Părea că niciodată nu voi putea s-ating
Severa piatră sură cu vârful ca de zinc
Spre care brazii veșnici tindeau fără s-ajungă.
Căsca alături râpa cu gura ei prelungă
Iar – foarfeci negri – corbii tăiau văzduhul pur.
Era atâta taină și liniște-mprejur
Încât uitam aproape că am un chip și-un nume
Și auzeam doar vântul cum suflă peste lume,
Din aula-nălțimii, sălbatic și ursuz.
Părea că niciodată nu voi ajunge sus.
… Dar am ajuns. Și piscul din urmă întrecându-l,
Din nou aflai ’nainte-mi, nespus de blând, pământul…
Din volumul Nina Cassian- O mie de poeme, Editura Cărțile Tango, 2020
Categorii:
Cea mai frumoasa poezie
