seama ca iertam. As vrea sa cred ca puterea de a iubi e direct proportionala cu cea de a ierta. Ca cei ce iubesc mai curat, aproape fara conditii, sunt si cei binecuvantati cu o iertare usoara. Iertarea e o virtute morala, care trebuie exersata spre binele libertatii individuale. Nu se cade a fi manuita ca o arma, impotriva “vinovatului”, manuind abil reprosul ca pe un pumnal. Nu-mi place deloc un proverb frecvent in zona mediteraneana: “La venganza se sirve en plato frio” (“Razbunarea se serveste rece”). Dar, nu-i asa, cate constiinte, atatea forme de a uita, cate inimi, atatea feluri de a iubi. Nu, a ierta nu inseamna a uita. Ci a simti ca cel ce ti-a gresit nu-ti mai e dator cu nimic. Ca se poate duce in pace.
A inceput Postul Sfintelor Pasti. Fie-le data, celor credinciosi, invatatura iertarii. Celor iertati, credinta.
P. S. 28 februarie 2012. Citez din memorie o stire a televiziunii regionale: O caprioara, impinsa de foame, a fugit din padure, parcurgand mai bine de cinci kilometri si s-a refugiat printre niste copaci, in apropierea unui edificiu public din Pitesti. Doi angajati, vanatori in timpul liber, au reusit s-o prinda cu mainile goale. Dupa ce a fost examinata si s-a constatat ca e un exemplar adult pe deplin sanatos, caprioara a fost suita in masina si dusa in padurea de langa Trivale, binecunoscuta ca fond de vanatoare. Nu stiu daca prezentatoarea si-a dat seama de absurdul macabru al stirii. Raceala vocii ei profesioniste mi-a amintit de un personaj al lui Jean Giraudoux…
29 februarie 2012
