Excesele, chiar si pozitive, dauneaza grav iubirii!
Daca nu am renunta niciodata la noi cand intram in cuplu, daca nu am dori, cu tot dinadinsul, sa fim dupa chipul si asemanarea lui, pentru un strop de atentie, poate ca femeile nu s-ar mai simti atat de singure.
– Hai sa le salvam? imi zise precipitat.
– Pe cine? il intrebai.
– Furnicile, vine ploaie mare, tu nu vezi?! Colonia asta de furnici trebuie salvata!
Pe trotuar citadin de Gara de Nord, intr-adevar se insira o colonie de furnici prapadite.
– Pai si cum sa fac? intrebai in elan de voluntariat, uitandu-ma cu coada ochiului la trecatori.
– Le luam in mana pur si simplu, le punem la adapost.Nu mai sta si te uita la mine!
Eu, el si furnicile. Asa a inceput. Iubirea de plante, radacini, ganganii si animale era mai presus de mine, era mai presus de el. Era biolog. In 3 ani, viata noastra luase forma unei flore si faune 3 D. Langa el, salvam caini comunitari, pisici abandonate, adunam gunoaie de pe munti, devenisem o Green Peace in felul meu, numai ca aceasta apropiere de animale a spulberat Peace-ul din cuplu, incepusem sa latram unul la altul.
In primul an, am fost doi in pat, dar asta nu a durat mult.Intre noi a intervenit o catea. Nu. nu, dintr-acelea… Da, un caine de-a binelea. Nu putea dormi fara el. Cand mi-am dat seama ca devenisem un aspirator la turatie ridicata de par canin, m-am mutat in alta camera.Pentru ca el era un biolog, zoolog, deci nu un umanist, va imaginati ca nici nu a remarcat ca am parasit patul conjugal. Pierdusem lupta cu animalele, tanjeam dupa zambetul si mangaierea lui oferita unei pisici, dupa privirea calda aruncata pe un pui de catel. Vroiam sa imi pun crestetul sub mana lui.
In alaiul unei nunti, unde eram nasi, aceasta iubire s-a manifestat plenar. Cand toti asteptau cuminti in curtea bisericii, nasul a tasnit din multime pentru a salva un catel abandonat langa un tomberon. Alaiul cifrat la vreo 30 de oameni, a uitat de misiunea lui festiva, asistand la evenimentul zoo. Preotul, politist de circulatie contextual, isi agita mana stanga la usa bisericii, doar, doar, uita lumea si de nas si de catel si intra in biserica. Numai ca omul meu s-a scuzat si a cerut o amanare a nuntii, intrucat asigurarea unui locsor catelului in spatiul nostru domiciliar era mai presus de nasit.
Pentru ca vanitatea nu ma lasa sa ratez un cercetator, i-am intrat in joc. Incepusem sa urmaresc doar Animal Planet, vroiam sa il urmez in jungla amazoniana, ii ascultam cu interes pledoariile filo-zoofice, ii savuram mailurile galgaitoare de animale si pasari de pe continent, iar in 5 ani devenisem o luptatoare contra spinalizarii broastelor din laboratoarele de cercetare. Il urmam peste tot. La mare, Pestera Limanu era o bogatie de microorganisme ce asteptau sa fie catalogate si recunoscute. Vroiam plaja, muzica, soare, apa. Dar nu! M-am trezit cu o casca cu bec in cap, cu un tarnacop in mana, sa exploram pestera. Va imaginati ca refuzul meu a fost bifat ca un mare act de tradare…Idem a fost si cu refuzul de a face cursul de scufundari pentru a explora fundul marii. Buteliile de oxigen erau grele, pantalonii mulati nu ma avantajau, imi faceau picioarele prea scurte, evident ca nu eram facuti unul pentru altul…
Insa, toate au incetat intr-o zi. Eram in trafic, la un stop, un catel accidentat de o masina. S-a oprit si, odata cu el, o alta soferita. Au fugit amandoi, prin ploaie, spre caine. Si au ramas impreuna.
