fbpx

Luca Rusu: Prin muzică am plâns, am râs, m-am relaxat, m-am agitat, m-am regăsit, m-am pierdut…

de

Pianistul Luca Rusu, student al Conservatorului Regal din Glasgow,  fiul Marinei Constantinescu și al actorului Mircea Rusu, este, la doar 18 ani, o personalitate, un mare talent, un model de curaj și frumusețe pentru toți tinerii muzicieni din țara noastră. Am stat de vorbă cu el după ce vorbisem cu Marina Constantinescu despre drumul lor miraculos împreună și despre șansa de a se fi întâlnit ca mamă și fiu…

Cum te-ai apropiat de muzică, cum ți-ai descoperit talentul și dorința de a merge pe acest drum?

LUCA RUSU: Cred că dansul m-a apropiat de muzică. Dansam foarte mult prin casă, iar mama s-a gândit că aș putea să am talent pentru dans, așa că m-a înscris la balet când am intrat la gradiniță. Totuși, încet-încet m-am îndepărtat de balet, dar am continuat să dansez. Dansam pe muzica lui Charles Aznavour, pe Beatles, pe Queen, și-mi plăcea foarte mult filmul Ratatouille, de aceea, pe finalul coloanei sonore, făcusem o coregrafie foarte complexă. Până la urmă, ai mei s-au gândit să încerc să fac muzică…

De ce, Marina?

MARINA CONSTANTINESCU: Pentru a reuși să-l disciplinăm, să-l facem să stea într-un loc. Nu stătea sub nici o formă. Noi avem niște fini violoniști și, inițial, ne-am gândit la vioară. Dar era clar că și cu vioara se va plimba, așa că am încercat cu pianul, care presupune, totuși, măcar niște minute în care stai legat de-un loc. Așa a început, de fapt, totul…

V-a luat prin surprindere neastâmpărul ăsta al lui?

MARINA CONSTANTINESCU: Nu a fost deloc un copil rău, dimpotrivă, extrem de ascultător, de bun, dar foarte neastâmpărat. Și la teatru când mergeam cu el, când era mic, se arunca pe jos, ștergea podelele, se tăvălea la Odeon în hol… Dar când începea spectacolul, nu răsufla…

LUCA RUSU: Da, teatrul și muzica erau singurele lucruri care mă făceau să-mi canalizez concentrarea într-un singur loc, și de aceea m-au fascinat ambele, în egală măsură, de la început. De fiecare dată când avea tata spectacol eram extrem de emoționat, nici nu puteam să stau pe scaun, stăteam în genunchi, pe jos, cât dura spectacolul. Și eram absolut fascinat de tot ce se întâmpla pe scenă. Cel mai mult mi-a plăcut în teatru și în muzică, de când mă știu.

Ce fel de muzică îți plăcea, copil fiind?

LUCA RUSU: Muzica clasică mi-a plăcut, dintotdeauna. Mă fascina forța ei și amploarea unei orchestre, foarte mult îmi plăcea să ascult vreun concert pentru pian și orchestră, mai fericit de atât nu puteam să fiu! Și îmi plăcea cât de diversă și de spectaculoasă era, câte lumi putea să conțină o singură piesă, o simfonie, un concert… Opera nu m-a fascinat, deși este o combinație între teatru și muzică, nu știu de ce.Totuși, când am fost la Metropolitan, acum trei ani, într-adevăr, mi-a plăcut foarte mult, dar este un alt nivel, e fantastic acolo! Ascultam și foarte-foarte mult Beatles, am avut un mp3 micuț, pe care erau toate albumele Beatles, și numai asta ascultam, de dimineață până noaptea târziu. Ascultam până se descărca bateria, apoi îl încărcam la loc și ascultam din nou toate piesele lor. Foarte-foarte mult îmi plăcea și Queen, dar idolul meu dintotdeauna a fost Michael Jackson, pe el nu o să-l depășească nimeni, pentru mine, niciodată!

Ai studiat pian de la început, dar și alte instrumente, ai încercat și altceva?

LUCA RUSU: Am început cu pian clasic și am continuat cu pian clasic. Nu am putut și nici nu am vrut să fac nimic altceva. La vârsta de șase ani, am ajuns la Liceul Dinu Lipatti, la domnul profesor Florian Nemeș, care m-a ascultat și care le-a recomandat mamei și tatălui să mă înscrie. Nu mai știu exact ce s-a întâmplat atunci, probabil mi-a testat auzul, coordonarea, dar țin minte că mi-a plăcut foarte mult acest instrument mare, frumos și puternic și, în clasa întâi, am intrat la dânsul, la pian, și am continuat cu pianul până astăzi.

A fost și greu, ai avut și momente când ai regretat, când te-ai gândit să renunți?

LUCA RUSU: A fost un singur moment în care m-am gândit să renunț și foarte multe momente în care am zis: ”ah, ce aș fi ieșit afară să mă joc cu prietenii!” sau ”ah, ce aș fi văzut un film!”… Dar cred că fără foarte mult timp de studiu și foarte multă muncă depusă, în orice, nu se poate, așa că, într-un fel, mă bucur că nu am ieșit afară să joc fotbal și am stat să studiez la pian. Deși am făcut și asta, am avut o copilărie foarte normală, am ieșit cu prietenii, am schiat, m-am jucat în zăpadă foarte mult… Dar a fost și un moment, în clasa a VIII-a, când m-am gândit foarte serios dacă ar trebui să mai continui cu pianul, fiindcă s-au întâmplat foarte multe lucruri care m-au determinat să mă gândesc bine la ce va fi. Și, în clasa a VIII-a, am vrut să îmi demonstrez mie și să văd, într-un final, dacă pot și dacă merită să merg pe acest drum. Am lucrat foarte mult anul acela, atunci am câștigat și Olimpiada Națională la pian, și, în vara aceea, am cântat prima oară cu orchestra, îndeplinindu-mi astfel cel mai mare vis al meu din copilărie. Am cântat cu un dirijor tânăr francez, Olivier Robe, foarte bun și foarte apropiat, și acela a fost cel mai special moment din viața mea. A fost și extrem de greu. Am fost extrem-extrem de emoționat, nici nu pot să explic în cuvinte ce se întâmpla în mine cu o zi înainte, în ziua aceea și mai ales cu cinci minute înainte să intru pe scenă. A fost un moment de cumpănă mare, în care mă întrebam: oare, dacă pășesc pe scenă, cad și mor sau ajung până la pian, totuși, să încep să cânt?…Și am trăit un moment groaznic, m-am așezat la pian și nu știam ce urmează, cum începe, ce se întâmplă cu orchestra, ce trebuie să fac eu, din ce tonalitate e concertul, cu ce notă încep… M-am speriat când a început orchestra să cânte!

Și cum ți-ai revenit și ai intrat la timp, ce s-a întâmplat?

LUCA RUSU: Nu pot să explic în cuvinte ce s-a întâmplat. Țin minte că am lăsat capul în jos și am încercat să-mi adun toate sentimentele și toate emoțiile și să le preschimb în ceva puternic și constructiv, în ceva bun, într-o energie pozitivă. Și, așa, ca printr-o minune, toate emoțiile s-au dus, mâinile au început să mi se încălzească, nu mai erau transpirate, am devenit foarte lucid, am știut exact ce trebuie să fac… Aceea a fost una dintre cele mai bune apariții ale mele pe scenă. Am dat și un bis. Iar după ce s-a terminat concertul, mi-am zis: „Da, clar, asta vreau, asta trebuie să fac și asta mă face cel mai fericit!” Aveam 15 ani, trecusem în clasa a IX-a, și asta m-a determinat să continui, a fost, practic, răspunsul de care aveam nevoie.

Dacă ai fi renunțat, ce alte perspective aveai?

LUCA RUSU: Mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu doctor, dar am o mare problemă cu suferința, am o sensibilitate enormă față de oamenii care sunt în durere, în suferință fizică și psihică, și nu cred că aș fi făcut față să merg zilnic într-un loc în care să văd numai suferință de când intru și până ies. Alte variante ar fi fost actoria și regia. Am și jucat într-un film – când eram mic – despre viața lui Brâncuși, jucam rolul unui mesager între Brâncuși și iubita lui, trebuia să duc scrisorile de la unul la altul. Într-o zi a venit o echipă de filmare la „Lipatti”, s-au dus la profesoara mea de engleză și dânsa a ales niște copii, printre care și eu. Eu nu știam să spun poezii, dar i-am mărturisit domnului care venise că știu să zic bancuri, și i-am spus trei-patru bancuri și, până la urmă, m-au ales pe mine. Am avut șase zile de filmare în care am învățat foarte multe lucruri, și, recunosc, mi-a plăcut să fiu actor pentru șase zile!

Și, mai departe, în „Lipatti”, ai continuat cu același profesor?

LUCA RUSU: Am avut mai multi profesori, l-am avut pe domnul profesor Nemeș până la finalul clasei a V-a, în clasa a VI-a am fost elevul doamnei Alma Peter Apostoleanu – cu care am făcut un mare progres, iar în vara dintre clasa a VI-a și a VII-a, neavând profesor, am mers la un masterclass în Finlanda, unde a fost și doamna profesoară Elena Petrenco, cu elevii dânsei. M-a văzut și s-a creat o legătură între noi, iar la sfârșitul masterclass-ului ne-am întrebat reciproc, eu, dacă ar fi considera că aş putea să îi fiu elev, și dânsa, dacă aș vrea să lucrăm împreună. Am creat o conexiune foarte strânsă, pe care am păstrat-o și pe care o avem până acum. A fost profesoara mea de la începutul clasei a VII-a până la sfârșitul clasei a X-a, iar, probabil, fără prietenia și măiestria dânsei nu aș fi ajuns nicăieri, iar pentru asta îi sunt și îi voi fi dator și recunoscător toată viața. Fiind un profesor genial, foarte deschis și special si din punctul ăsta de vedere, m-a încurajat și m-a împins mereu să merg la cât mai multe masterclass-uri, să cunosc şi alte metode. Am lucrat cu Lea Yoanna Adam, cu Maria Masycheva, cu Gyorgy Gromov…

Asta trebuie să te întreb pe tine, Marina, cum v-ați descurcat cu banii, cu deplasările?

MARINA CONSTANTINESCU: Totul e centrat pe el. El este miza reală a vieții mele, în care s-au concentrat toate eforturile, în primul rând financiare, dar și de susținere, de suport, de menținere a rigorii, a disciplinei. În general, părintele ar fi tentat să cedeze, să nu fie şi sever. Știu că tatăl meu spunea că pe el cel mai mult l-a costat educația noastră, la propriu, pentru că te uzează foarte mult să spui Nu. Cel mai simplu e să spui Da, să dai drumul la televizor și restul vine de la sine, cred mulți părinți. Implicarea părintelui în educație nu e ceva foarte simpatic, dar dacă vrei să fii simpatic copilului tău, atunci nu alegi calea asta, dacă vrei într-adevăr să se întâmple ceva cu el pe lumea asta, îți asumi să nu fii neapărat și mereu doar simpatic.

LUCA RUSU: Dar niciodată nu ați fost agresivi…

MARINA CONSTANTINESCU: Nu, nu-i vorba de agresivitate nicio secundă! Însă e complicat pentru un copil și pentru un tânăr, mai ales, să vină pe capul tău, tot timpul, cineva și să-ți amintească ce ai de făcut, să-ți mențină mai din scurt ritmul zilei. E vorba despre o prezență aproape continuă a părintelui lângă copil, adolescent. Care să îl și susțină în timpul studiului sau concursurilor, să fie acel suport psihologic de care e mare nevoie, pentru că, din păcate, la noi nu se face acest tip de coaching, care cred că e foarte util și muzicienilor, și sportivilor.

LUCA RUSU: Din păcate, asta este o problemă, toată lumea este preocupată de studiu-studiu-studiu, de partea tehnică, de partea muzicală, dar nimeni nu se axează și pe partea psihică, mentală a noastră. E greu să treci prin foarte multe perioade de dezvoltare, perioada între șase și zece ani e foarte importantă, când începe școala, și când începi să cunoști oameni și alte medii, și după aceea perioada de pubertate e cea în care te schimbi complet, și-ți pui întrebări, și-încep problemele, și aspectul și interiorul tău se schimbă… Toate momentele astea sunt esențiale în dezvoltarea oricui, ca om, ca personalitate, ca gândire, ca atitudine. Ca muzician sau ca sportiv – fiindcă e o mare asemănare între noi – trăind în stres și într-o oarecare singurătate, într-un anumit tip de izolare și într-o constantă tensiune, nu ai timp să te focusezi pe tine și de asta, cred eu, că se pierd foarte mulți pe drum, fiindcă se pierd pe ei înșiși, își pierd claritatea gândurilor, și-și pierd puritatea, fiind extrem de afundați în această hâră continuă.

MARINA CONSTANTINESCU: Este o competiție și între profesori, apar alte elemente care creează tensiuni colaterale, pe care ei le simt… De aceea am încercat foarte mult o deschidere. Avea opt ani când a plecat singur de acasă, într-o tabără în Anglia, fără telefon, fără nimic, tabletă, laptop. Am ținut foarte mult să facă și sport, schi, înot, ca să capete încredere, curaj, putere… A schiat mult, a coborât în Alpi de la 3552 de metri! Totuși, este și asta o performanță…

LUCA RUSU: Cred într-adevăr că sportul și activitățile extramuzicale contează foarte mult.

MARINA CONSTANTINESCU: Am încercat să îi arăt mereu că lumea nu e doar asta, de zi cu zi, ci este ceva larg, întins, sunt și oamenii cu care te întâlnești, călătoriile, ce vezi, cu ce rămâi, de asta am încercat foarte mult deschiderea cercurilor, mult, mult, cu curaj și fără prejudecăți. Indiferent ce va face, deși eu cred că va face ceva legat de artă, el se va hrăni, ca om, din toate aceste resurse.

Ai avut șansa să ieși nu doar din când în când în afara țării, ci, la un moment dat, ai primit o bursă și te-ai mutat la un liceu din Scoția… Cum s-a întâmplat?

LUCA RUSU: Profesoara mea a intrat la ora de pian, într-o zi, cu un pliant care avea o reclamă de la un Colegiu din Marea Britanie, Edinburgh, din Scoția, care oferă o bursă pentru un muzician din România. „Ce spui?”, m-a întrebat, iar eu am răspuns: „Doamna profesoară, nu vreau”. „Bine, mai gândește-te!”, mi-a spus… Mama a început și ea să mă întrebe și să-mi vorbească despre cum e să înveţi în alte țări, cum ar fi să plec. Cu foarte puțin înainte de deadline-ul aplicării, m-am hotărât, totuși, să încerc, pentru că nu aveam nimic de pierdut, și am trimis un DVD și un CV mai complex, ce se cerea. Am primit mail într-o zi cu vestea că am fost invitat să vizitez liceul și să dau un interviu și o audiție. Am fost foarte surprins, neașteptând să primesc vreun răspuns de la ei. Și am plecat acolo, cu o fată de la Cluj, Maria Urian, care e cu un an mai mare decât mine, și cu care, între timp, am devenit bun prieten.

O cunoșteai?

LUCA RUSU: O știam de la olimpiade, de la concursuri, nu o cunoșteam personal, dar o ascultasem și știam de ea. Am plecat împreună și a fost foarte amuzant drumul. Am ajuns acolo și, când am văzut școala, care este exact ca în Harry Potter, mi s-a tăiat respirația, nu am știut cum să reacționez, nu am știut ce să zic! Am dormit la căminul de băieți în noaptea aceea, iar de dimineață, prima la audiție a fost Maria. Apoi am dat audiția și eu, și am avut un mic interviu cu oamenii care m-au ascultat. Cântasem o Sonată de Beethoven, un Studiu de Chopin și o piesă de Liszt – trei piese contrastante ceruseră… După încă vreo jumătate de oră, am fost chemat într-un pre-birou, o anticameră, unde erau două doamne secretare, care mi-au zâmbit foarte drăguț și m-au întrebat dacă sunt pregătit pentru interviul cu Principal, cu David Gray, care era directorul acestei școli, și eu am zis: Cred că da, sper că da! A ieşit domnul Gray, extrem de elegant, extrem de british, mai british de atât nu se poate, mi-a zâmbit și mi-a întins mâna şi m-a invitat la el în birou, într-o imensitate de cameră superbă… În birou se aflau Directorul Departamentului de Muzică, Jason Orringe și Directorul Colegiului, David Gray, și am stat toți trei de vorbă. A fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut în viața mea, fiindcă întrebările domnului Gray erau de un nivel academic, extrem de înalt, nu erau întrebări din muzică neapărat, ci despre mine. Practic, întrebarea ”de ce vrei să fii aici?”, dânsul nu o punea așa, ci cu totul altfel, ca să nu pot să îi dau un răspuns simplu, și ca să pot să merg pe mai multe căi de răspuns…

A contat foarte mult și faptul că știi foarte bine engleza, altfel nu te-ai fi descurcat…

LUCA RUSU: Practic, interviul cred că este și pentru a testa nivelul intelectual, fiindcă acest liceu este cel mai bun liceu din Scoția și se situează în top cinci licee din Marea Britanie ca nivel, un liceu privat care își respectă foarte mult blazonul și poziția, The Erskine Stewart’s Melville Schools. Sunt copii care termină acest liceu și se duc la Cambridge, la Oxford, la St.Andrews… Iar cu bursierii români ai Fundaţiei „Silvestri” nu vor să dea greș! Înaintea mea au obţinut această Bursă Alexandra Dariescu, Daniel Petrică Ciobanu, George Todică, printre alţii, muzicieni extraordinari azi! S-a terminat interviul, am petrecut o zi foarte frumoasă acolo, am vizitat școala, care arată fabulos, te lasă mut, este un fost spital din primul război mondial care între timp a fost transformat în colegiu. Apoi am venit acasă și, după două săptămâni, primesc o scrisoare cartonată, cu un sigiliu, o deschid, o citesc, și văd că, foarte elegant, m-au anunțat că nu am fost ales. Dar a doua zi am primit și un email de la directorul muzical, care mi-a mulțumit foarte mult că am fost la audiții, mi-a spus că a fost impresionat și, foarte-foarte subtil, mi-a sugerat să mă întorc și anul viitor, să mai încerc odată.

Era și o parte pentru părinți?

MARINA CONSTANTINESCU: Da, în partea adresată părinților ni se spunea, într-un stil foarte british, cumva dur, auster, dar foarte precis,- abia după ce l-am cunoscut pe director mi-am dat seama ce tip de experiență are și ce minte teribilă, care radiografiază fără greş un tânăr cu care lucrează – că Departamentul Muzical l-a apreciat mult, dar el consideră că Luca nu este încă pregătit pentru această experiență complicată, că încă nu este destul de matur.

Însă anul următor ai primit bursa…

LUCA RUSU: Eu am zis că nu mai aplic, totuși, mama s-a ținut de mine, a insistat fără oprire și recunosc că pentru mama, tata, și pentru profesoara mea am spus că am să încerc din nou. Am făcut un alt dvd și tot ce îmi cerea aplicația… și am fost chemat singur, de data asta, la Edinburgh, din nou. Audiția a fost poate ceva mai puțin tensionată, am intrat din nou la interviul cu domnul Gray, iar la scurt timp după interviu a venit domnul Orringe la mine, roșu la față și cu un zâmbet pe care nu putea să și-l stăpânească, m-a luat în brațe și mi-a zis: „Nu pot să te fac să mai aștepți, vreau să-ți spun că ai luat Bursa Silvestri! Bursă completă de studii!” Și iarăși nu am știut cum să reacționez… L-am luat în brațe, l-am pupat, am spus mulțumesc în toate limbile. Îmi venea să plâng, dar m-am stăpânit, totuși. Am sunat-o pe mama imediat și i-am spus. Eram în culmea fericirii, dar nu știam ce mă așteaptă! Când am ajuns acasă, m-am așezat și m-am gândit: și acum ce fac, plec singur-singur, fără mama, fără tata, fără prietenii mei, plec singur?! Ce o să se-ntâmple?!…

În ce clasă ai intrat acolo?

LUCA RUSU: Am terminat clasa a X-a aici, iar acolo m-am încadrat în ultimul lor an de liceu, clasa a VI-a de liceu, un fel de clasa a XIII-a, la noi.

E diferit? Ai învățat lucruri noi?

LUCA RUSU: Complet diferit! Am ajuns acolo și am aflat că pot să îmi aleg ce materii vreau eu pe care să le studiez, minim trei, din care să dau și examenul final. Am ales muzică -normal-, media, o materie care nu există aici, și filosofie, trei materii care m-au fascinat profund, de la început și până la sfârșit. La fel, profesorii m-au sedus, profesorul meu de filosofie, dr. Ian Scott, este un domn mai în vârstă și… un geniu! Nu știu ce alt cuvânt să folosesc. Un geniu!

Dar a fost și greu?

LUCA RUSU: Cred că cel mai greu moment a fost cel în care am ajuns acolo și am realizat cât de singur sunt! Nu cunoșteam pe absolut nimeni, iar pentru mine asta a fost îngrozitor, fiind un om extrem de timid. Dar, profesorii sunt extraordinari, colegii au venit la mine și mi-au întins mâna, mulți au ajuns prietenii mei (unul dintre ei chiar a venit în vara asta la mine acasă) și, în general, spiritul și atmosfera de acolo m-au ajutat… La jumătatea anului mă simțeam chiar de acolo. Și am învățat să-mi port uniforma, să am grijă de ea – o responsabilitate pe care aici nu am știut-o, am învățat să rezist unui frig încremenitor, un frig pe care ei, scoțienii, au reușit să îl depășească, la propriu și la figurat. Sunt niște oameni calzi, foarte săritori, te ajută cu orice pot, oricând pot, sunt foarte amabili. Sunt și foarte severi, au cerințe foarte mari, dar dacă pot să te ajute cu ceva, nu ezită să o facă! Am învățat să merg pe ploaie, pe vânt, pe ninsoare, pe gheață, între școli, doar în uniformă, aşa cum ni se cerea… Am învățat să mă scol de dimineață, să mă ridic din pat imediat, am învățat să mă grăbesc, să fiu la timp, lucru pe care, din păcate, eu nu îl știam atât de bine, am învățat cât de important este să faci totul când trebuie, cât de important este să înveți, și cât de important e cum să înveți, pentru că am înțeles cât de eronată era ideea mea despre cum trebuie să înveți, stând la masă, repetând… Acolo am descoperit că învățatul este mult mai amuzant, mai normal și mai interesant, nu trebuie să stau neapărat într-un loc auster ca să spun că am învățat. Acolo am învățat din pură plăcere, și nu am stat jos cu un caiet în față simțind frica examenelor, nu, am învățat în pat, pe stradă, pe canapele, la o cafenea, înregistrându-mi lecțiile și ascultându-le pe drum de la o școală la alta, nu am învățat nimic pe dinafară. Acolo nici nu există ideea de test, de examen care vine și te mănâncă, ci sunt doar anumite lucrări pentru evaluarea cunoștinţelor. Și am învățat respectul și dragostea față de profesori. Acolo uiți că profesorul e mai presus de tine. Am ieșit cu profesorii la ceai, la cafea, am ieșit cu ei să ne distrăm, să ne plimbăm, să povestim, să râdem, am fost cu ei la film, vorbeam despre ce se întâmplă în lume la ora actuală, ne-au dus cu mașina, mâncam împreună, făceau tot felul de video-uri pentru noi, își puneau muzică și intrau așa, pe muzică, în clasă… Este o atmosferă unde ți-e drag să mergi la școală, dar este un respect reciproc enorm, nu am văzut elevi care să întreacă măsura. Acolo nu am simțit frica niciodată. În România, însă, de multe ori îmi era frică să intru la ore și de aceea, de multe ori, recunosc, chiuleam. De frică, de neplăcerea de a participa la o anumită oră care nu se mai sfârșea… Dar acolo nu am chiulit la nicio oră, nu am simțit nevoia, mă duceam la ore cu toată plăcerea și îmi activam toate capacitățile de a smulge orice fel de informație. Sunt extrem de recunoscător Fundației Silvestri și Colegiului scoţian Erskine Stewart’s Melville Schools pentru această bursă! Și pentru că mi-au schimbat viața!

De ce ai ales mai departe tot Conservatorul din Scoția, Royal Conservatoire of Scotland?

LUCA RUSU: Foarte simplu mi-a fost să aleg… Aveam și alte opțiuni – normal. Londra, conservatoare celebre, dar, în fapt, nu mai bune decât cele din Scoția… Toate erau mai mult sau mai puțin la același nivel, dar Conservatorul din Scoția este mai accesibil financiar, și, probabil, cea mai mare motivare a fost aceea că aș fi avut ocazia să lucrez în continuare cu profesorul pe care l-am avut la colegiu, Graeme McNaught, o mare personalitate, un mare pianist și profesor în Conservatorul Regal și în Scoţia! E foarte greu să aplici, trebuie să faci un eseu despre tine, e ceva foarte interesant și foarte complicat, dar am avut mare noroc cu ajutorul profesorilor, care mi-au explicat cum trebuie să fac, cum se aplică printr-un sistem pe internet. Facultatea îți oferă ocazia să vii să dai audiție, după ce îţi analizează nivelul aplicaţiei. Am fost în luna noiembrie la audiție, am dat audiția, și am primit după vreo lună vestea că mi-a fost oferit un loc, dar, neavând încă examenele finale date în Scoția, am primit un loc condiționat. În vara aceasta am luat examenele cu bine și, în septembrie 2017, am început primul an de facultate la Conservatorul Regal din Scoția, care, până acum, este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat! Sunt cel mai fericit că sunt acolo și nu-mi doresc nimic altceva în acest moment. Dacă mă întreabă cineva ”ce-ți dorești?”, spun că am absolut tot ce îmi doresc pe toate planurile, nu vreau nimic altceva. Sigur, dacă totuși ar fi să-mi doresc ceva, mi-aș dori putere, un pic de ambiție și rezistență ca să pot să trec cu bine şi cu reuşită prin acești ani foarte grei. Este un nivel uriaș, fiind al treilea Conservator din lume, au niște pretenții uriașe.

Dar ce presupune, câte ore de studiu, cât înseamnă să stai la pian?

LUCA RUSU: Am realizat că nu e important cât stai, ci e foarte important cum stai. Poți să stai concentrat sută la sută și să rezolvi mult mai multe decât dacă ai sta cu gândul în altă parte. Minim ar fi cam două ore și maxim patru-cinci, chiar și șase ore, dar profesorii sunt cei care nu ne recomandă un număr foarte mare și ineficient de ore, pentru că știu că la vârsta asta e foarte greu să stai concentrat atât. Asta se educă. Profesorii ne recomandă să studiem puțin, dar des, și să lăsăm orice altă distracție, în special telefoanele, să lăsăm telefonul și gândurile de zi cu zi, orice alt gând… De multe ori, timpul e foarte puțin, practic două ore pe zi, să spunem, iar acele două ore trebuie să fie extrem de concentrate. Eu mi-am dezvoltat un sistem să îmi rezerv săli, mai multe pe zi, dar mai puțin ca timp, asta mă ține focusat, nu se instalează plictiseala. Pentru că de multe ori în camera de studiu se instalează, e firesc când repeți un pasaj de o sută de ori, dar de asta sunt profesori geniali care găsesc metode și idei noi, cum să nu te plictisești repetând un pasaj, cum să-l faci la fel, dar diferit de o sută de ori, și cum să te gândești la el diferit…

Și ești practic cu un an înaintea colegilor tăi din România?

LUCA RUSU: Da, dar sunt de-o vârstă cu colegii mei de la Conservator.

Cum ai gestionat depărtarea, cum ai trecut peste asta?

LUCA RUSU: Cred că dacă nu ar fi fost rețelele de socializare și atâtea metode de a comunica, probabil că mi-ar fi fost mult mai greu. Simt nevoia să vorbesc cu mama, cu tata, simt nevoia să vorbesc cu prietenii mei, dar deja am prieteni de un an acolo, și, am avut, iarăși, un mare noroc cu oameni foarte interesanți. Sunt prieten cu studenţi din toate domeniile, pentru că la facultatea asta sunt mai multe școli – de muzică, de teatru, de balet, de productie, iar din aceste școli sunt foarte multe ramificații…

Cât de important este să descoperi și iubirea, la un moment dat?… Ai o prietenă?

LUCA RUSU: Am început mai greu cu fetele, și prima mea relație serioasă am început-o la 15 ani jumătate sau 16, cu o fată de care mie mi-a plăcut – plăcut e puțin spus, plăcut, admirat, foarte multe lucruri-, din clasa întâi până în clasa a IX-a… Îmi fusese greu să nu primesc niciun răspuns, nici măcar să nu se uite la mine vreodată, dar am ajuns să fim împreună după acești nouă ani de trudă, și a fost foarte frumos, cel puțin la început, a fost ca un vis, ca un film, ca o carte. Am făcut foarte multe lucruri împreună și cred că ne-am iubit foarte mult!

Și de ce vorbești la timpul trecut?

LUCA RUSU: S-a terminat de foarte curând, suntem niște oameni extrem de diferiți, eu am încercat să accept și chiar am încurajat asta, fiindcă mi se pare că nu trebuie să fii neapărat la fel ca să ai o relație bună. Cu cât eşti mai diferit, poți să aduci din lumea ta, în relație, lucruri noi. Dar ea a avut dificultăți în a înțelege diferențele dintre noi și mereu am avut momente în care ne-am certat, momente în care am avut discuții, foarte multe despărțiri, foarte multe gelozii, dificultăți pe care a trebuit să le experimentez, mai devreme sau mai târziu… Cred că, într-un fel, dificultățile din cuplu m-au învățat foarte multe lucruri, pe care probabil, am să le folosesc în viața mea, fiindcă eu sunt un om pozitiv și-mi place să văd tot ce e mai bine într-o întâmplare, într-o situație. Așa că sunt mai mult decât fericit că am fost cu ea, am iubit-o, o iubesc foarte mult, țin foarte mult la ea, ne-am dezvoltat împreună din toate punctele de vedere, spiritual, cultural, ne-am cunoscut unul pe altul, ne-am cunoscut pe noi cunoscându-ne unul pe altul, dar, ca orice, a trebuit să aibă un final.

Deci nu distanța a fost de vină, mă așteptam să îmi spui că faptul că ai plecat în altă țară…

LUCA RUSU: Ei i-a fost foarte greu, și mie, recunosc, când am plecat la Edinburgh, de aceea a vrut cu tot dinadinsul să aplice la aceeași facultate și am intrat amândoi, suntem împreună la facultate în anul întâi amândoi, locuim foarte aproape unul de celălalt, ne-am ajutat și ne ajutăm foarte mult. E greu să pleci singur, ei, în special, îi e greu, fiindcă este un om extrem de atașat de familie și de casă, și de locul unde a trăit și crescut, eu am mai plecat şi în Canada singur, la unchiul meu, o lună, în tabere, la masterclassuri, dar ea, neplecând niciodată de acasă, a fost un oarecare șoc.

Muzica nu vă ajută? Nu studiați împreună?

LUCA RUSU: Muzica ne ajută cel mai mult, chiar dacă nu mai suntem împreună acum, vom avea primul nostru examen la facultate, în ianuarie, pe 25, vom cânta împreună, Concertul pentru două piane de Mozart. Va fi ciudat să nu mai fim împreună și să studiem, dar cred că muzica ne-a și m-a ajutat cel mai mult pe parcursul întregii mele vieți, în muzică m-am regăsit mereu, cu muzica am râs, cu muzica am plâns, cu muzica am înțeles lucruri, prin muzică mi-am exprimat anumite idei, prin muzică m-am descărcat de anumite energii, m-am relaxat, m-am agitat, m-am regăsit, m-am pierdut, de multe ori, și, practic, tot universul meu, de când mă știu eu, a fost muzica și teatrul. Dar în special muzica, care pentru mine este ceva care nu este pământesc, nu este uman, este ceva mai presus de tot, este locul în care eu mă simt cel mai bine și cel mai fericit!

Ce simți că ai moștenit de la părinții tăi, în ce semeni cu ei?

LUCA RUSU: Mă regăsesc în aproape fiecare aspect de-al meu în ei. Cred că am moștenit umorul lui tata pe care mi-l exersez destul de des și care m-a salvat în foarte multe situații, în care, repet, fiind foarte timid, puteam să am mari probleme. Mereu am fost fascinat de umorul și de forța tatălui meu, am fost fascinat de când am deschis ochii de mintea și de spiritualitatea mamei, am fost inspirat de simplitatea ambilor mei părinți, într-o uriașă complexitate pe care o au, am fost educat să fiu modest -lucru pentru care nu știu cum să le mulțumesc- și să știu să vorbesc și cu un domn de la colț, dar și cu un rege, să știu să mă comport în foarte multe situații diferite… Am învățat de la ei puterea de a merge mai departe, indiferent de orice ți se întâmplă, și cred că foarte mult, de la amândoi, separat, am învățat importanța și puterea muncii, simt că au ținut foarte mult să-mi inspire amândoi cât de mult contează să muncești pentru tine, nu pentru alții. Și am mai învățat cât de frumos e să fii darnic și generos, în orice, în sentimente, în vorbe, în cadouri materiale, spirituale, în idei. Simt că amândoi au pus o mare amprentă asupra mea. Acum stau să mă gândesc ce e al meu, uitându-mă la amândoi și văzând ceva din mine în fiecare dintre ei. Nu știu dacă o să pot vreodată și nu știu dacă o să am cum vreodată să le mulțumesc pentru tot ce au făcut pentru mine înainte să fiu și după ce am fost, în special. Au sacrificat foarte multe lucruri din viața lor personală și publică pentru ca eu să am o copilărie normală, pentru a nu simți că sunt doar copilul lor și pentru a trăi într-o altfel de lume, o lume care m-a fascinat. M-a fascinat prin oamenii pe care i-am întâlnit, prin prietenii lor care sunt și ai mei, prin locurile pe care le-am vizitat, prin lucrurile pe care le-am făcut împreună. Nu o să uit niciodată când ne-am dat într-un carusel cu toții, la Disneyland, iar apoi ne-am întins pe niște bănci, verzi la față. Apoi am fost la Paris, la New York, în Toscana, peste tot, am făcut toate tâmpeniile împreună, am vorbit, am citit, am râs, am ascultat muzică! Suntem o familie extrem de fericită! E adevărat că n-am avut laptop, n-am avut calculator sau televizor în cameră, chiar nu am simțit vreodată nevoia… Am avut cărți, am avut pianul la îndemână și, în special, i-am avut pe ai mei întotdeauna la îndemână, alături de mine, ceea ce a fost pentru mine esențial, altfel nu aș fi ajuns aici. Mă regăsesc în amândoi foarte mult. Sunt diferit de ei, și ei sunt diferiți… Dar am împrumutat foarte multe de la ei și sper că într-o bună zi o să găsesc o modalitate să le mulțumesc pentru tot ce au făcut pentru mine. Deocamdată nu știu s-o fac.

 

 CITEȘTE ȘI INTERVIUL Marina Constantinescu: Luca este miza vieții mele, singurul copil, un miracol pentru care mulțumesc în fiecare zi

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.