fbpx

Luminita Nicolescu – Profesoara de Suflete

de

Daca intri in spatiul magic al clubului Luminitei Nicolescu, dai peste o femeie fina, subtire, eleganta, chiar daca e intotdeauna imbracata in haine de sport. Oricum, nu poarta niciodata clasicul trening mohorat sau lalau, ci tinute in culori rafinate, care ii subliniaza linia splendida a corpului. De cele mai multe ori o gasesti cantand la pianul ei alb. Sau pictand. Sau studiind o noua partitura.

Luminita Nicolescu este antrenoare de fitness si a infiintat clubul Fit&Famous, creat dupa un concept nobil, indraznet. E un club in care ajungi sa iubesti nu doar miscarea, armonia, sanatatea, ci si viata senina, generoasa, impacata. Clientele Luminitei sunt prietenele ei, iar Luminita e pentru toate mai mult decat o profesoara. E confidenta, sprijin, model de viata. Si daca toate acestea, asezate pe hartie, pot parea vorbe mari, atunci e de ajuns sa mergi o singura data in clubul sau si te vei convinge pe loc ca asa stau lucrurile. Pentru ca exista oameni absolut speciali, a caror menire pe pamant e sa schimbe destine.
 
Diminetile nebunilor care alearga prin padure

Eu am cunoscut-o pe Luminita intr-un context absolut nebunesc. Intr-un zvacnet pe care probabil n-am sa mi-l explic niciodata cu adevarat, am acceptat invitatia Roxanei Iliescu de-a merge cu ea intr-o scurta tabara de fitness, care incepea de joi seara si tinea pana duminica la pranz. Nu mai facusem miscare de ani de zile, cu exceptia inotului practicat sporadic si a topaitului nostru de zi cu zi la trambulina din curte. Prea putin ca sa ma simt pregatita sa plec in tabara. Si, totusi, m-am lasat luata pe sus de promisiunea Roxanei ca n-am sa regret.
Joi seara am descalecat la Sinaia si am avut parte de un antrenament usor si de o cina frugala. „O sa ma descurc”, mi-am spus… Vineri si sambata, insa, lucrurile nu mi s-au mai parut simple. La 7 dimineata alergam prin padure, desi eram convinsa ca urasc alergatul si aveam senzatia ca fac un gest nebunesc. La 8 faceam tai-chi. La 11, cea dintai sedinta de yoga din viata mea m-a emotionat pana la lacrimi, intorcandu-ma miraculos la mine insami, la copilarie, la puritate, la vis. La ora 13 am facut fitness, in forta, si am simtit ca ma lasa puterile. La 18 am avut parte de-o portie de antrenament cu elemente de tae-bo si karate si de-un prim semnal ca s-ar putea sa clachez, totusi. Dar n-am cedat. Urmatoarea zi, sambata, am luat-o de la capat, desi as fi putut sa mor de atatea dureri musculare incolacite peste fiecare miscare a mea. Si, totusi, dupa bunul sau nebunul meu obicei, m-am indarjit in speranta ca am sa pot sa duc totul la demn – sau schiopatat – sfarsit. Probabil ca mi-am permis o atare indrazneala si pentru ca incepusem deja sa banuiesc ca sunt in siguranta cu Luminita, oriunde m-ar duce.
Sambata, cand m-am trezit la racnetul nemilos al ceasului, ma dureau atat de tare toate cotloanele corpului, incat ca sa urc treptele, trebuia sa-mi ridic coapsa cu mana. Dar cand am inceput sa alerg, am uitat. Pentru ca abia in a doua zi am observat ca traseul era de-o frumusete ametitoare, coborand prin padure, pe langa Peles… Si ca nu mai e nevoie sa-mi controlez chiar fiecare respiratie, pentru ca lucrurile incep, cumva, sa intre in reflex. Mi-a fost incredibil de greu intreaga zi, dar durerile asezate una peste alta au inceput sa se vindece intre ele. La sfarsitul antrenamentului de sambata seara ma simteam usoara si agila, ca si cum as fi intinerit cu 20 de ani. Iar duminica deja imi parea rau ca s-a terminat o calatorie care m-a readus la mine insami, cea care stia candva sa zboare.
 
M-am intrebat, la sfarsit, daca as fi putut face atata efort daca m-ar fi condus un om care sa ma inspire mai putin. Daca inaintea mea ar fi stat cineva fara aura curata a Luminitei, cineva care sa nu stie sa ne vorbeasca despre generozitate si despre libertate, despre tinerete fara uratenie si viata fara de invidie. Cineva care sa nu te poata face sa il admiri atat de profund si nemasurat. Si raspunsul s-a nascut de la sine.
 
La ultima repetitie noi ne-am dus cu barca in Cismigiu si-am terminat cu Steaua fara nume

Pe masura ce au trecut zilele, am pus cap la cap informatii, povestiri, destainuiri despre Luminita Nicolescu, sensei in karate, mama a unei fete superbe, bunica a unui baietel adorabil, Nicholas si a unei nepotele dulci si talentate pe care o cheama Madison, asa cum se numeste si colectia de haine de sport creata de superba bunica… Despre Luminita Nicolescu arhitecta, pictorita, scriitoarea de carti pentru copii, balerina, cantareata… Iar asta m-a facut sa vreau sa aflu mai mult, cu orice chip. Si am cautat-o pe Luminita la Bucuresti si, intre doua antrenamente, am rugat-o sa-mi povesteasca…
A fost un copil talentat, uimitor, special, care dadea semnale ca va urma un drum de muzician. Inainte sa invete sa vorbeasca, a inceput sa cante, cu o acuratete sonora care i-a uluit pe cei din jurul ei. De la patru ani a inceput sa studieze pianul si parea ca va urma cariera de muzicieni a familiei.
 
„Am avut, in familia tatalui, foarte multi muzicieni. Verii mei au facut toti Conservatorul, unii au facut vioara, viola, pian, canto. Din partea tatalui am mostenit aplecarea spre muzica si cea pentru desen, pentru ca tatal meu avea un talent deosebit si pentru desen. Din partea mamei am mostenit iubirea pentru sport si pentru miscare, iar din partea ei am rude cu mari realizari in lumea sportului sau a dansului. Una dintre rudele mele este Ana Pascu, presedinta Federatiei de scrima, campioana olimpica, dar mai am o verisoara care este prim balerina la un teatru din Viena” isi aminteste Luminita, incercand sa explice de unde i s-au tras pornirile catre frumos.
A facut toata copilaria antrenament de balet si de gimnastica si a urmat cursurile scolii de muzica si clasele Liceului George Enescu, cu specializarea pian. Dupa care a inceput sa cocheteze cu arta dramatica si, ca interpreta a rolului principal din Kir Ianulea, a luat premiul I pentru interpretare la un festival de profil. Insa apoi, pentru ca muzica ramanea cea dintai chemare, s-a inscris pe furis la Steaua fara nume, concursul televizat care facea furori in anii aceia si tocmai cand compozitoarea Camelia Dascalescu ii promitea un viitor splendid pe scene, convingand-o ca va fi cel putin la fel de celebra precum Margareta Paslaru, Luminita Nicolescu s-a indragostit nebuneste de cel care ii este si acum sot si a renuntat la repetitii si vocalize. „Pe mine ma mai cheama si Nadia”, povesteste profesoara de fitness, „si Camelia Dascalescu imi spunea mereu: «Nadia, tu trebuie sa faci muzica, tu esti foarte talentata si te iubesc ca pe Margareta si o sa te lansez, Nadia!» Mi-a dat lectii de canto, nu-mi lua niciun ban, pentru ca spunea ca sunt pupila ei, dar, cand sa intru in emisie, mi-am dat seama ca nu mai vreau sa-l las pe actualul meu sot, iubire, mare iubire, idila, mare idila, sa ma astepte cu orele sa ies de la repetitii, ca vreau sa stau cu el, sa mergem in parc… Si la ultima repetitie noi ne-am dus cu barca in Cismigiu si-am terminat cu Steaua fara nume. Pentru o poveste de dragoste. Dar pentru o poveste care continua si azi, deci nu am gresit. Si sotul meu apreciaza sacrificiul pe care l-am facut”…
 
In momentul cand am aflat primele elemente de karate, m-a coplesit senzatia ca stiu despre ce e vorba, ca am mai trait asta, ca am mai facut asta
 
Ghinioanele s-au inlantuit in continuare, asezandu-se in calea unei cariere muzicale. In anul dinaintea intrarii la facultate, Luminita a avut un accident si a facut cangrena la mana dreapta, drept care nu a mai putut sa repete pentru admiterea la Conservator. Era extrem de talentata pentru teatru, o remarcase marea actrita Sanda Manu, insa familia s-a opus vehement.
Asa a ajuns la Arhitectura, fara sa fie pregatita neaparat, dar bazandu-se pe talentul sau la desen care i-a si fost de folos la admitere. Apoi, in facultate a studiat temeinic si a ajuns sa iubeasca enorm arhitectura, ca dovada ca a si profesat cativa ani. Dar a simtit in permanenta un surplus de energie, o dorinta de a face mai mult, de a lucra mai mult, de a arde inca si mai intens. Din acest surplus de viata si de forta s-au nascut specializarile sale in judo, yoga si karate-shotokan, arte martiale pe care le-a practicat de placere, ajungand pana la performanta. „Pe vremea aceea, karate era interzis in Romania” isi aminteste Luminita. „Am facut judo, dupa aceea am dat de un antrenor extraordinar de bun care a stat o perioada in Japonia si acolo s-a specializat in scoala shotokan, era cel mai mare maestru in karate shotokan. Si cu el am inceput sa fac karate, intr-o grupa restransa, la clubul BTT, cu perdelele trase. Am avut-o de partea noastra pe batrana doamna Maurer, a carei nepoata imi era colega la karate. Ne proteja si ne sustinea cauza pentru ca, in anii aceia, numai trupele de securitate faceau karate. Deci am facut lucruri prohibite pe vremea respectiva, dar mie mi-au venit manusa. Era ca si cum ar fi fost ceva deja cunoscut pentru mine. In momentul cand am aflat primele elemente de karate, m-a coplesit senzatia ca stiu despre ce e vorba, ca am mai trait asta, ca am mai facut asta. Pentru mine era ceva cunoscut, chiar daca pe vremea aceea nu existau filme cu Bruce Lee, cu karate…”
A inceput sa studieze tot mai intens si sa inceapa sa isi doreasca sa se implice cat mai mult in asemenea activitati. Primea casete din America, cu Jane Fonda, Raquel Welch, afla toate noutatile in materie de sport si, pana la urma, a inchiriat spatiu in cateva scoli si a deschis patru cluburi de sport in Bucuresti si doua in Sinaia. „Eu nu castigam nimic. Banii care se strangeau ii reinvesteam in amenajari, cumparam echipamente, mingi, redesenam terenurile…”. Dar, chiar daca nu a existat niciun profit, activitatea a inceput sa-i aduca tot mai multa bucurie. Intr-un final a intrat in Federatia de Gimnastica in care se infiintase Comisia Nationala de Aerobic, a infiintat Clubul Sportiv Icar si o editura de carte, numita tot Icar, iar apoi, ceva mai tarziu, inca o editura, Universal Pan, la care clubul sportiv a fost in permanenta afiliat si care i-au sustinut activitatea.
 
Orice femeie care are o relatie proasta cu ea insasi va avea relatii proaste si cu cei din jur
 
„In fiecare an am luat titluri, si am castigat si titlul national pe club. Era minunat, iar activitatea asta m-a acaparat cu totul. Asa ca mi-am dat demisia din arhitectura si m-am ocupat de gimnastica de performanta si, in paralel cu asta, am deschis clubul de gimnastica pentru toti. Pentru ca deja incepusem sa vad copii care incep sa se ingrase, care au tinuta urata, femei care nu au o alura frumoasa… Si ochiul meu era obisnuit sa vada altfel de corpuri, asa ca am decis sa fac cat mai mult ca sa rezolv problemele astea…” explica Luminita Nicolescu, amintindu-si de motivatia inceputurilor.
 
In activitatea sa de antrenoare, s-a folosit dintotdeauna de toate abilitatile, de toate harurile cu care a fost inzestrata. ”Muzica imi foloseste pentru ritm, pentru ca eu n-ascult muzica cu urechile, eu ascult cu corpul. Las muzica sa intre in corpul meu. Si nu privesc corpul omenesc din punctul de vedere anatomic. Eu privesc ca la ceva perfect, care se naste perfect si trebuie sa continue pana la sfarsitul vietii sa fie perfect. Si atunci, imi foloseste tot ce-am invatat pana acum. Si ce invat in continuare…”
La inceput a lucrat in paralel, si cu sportivi de performanta, si cu oameni obisnuiti, apoi, pe parcurs, lovindu-se de nedreptatile din gimnastica, a preferat sa ramana doar pe cont propriu si sa schimbe vietile unor oameni care uitasera sa lupte pentru frumusetea, pentru zveltetea, pentru sanatatea lor. Sa aiba grija de trupurile, dar si de frumusetea sufletelor lor.
 
„Fetele vin aici la antrenamente si le vad cum pleaca de fericite, de relaxate, de schimbate. Ele vin, sa zicem pe la 6 si jumatate, si sunt obosite, intunecate, suparate, cu probleme. Apoi trecem impreuna prin ora de gimnastica, unde este si funny, nu e numai chin, la sfarsitul orei eu privesc din afara si vad toata lumea vesela. Iata ca endorfinele si-au facut treaba. Plus ca, aici, in clubuletul asta al meu, lumea se imprieteneste, socializeaza, nu mai ai nevoie de psiholog. Daca ai o problema, nimeni nu te judeca. Daca esti obsedat e O.K., toata lumea e obsedata. Toate suntem femei, toate avem bune, rele, unele divorteaza, sunt tragedii in vietile noastre. Iar cele cu probleme sunt sustinute de celelalte si imi place sa vad cum renasc, cum incep sa aiba grija de ele, cum incep sa se dezvolte de sine statator. Iar asta este cea mai mare realizare, sa vezi ca lumea invie si intinereste langa tine”, povesteste Luminita.
Dar femeile nu vin pentru asta, vin pentru ca zic: sunt prea grasa, nu-mi place cum arat… „Orice femeie care are o relatie proasta cu ea insasi va avea relatii proaste si cu cei din jur. Cand incepi sa te cunosti, sa-ti vezi potentialul, ajungi sa te vezi si cu alti ochi, nu trebuie sa fii Barbie pentru asta. Fiecare femeie e frumoasa. Nu exista oameni urati. Devenim frumoase. Invatam sa fim frumoase. Iar cine nu crede asta inseamna ca nu si-a dorit cu adevarat frumusetea, care e, totusi, atat de simplu de dobandit”, conchide Luminita Nicolescu. Si zambeste, pregatindu-se sa intre in sala de antrenament cu un grup de femei obisnuite care, dupa ce au intrat pe usa, s-au preschimbat in adevarate frumuseti…

Articol publicat in Revista Tango, nr. 83, octombrie-noiembrie 2012

 

Categorii:
Personalitati

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *