O poveste de dragoste: Pacientul englez

de

Un film. O carte. O poveste de dragoste. De mare dragoste. “Pacientul englez” este una dintre cele mai frumoase istorii literare si cinematografice ale lumii. Ai citit cartea lui Michael Ondaatje? Ai vazut filmul lui Anthony Minghella?

 
Asemanatoare desertului, povestea pacientului englez se ascunde, se napusteste, se acopera, se descopera. Se reaseaza in ritmurile explorarilor, dragostelor, bombelor, cartilor si instrainarilor. Intre peretii raniti ai Vilei San Girolamo, la nord de Florenta, in ultimele zile ale celui de-al doilea razboi mondial, o fata ramane in afara lumii ca sa ingrijeasca o fantoma. Un barbat ars. Absentele se alatura prezentelor, delimitarea devine nesigura si este supusa reinventarii. Dragostele se inghit pe inima goala, ard si lumineaza ca destine. Bogatia nuantelor poate indestula cea mai neinduplecata flamanzire dupa frumusete. Viata isi cauta episodul urmator in oglinzile de fum care decoreaza zidaria sensurilor.
 
Hana este o tanara canadiana de douazeci de ani, sora medicala in timpul razboiului. „Soldatii veneau numai cu parti din corp, se indragosteau de mine pentru o ora si apoi mureau.” Acum mai are un singur pacient – o gura, o vena intr-un brat, ochii gri in nuanta lupilor. „O minte calatorind spre est si spre vest sub deghizarea unei furtuni de nisip.”
 
El povesteste despre beduini, oaze, vant si o iubire foarte mare. Ea ii citeste carti din biblioteca vilei, din incaperea ovala care primeste capriciile vremii prin gaura larga facuta de o explozie.
 
Singurul lui obiect este o carte, „Istoriile” lui Herodot. Acolo sunt adaugate insemnari personale, file din alte carti, harti, marturisiri trunchiate ale marii iubiri, mai 1936, iulie 1936… In jurul cartii a crescut viata, ca un fruct in jurul unui sambure de cuvinte.
 
La vila soseste Caravaggio, fost spion de partea engleza, care o cunoscuse pe Hana in copilaria ei, la Toronto. „Era un hot. Credea in ‘mutatul lucrurilor’. Era prea curios si generos ca sa fie un hot de succes… Adesea avea conversatii cu animalele lasate singure acasa… hranindu-le cu portii mari … si era salutat de catre ele cu o placere considerabila daca se reintorcea la scena crimei.”
 
Caravaggio li se alatura in ragazul inventat in fata trecutului si a viitorului. „Dar acum aproape ca nu mai exista o lume in jurul lor si sunt fortati inapoi in ei insisi.” Cu ajutorul lui povestea pacientului englez se recompune ca un miraj.
 
Explorator pasionat al desertului, interesat „numai de lucrurile care nu pot fi cumparate sau vandute”, barbatul fara nume este contele ungur Laszlo Almasy, descoperitorul oazei pierdute Zerzura. O iubeste pe Katharine, sotia unui englez care lua parte la expeditii. „Aceasta este povestea modului in care m-am indragostit de o femeie care mi-a citit o anumita povestire din Herodot…  Era o inocenta, surprinsa de ceva din mine… Eu sunt un om care asteapta pana vede ceea ce vrea.” O iubeste total, dureros, ii savureaza sub toate formele prezentele, ii uraste absentele. Impreuna descopera sensuri care ii tulbura, care le deschid vazduhuri de fericire si adancuri de nelinisti. „Ea intotdeauna si-a dorit cuvintele, le iubea, crescuse printre ele. Cuvintele ii dadeau claritate, ii ofereau o logica, un tipar. Pe cand eu simteam ca vorbele indoaie emotiile ca pe niste nuiele inmuiate in apa.”
 
Katharine il acuza. „Tu te prelingi pe langa tot cu frica ta de a stapani, de a fi stapanit, de a avea un nume. Crezi ca asta e o virtute. Eu cred ca esti inuman.” Refuzand sa mai fie un secret, ea decide despartirea. „Aceasta a fost povara povestii nostre. Situatia noastra… Paranoia si claustrofobia iubirii ascunse.”
 
„Te-am parasit pentru ca stiam ca nu te pot schimba niciodata… De acum inainte fie ne vom gasi suletele fie ni le vom pierde.” Sotul afla despre dragostea lor si incearca sa puna capat vietilor tuturor. Sosit in desert sa il ia pe Almasy in avionul sau, Clifton indreapta aparatul spre pamant. Sotul moare dar Katharine, a carei prezenta acolo este o surpriza pentru fostul iubit, supravietuieste.
 
Almasy o duce in Pestera Inotatorilor. Imprumuta de pe peretii pictati culori si le pune pe corpul ei. „Existau traditii pe care le-a descoperit la Herodot, in care vechii razboinici isi sarbatoreau fiintele iubite asezandu-le…  in orice lume care le facea eterne – un fluid colorat, un cantec, un desen pe piatra.” Pleaca singur sa caute ajutor. Ii lasa ei cartea lui Herodot. Strabate saptezeci de mile in desert. „Nici un camion. Nici un avion. Nici un compas. Numai luna si umbra lui.” Dupa trei zile ajunge la El Taj unde este incercuit de trupele engleze, povestea nu e crezuta si este acuzat de spionaj. Participa la razboi de partea germana.
 
Dupa trei ani reuseste sa se intoarca la pestera. Ia trupul iubitei si incearca sa zboare cu un avion vechi, ingropat sub nisipuri. Avionul se aprinde, Katharine arde iar el se prabuseste in flacari, inca viu. E salvat de beduini, dus spre Siwa, apoi la Tunis si in Italia.
 
Mai exista o prezenta la Vila San Girolamo. Kip, tanarul indian care a renuntat la traditie si a devenit militar in armata engleza, specialist in dezamorsarea bombelor. Practicant al celei mai ciudate meserii inventate de secolul sau, supravietuitor al propriilor frici, Kip traieste cu Hana o iubire „in cortul lui, in 1945, unde continentele li s-au intalnit intr-un oras de pe un deal… In cort au existat nopti fara vorbe si nopti pline de vorbe. Nu sunt niciodata siguri ce se va intampla, a carui bucatica de trecut va iesi la iveala sau daca atingerea va fi anonima si tacuta.”
 
Fiintele se risipesc pe cararile propriilor predestinari. Dragostea ramane aceeasi, fum, dor sau seva de planta. „Exista o planta despre care stie el, aproape de El Taj, a carei inima, daca este scoasa, este inlocuita cu un fluid care contine toata bunatatea din ierburi. In fiecare dimineata poti sa bei o cantitate de lichid egala cu cea a unei inimi absente.”
 
 
Amalia Nita
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 

Categorii:
Dosar

Comentarii

  • multumesc mult. Cartea e rascolitoare, ne promite speranta ca oamenii si iubirile pot fi uneori asa.

    amalia august 11, 2011 9:22 pm Răspunde
  • Amalia, ai scris atat de frumos, de parca abea ai coborat dintr-un taram de poveste. N-o sa-mi doresc niciodata sa vad filmul, as fi dezamagita. Felului tau de a scrie, orice ecranizare ii e inferioara…

    femeia fericita august 2, 2011 1:07 pm Răspunde
  • Exceptional film..l-am vazut de curand, pt prima oara….nu stiu inca ce-l face unic..poate imaginea desertului, poate jocul magistral al lui RAlph Fiennes….Exceptional. a must see

    Catalina iulie 31, 2011 3:54 am Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *