Marina Constantinescu: Luca este miza vieții mele, singurul copil, un miracol pentru care mulțumesc în fiecare zi

Când Marina Constantinescu și fiul ei, Luca Rusu, au acceptat să ne ofere șansa consemnării unei asemenea întâlniri, primindu-ne în casa lor elegantă și atât de intimă și, mai ales, deschizându-și sufletul în fața noastră cu atâta generozitate, am avut senzația aceea rară, neprețuită, că trebuie să fi făcut eu ceva bun într-o viață de mai înainte…

O admir pe Marina Constantinescu dintotdeauna și o iubesc, fără rest, de când mi-a vorbit prima dată. La concertul la care l-am văzut pe Luca la pian, strălucitor, sensibil și puternic, -un talent autentic!-, am plâns de emoție. Și știu că Luca, fiul ei și al marelui actor Mircea Rusu, este deja, la doar 18 ani, o personalitate admirată în rândul tinerilor care studiază muzica în țara asta, mai ales pentru că fiica mea, Ilona, mi-a vorbit ani de zile despre reușitele extraordinare ale colegului ei mai mare de la Colegiul Național de Arte Dinu Lipatti, pianistul Luca Rusu, cel care acum a devenit student al Conservatorului Regal din Glasgow.

În vacanța de Crăciun, când Luca s-a întors acasă, pentru câteva săptămâni, lângă bradul împodobit cu globulețele păstrate din copilăria Marinei, am stat de vorbă cu o mamă strălucind de iubire, cu un fiu atent și iubitor, iar la capătul conversației, Marina ne-a citit, cu glasul ei de zeiță, un fragment din cartea preferată a fiului său, Micul Prinț, iar el ne-a dăruit un mic concert pentru pian și bătăi de inimi. Ca să ne rămână iremediabil în suflet ziua întâlnirii. Și chiar înainte de plecare am refăcut, în aceeași oglindă cu ape mișcătoare, fotografia pe care o realizaserăm cu zece ani în urmă, un fermecător Atunci și Acum al aceleiași mari iubiri.

Provii dintr-o familie de intelectuali, Marina, ce erau părinții, bunicii, și ce învățături însemnate v-ați transmis de la o generație la alta?

Marina Constantinescu: Dacă mă gândesc mai cu grijă, cred că influenţele de direcţie, ca să zic aşa, au venit de la bunica mea paternă, iar voluptatea poveştilor, plăcerea de a povesti şi de a amesteca realitatea cu ficţiunea până se pierd cu totul una în cealaltă şi înnebunesc, de la bunica maternă. Nu mi-am cunoscut bunicii bărbaţi… Mama tatălui meu a terminat Facultatea de Litere şi Filosofie în anul 1923, cu Magna cum laudae. Diploma ei, frumoasă şi valoroasă, poartă semnătura Regelui Ferdinand I al României. Surorile ei erau una farmacistă şi cealaltă, chimistă. Am crescut puternic marcată de personalitatea ei! Deşi n-aş fi zis asta. Foarte severă şi distantă, încălzea totul când povestea… Despre Ovid Densuşianu, despre atmosfera riguroasă şi austeră de la examene, despre căminul de fete de pe Dionisie Lupu, pe care Doamna Mareşal Averescu îl avea sub aripa protectoare a Domniei sale, despre moşiile de la Craiova, despre liberali, despre… despre cum dădea ea ore ca să câştige bani şi să-şi cumpere un bilet de vapor pentru Hollywood! Când eram copil sau puştoaică, nu prea ştiam ce este cu Hollywood-ul… mai târziu am înţeles ce avea în cap bunica mea! Tot visul ei a fost întrerupt brutal de tatăl venit de la Craiova să o vadă. Ce a urmat… în fine. Bunica mea paternă a fost o mare figură, cred că puţin sărită de pe fix, rebelă, deşi extrem de disciplinată, cu un preaplin de imaginaţie, cu un fel atipic de a da o replică, o minte sclipitoare, ieşită complet din orice canon. Nu a pus preţ, ca toată lumea din familia mea, pe acumulări materiale. Au pierdut tot, toate averile din Bucureşti, Oradea, Craiova, bonele, guvernantele, servitorii, doar bătrâna bucătăreasă a rămas cu ei, în sărăcie, până la capătul vieţii ei, ca Firs din „Livada de vişini”. A fost dată afară de la Universitate şi de la Liceul „Regina Maria”, unde preda şi era o profesoară emerită, a curăţat, o vreme, cu lama, împreună cu prietena ei, doamna Sturdza, toaletele de la Spitalul Colţea… Nu şi-a pierdut, însă, niciodată, eleganţa, rasa, rafinamentul. O văd şi acum… distinsă, din puţin, cu ţinută, demnă, o aud cum graseia… Aş putea să povestesc o mie şi una de nopţi! Sunt atâtea şi atâtea, iar cu trecerea timpului, le văd şi le leg altfel, imagini sau situaţii care au stat în planul doi sau trei îşi luminează altfel profilul. Amestecuri multe şi variate în neamul meu. Părinţii mei au fost extrem de diferiţi şi complementari, totodată. Tatăl meu a fost inginer constructor şi proiectant naval, exploatare nave şi porturi. O specialitate în care a devenit eminent. A lucrat până la 75 de ani. Şi a hotărât să se oprească după moartea mamei mele, motorul vieţii lui. Mama a făcut chimie pură. Am carnetul ei de studentă în care îmi arăta mereu zecele de la chimie organică, de la Neniţescu. Părinţii mei au fost modelele noastre, cei mai buni prieteni, cei mai tineri din toate punctele de vedere, deşi ne-au făcut târziu, deschişi, tandri, riguroşi, generoşi, ne-au învăţat valoarea sinelui şi aceea a prieteniei, am crescut într-o familie în care noi patru eram centrul lumii! O legătură care ne-a marcat, care ne-a definit. Deşi fratele meu, cumnata mea şi nepotul meu sunt din 1996 în Canada, peste mări şi ţări, relaţia noastră este la fel de puternică şi de densă ca atunci când eram cu toţii aici. Iar moartea părinţilor noştri a fost un tsunami. Fiecare a scăpat cum a putut… Ce am fost învăţaţi de la unii la alţii să păstrăm mă gândesc că a fost textura de care este legată valoarea, moralitatea, credinţa, libertatea interioară, bucuria… Pentru spiritul familiei s-a luptat mult în neamul ăsta, pentru învăţătură, pentru a mulţumi că eşti sănătos şi ai ce să mănânci, pentru prieteni, pentru a nu renunţa să-ţi faci micile bucurii – sărbătorile şi mesele cu noi, cu câţiva din familie, cu prietenii, mersul pe munte, privitul mării, sportul, teatrul, concertele, ascultatul discurilor, petrecerile ad-hoc, bucuria de a face daruri, surprize, curiozitatea faţă de orice, dragostea pentru animale… mă rog. M-am străduit să duc şi eu cât mai multe mai departe, prin Luca. Poate că am reuşit câte ceva… vom vedea.

Cum îți amintești de anii aceia, cum ai reușit să accepți disciplina impusă de părinți?

MARINA CONSTANTINESCU: E o întrebare dificilă. Cred că de când ne-am născut, am avut un program clar. De masă, de somn, de ce avem de făcut, de sport. Aici nu mai era nimic de comentat pentru că, într-un fel, aşa ne-am născut. Cu ochii căprui şi cu program. Fratele meu este mai mic cu un an şi o lună. Poate că şi de asta am crescut cam ca gemenii. Am facut amândoi balet sau polo, de pildă, ca să ne ducă în acelaşi loc. Câteva ore. Cercul de prieteni era cvasi comun. Când eram mai mici, fratele meu a fost peste măsură de neastâmpărat şi evadat din orice forme de constrângere, iar eu peste măsură de asocială şi timidă. El era factorul responsabil dintre noi, el ţinea banii, el ştia să facă o mie de lucruri. Datorită lui, care avea firea mult mai expansivă, semănând foarte mult cu mama, m-am îmblânzit şi eu, încet-încet. Eram interiorizată, ca tata, mai mută, puţin comunicativă în afara primului cerc. Tata a fost cel care a trasat, într-un fel, liniile de educaţie şi formare, iar noi le-am respectat pentru că mama ni le prezenta, şi ea, ca pe un dat. „A spus tata” era un fel de „a spus Dumnezeu”… Avea un sistem de pedepse care venea după un număr de „abateri”, pe care el îl judeca şi îl nota. Când eram mici, poate că am mârâit, între noi, în nişte situaţii pe care le-am considerat absurde, şi faţă de care, mulţi ani mai târziu ne-am amuzat, dar sistemul de valori a fost limpede, chiar dacă impus, la început. Am învăţat de mici ce se face şi ce nu, indiferent de situaţie. Că nu cobori ştacheta niciodată, nu cobori discuţia, comportamentul, nimic sub un anumit nivel. Complicat… dar este ceva care ne-a intrat în sânge. Cum complicat este pentru un părinte care este un profesionist desăvârşit în meseria lui, deci a muncit enorm şi zi de zi pentru performanţă într-un regim comunist în care, plecând de la dosar, totul nu era cum „trebuia”, e dificil să te concentrezi perfect şi pe educaţie. Chiar dacă era rupt de oboseală, neliniştit, ameninţat ani de zile pentru câte ceva, nu-şi îngăduia să fie comod în ceea ce ne priveşte. Tata făcea lecţiile cu noi, avea infinită răbdare şi har pedagogic, ne învăţa cum să gândim, cum să ne formăm sistemul de a învăţa, mai târziu doar ne controla. Vorbea mult cu noi, venea să ne ia de la şcoală când învăţam după amiaza ca să prelungească intervalul de a sta împreună şi de a vorbi despre tot şi toate. Să fim prieteni, să ne spunem tot. Să „controleze”, aş zice acum, tot. Anturajul, gândurile. Abia astăzi mi-e limpede ce uzură şi ce frământare interioară este, ca părinte, când trebuie să-i explici, mic fiind, că nu e bine să te uiţi la televizor, că trebuie să faci multe lucruri pentru că, la vârstă mică, creierul face cele mai mari acumulări! La noi funcţionează încă prejudecata „bietul copil”, să nu tragi de el, să nu-i distrugi copilăria… Ce înseamnă copilăria, de fapt? Să facă numai ce vrea el sau ce vede la alţii, să stea numai pe maidan sau ce? N-am înţeles niciodată. Sigur că, uneori, văzându-i pe alţi copii din jur făcând ce vor, stând pe stradă toată ziulica, te gândeşti că ei sunt liberi, că aşa e mişto şi că aia e libertatea. Cred că ai mei au avut măsură în dozarea tuturor chestiilor pe care le-am făcut. Pentru că şi noi am stat în faţa blocului şi am jucat şotron, „ţară, ţară vrem ostaşi”, de-a v-ați ascunselea, închiriam bicicletele Mifa sau Pegas, rotilele pe timbre… Dar am făcut şi încă mii de alte lucruri. Organizat, cu profesori. Părinţii mei au investit tot în educaţia noastră. Tot. Dragoste, bani, timp, energie, anulare de sine, iubire, iubire, iubire, tandreţe, tandreţe, protecţie…

Semeni cu fratele tău?

MARINA CONSTANTINESCU: Când eram mici, semănam mult cu fratele meu şi fizic. Pe urmă, lucrurile s-au tranşat, pe urmă s-au nuanţat. Mult timp era mai clar: fratele meu a semănat fizic cu tata şi, în rest, cu mama. Ca fire. Ca tip de structură expansivă, agitată, mereu în acţiune. Eu nu ştiu cu cine semăn fizic foarte clar, poate că sunt un amestec între părinţii mei, dar comportamental am semănat cu tata. Astăzi, când ei nu mai sunt cu noi, mama deja de nouă ani, tata de şase, regăsesc şi la fratele meu, şi la mine, că avem multe de la amândoi. Poate că avându-i tot timpul cu noi, s-au transferat mai multe decât ne-am dat seama. Descopăr, de pildă, că merg exact ca mama, apăsat, că am devenit mai pisăloagă, ca ea. Mi-am adăugat fondului asemănător cu al tatălui, accente de la mama. Poate că, uneori, sunt şi caraghioasă ca ea. Dar doar puţin…

Ți-a fost greu, cu siguranță, și ție, să veghezi educația atât de aleasă, atât de frumoasă, a fiului tău…

MARINA CONSTANTINESCU: Cel mai complex, mai dificil şi continuu solicitant lucru din viaţa mea a fost şi este creşterea şi educarea lui Luca. Nimic altceva. Este miza vieţii mele, singurul copil, un miracol pentru care mulţumesc şi plec capul în fiecare zi şi seară. Aş fi vrut să mai aibă un frate sau o soră, dar nu s-a putut. De asta mă şi bucur că are prieteni, că are o relaţie de sine stătătoare cu verişorul lui din Canada… ca să nu fie singur pe lume. Poate de asta este şi atât de sociabil şi iubeşte, cu adevărat, oamenii!… Luca a avut un univers de foarte mic. O lume a lui. Pe care, cu discreţie, i-am cultivat-o. Am învăţat foarte multe de la el. în primul rând, cum să te lupţi pentru viaţă!… El este un tip solar, bogat interior, priveşte totul cu încredere, nu are fricile mele, angoasele. Seamănă mult cu mama. Sunt şi născuţi în aceeaşi zi, de Sf.Gheorghe. Amândoi, într-un anumit context de viaţă şi de moarte, au ieşit biruitori. Mi se pare că acum, ca tânăr, a mai luat ceva din alura tatălui meu, din gesturi, mersul, zâmbetul, blândeţea, eleganţa, rasa lui… Învăţ atâtea de la Luca! Habar n-are el… Da, învăţăm tot timpul, nu ne oprim, în alt ritm, poate, dar nu punem punct. Cred că aşa am fost crescuţi, cred că e normal şi ca să ţinem pasul demn şi voios, fără crispări, cu cei mai tineri, cu copiii noştri. Încerc să învăţ din tot şi din orice. Îmi hrănesc spiritul ludic şi poveştile.

Ce ai pierdut și ce ai câștigat față de anii în care nu-l așteptai și nu-l cunoșteai pe Luca? În ce fel era Marina aceea și cum ești acum, tu, cea care „se învârtește după Luca precum floarea-soarelui după soarele ei?”

MARINA CONSTANTINESCU: De pierdut nu cred că am pierdut ceva. De câştigat… Sigur că atunci când nu ai copii, totul este ceva mai relativ. Responsabilitate mai mare decât creşterea unui copil nu există. Când nu-l ai, poate că îţi gestionezi timpul şi relaţiile altfel, poţi să nu-ţi pui bariere, pari mai liber în atitudine pentru că orice ai face nu mai implică pe altcineva, un destin, nu are consecinţe majore asupra cuiva. N-am avut niciodată o viaţă simplă, din niciun punct de vedere, am muncit foarte mult pentru orice am făcut, am fost un om liber interior, conştiincios, perfecţionist, responsabil. De foarte tânără. Rebelă, mi-am apărat libertatea interioară şi felul meu mai neconvenţional de a gândi, de a fi, umorul, hazul, naivităţile, principiile, visele. Poate cu puţin cam multă vehemenţă la tinereţe. Văd că şi Luca are asta… Nu am crezut că voi fi o mamă… atât de mamă. Este cea mai mare împlinire a mea pe pământ! Nu am intuit anumite calităţi… Am renunţat la anumite comodităţi după venirea lui Luca. Mărunte, în fapt. Şi da, m-am învârtit ca floarea soarelui după el! E fantastic! Aici e misterul vieţii, nu? Cheia către relaţia profundă cu eul, cu sinele este, cred, nu atât să faci copii, ci să-i creşti. Şi, mai ales, cum o faci. Descopăr asta la părinţii care nu au putut să nască, dar care au adoptat. Îi admir până la cer. Eşti un părinte normal fiindcă ai ştiut să-ţi creşti zi de zi şi ceas de ceas copilul, să stai lângă el când mănâncă sau se spală pe dinţi, să-l priveşti când doarme şi visează, să-i îngrijeşti sufletul, trupul, să fii „acolo” la orice minut din zi şi din noapte. Aşa cred eu. Miracolul este transformarea în sine la care eşti martor, formele pe care le poţi naşte din mâna ta prelucrând „lutul”, creşterea modelată, amprenta pe care o laşi în viaţa copilului şi urmele din tine, lăsate de el.

A fost o sarcină grea, o întâmplare splendidă care ar fi putut totuși să nu fie în viața voastră… Cum înțelegi acest obstacol, acum, privind în urmă, care este lecția pe care o aveai de primit?

MARINA CONSTANTINESCU: Venirea pe lume a lui Luca se datorează miracolului divin. Medical, îi datorez totul doctorului Gigi Peltecu şi echipei pe care o avea la Spitalul Filantropia în 1998-1999, doctori, asistente, neonatoloaga, absolut toată lumea din preajma domniei sale. Îi sunt profund recunoscătoare pentru că şi-a asumat să lupte împreună cu mine… Am simţit miracolul pentru că am făcut parte din el! Iată, Luca s-a născut şi am supravieţuit amândoi! Poate că într-un fel, ca delicateţe, Luca a împrumutat ceva de la cel care l-a adus pe această lume. Nu m-am lamentat niciodată, nu-mi prea plac femeile care o fac, am trecut prin traume şi sunt fericită că am învăţat cum să le depăşesc, să nu mă opresc în ele. Tot ce am traversat cu Luca în burtă şi după aceea mi-a fost dat ca să preţuiesc, cu adevărat, concret, viaţa! Nu ca pe o vorbă din cărţi, ca pe un şablon. Este lecţia fundamentală pe care, sper, mi-am însuşit-o, pe care mi-am asumat-o. În orice caz, care m-a împlinit, care m-a făcut să fiu eu însămi.

Te supără vreodată trecerea timpului când te privești în oglindă? Cum împletești înțelepciunea și asumarea faptului că oamenii ne judecă mai întâi după cum arătăm?

MARINA CONSTANTINESCU: Deocamdată nu mă deranjează trecerea timpului. Nu este ceva care să mă preocupe în sensul, să spunem, superficial al cuvântului. Doamne, iartă-mă, până să vadă cineva dinafară, observ singură ridurile, de pildă. Dar suntem vii, nu? Nu suntem nişte măşti rigide, înţepenite. Mintea, sufletul, trupul, chipul poartă anii cu amintiri, cu renunţări, cu bucurii, cu dramatism, cu opţiuni, cu încercări, cu despărţiri, cu hohote de râs, cu nesomn, cu vise, cu dorinţe, căutări… Ce-ar mai fi să rămânem ca păpuşi, neschimbate? Cred că ceilalţi văd puţin şi dirijat. Adică, uneori văd ce îi lăsăm noi. Oricum, societatea noastră este îmbâcsită de prejudecăţi, de etichete pe care le lipeşte pe frunţi, de legende şi mituri, de poveşti pe care le ştie mai bine decât înșişi protagoniştii! Avem în zona asta o aplecare aparte…

Ce îl înveți pe Luca despre frumusețe și despre însemnătatea imaginii? Vă înțelegeți și din perspectiva asta?

MARINA CONSTANTINESCU: De multe ori vedem şi gândim la fel. În orice caz, pe mine mă interesează perspectiva lui. Este important, pentru mine, ce vezi zilnic, cu ce mănânci, unde, este important să nu ţii argintăria şi anumite servicii doar pentru musafiri. Şi aşa mai departe. Fără snobism. Normal. Viaţa normală, cu toate care vin în fiecare zi. Luca ştie să trăiască şi în cele mai sofisticate condiţii, şi în cele mai modeste cu putinţă. Pentru el contează acum cu cine este într-un loc sau altul. Copilul ăsta nu a cerut niciodată nimic! Niciodată! El a fost fericit cu ce şi cât a avut! Niciodată nu a pretins mai mult sau ceva la modă, ceva ce aveau colegii lui sau mai ştiu eu cine. Nici telefoane, haine, încălţări, tablete, habar n-am. Nimic. Dacă primea, se bucura, fireşte, dacă nu, nu suferea. Este atent cu banii de când îl ştiu. Şi preţuieşte munca. Acum este un tânăr preocupat de atâtea lucruri… va reveni şi preocuparea faţă de imagine. Acum nu i se pare esenţială. Dar ştie ce înseamnă imaginea, şi asta e important!

Dar despre fericire ce îl poți învăța? Există vreo lecție sau vreo strădanie a cărei răsplată să fie o viață fericită?

MARINA CONSTANTINESCU: O viaţă fericită nu este un desen-şablon. Fericirea o defineşte fiecare dintre noi altfel, pentru că fiecare este diferit de celălalt. Poate că un om încercat cumplit de o boală ştie că să fii sănătos poate să fie fericirea însăşi! Nimic altceva, nimic mai mult. Fericirea asta vine şi din propriul sistem de valori. Care ar trebui şi el să evolueze împreună cu noi. Dacă pricepem câte ceva din fiecare lecţie pe care o primim, poate să fie o cale spre o fericire sau alta. Fericirile noastre ţin de vârstă, de experienţe, reuşite sau nu, din transformările noastre, din anume priorităţi la un moment dat. Şi da, din punctul acesta de vedere, am fost şi sunt un om fericit!

Care au fost marile momente de fericire trăite până acum, care îți vin primele în minte?

MARINA CONSTANTINESCU: Am avut o coplărie fantastică, o tinereţe minunată, oamenii cu care m-am intersectat, cei pe care i-am întâlnit, cei cu care am rămas, poveşti şi întâmplări fel de fel, nu mai spun de provocări şi încercări grele, am făcut multe în meserie, în fiecare nivel al ei, că a fost „România literară”, „Nocturne” de la Televiziunea publică, Festivalul Naţional de Teatru, atâtea şi atâtea. Îmi dau seama că în cea mai mare parte a vieţii mele am fost fericită. Sau, în orice caz, am avut motive pentru fericiri fel de fel! Dacă am ratat pe ici, pe colo, nu în locurile esenţiale, este doar vina mea. Am repetat, de multe ori, aceleaşi greşeli. Offff… încăpăţânări, orgolii… treaba asta te costă…

Crezi că există, pentru fiecare dintre noi, marea dragoste, sau e doar o splendidă iluzie, o căutare pe care o reluăm, altfel, în fiecare etapă a vieții?

MARINA CONSTANTINESCU: Cred că am iubit şi am fost iubită cam de două, trei ori până acum. Împărtăşit, în reciprocitate. Mi se pare o şansă! Probabil că în acel moment am crezut că celălalt este marea dragoste. Nu ştiu… Nu trebuie închisă uşa în nasul visului! Măcar asta putem să facem. Ce ne costă? Iluzii nu mi-am făcut în veci. Dar de visat… am visat şi continui să o fac…

CITEȘTE ȘI INTERVIU CU LUCA RUSU: Prin muzică am plâns, am râs, m-am relaxat, m-am agitat, m-am regăsit, m-am pierdut…