fbpx

Octavian Ursulescu: Am fost și sunt un om liber, n-am fost subordonat nimănui și nu datorez nimic, material vorbind, nimănui

de

Cel mai iubit prezentator al spectacolelor, mereu fermecătorul Octavian Ursulescu, este nu doar un cronicar muzical valoros, dar și un interlocutor alături de care ai putea sta la povești ore și ore în șir. Pentru luna martie, ca dar pentru toate doamnele care l-au admirat sau adorat de-a lungul timpului, dar și pentru toți spectatorii săi, o întâlnire cu Tavi, cum îl alintă prietenii și colegii de presă și de scenă, e, cred eu, neprețuită. Am stat de vorbă pe îndelete, ca între vechi prieteni, căci ne-am tot intersectat pe câmpurile de bătălie ale evenimentelor muzicale din ultimii 20 de ani și, cum spune poetul, împărtășim aceleași taine, toate ale showbizului românesc controversat.

Fotografii de Paul Buciuta și din arhiva personală

Alice Năstase Buciuta: Ai adus atâta bucurie în viețile noastre, drag Tavi, și cred că nu există om în țara asta care să nu te cunoască… Ai simțit că ți s-a întors, că ți se întoarce binele făcut?

Octavian Ursulescu: Bucuria e oricum relativă, ceea ce-i face fericiți pe unii poate nu place altora… M-am străduit și o fac în continuare, asta pentru a se înțelege că, deși probabil unii mă includ și pe mine alături de ”dinozauri” (imensă onoare, toți sunt cu multe capete, ca nivel al notorietății naționale, peste cei care fac asemenea categorisiri stupide), activitatea mea e în continuare foarte intensă. În acest sens, sunt implicat în concertele ”Șlagărele României” sau ”Ultimul romantic”, cu marile vedete ale muzicii ușoare, pentru că este discriminatoriu să refuzi publicului de o anumită vârstă muzica preferată! Niciodată n-am așteptat să mi se întoarcă acest bine, eu în primul rând sunt recunoscător destinului că am ajuns să fac ceea ce-mi place și să devin familiar marelui public, care mă răsplătește prin faptul că sunt recunoscut (de tineri mai puțin, acum, aparițiile pe micul ecran sunt ceva mai rare și oricum în alt gen de emisiuni) pe stradă, că oamenii vor să se fotografieze cu mine, că-mi cer autografe. Acestea sunt ”gloria și faima” adevărate, câte sunt, dacă se bucură câțiva spectatori când mă văd pe scenă sau la TV e deja formidabil. Dar dacă te referi la recunoașteri oficiale, nu, n-au existat și nici nu mi le-am dorit vreodată, îi las pe alții să se bucure de prezența în consilii de administrație, de medaliile primite la Cotroceni, de cooptarea în delegații oficiale. La toate festivalurile de peste hotare am fost numai pe banii mei, n-am fost niciodată angajat la radio sau televiziune, n-am primit vreodată nici măcar o cravată sau un papion la filmări, am fost și sunt un om liber, n-am fost subordonat nimănui și nu datorez nimic, material vorbind, nimănui. Fac însă o plecăciune în fața oamenilor obișnuiți care vin la spectacole, nu o dată cu sacrificii financiare, sau care ne urmăresc pe micul ecran, conferindu-ne un statut aparte. Poate nici nu-l merităm întotdeauna, sunt atâția oameni excepționali care rămân anonimi…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar de banii pe care i-ar merita cineva atât de cunoscut? Ai investit ce ai câștigat în vilă, în mașină de fițe, în colecții sau vacanțe de lux?

OCTAVIAN URSULESCU: Cineva glumea cândva și-mi spunea că în orice altă țară, după câte am făcut și am prezentat, aș fi fost miliardar sau, hai, în fine, mai modest, milionar măcar! Nu m-a preocupat în nici un fel agonisirea sau luxul, am preferat să-mi ajut familia și să trăiesc decent. Locuiesc cu mama în foarte modesta casă bătrânească, fericit fiind că am un petec de grădină pe lângă gard, unde-mi valorific abilitățile de grădinar! Din satul copilăriei mele, Chiheru de Sus din jud. Mureș, am adus un nuc (aștept în fiecare an prima nucă!) și un piersic, un bun prieten de la Moinești, primar destoinic acolo (acum e senator, bravo lui!), mi-a dat câțiva aluni tineri (și de la ei am așteptări îndreptățite, mai ales că soiul îl cunosc), mai am un măr, un cireș, un prun, un cais, liliac, un păr care-mi dăruiește 10-15 pere în fiecare toamnă, și multe din florile mele preferate, pe care le veghez ca pe ochii din cap. Mă refer la brândușe, nu-mă-uita, lalele, zambile, narcise, regina-nopții și maci – dacă vedeți vara o mașină oprită la marginea șoselei și un tip cu lopățică dând iama în maci, ei bine, eu sunt acela. Iar acum am mulți ghiocei. Dar cel mai mândru sunt de fragii mei, care s-au întins în toată curtea: am adus câteva cuiburi de la munte, ajungând în prezent la performanța de a aduna în fiecare dimineață o cană mare plină! Cât despre mașină, am fost ultima persoană publică (”vedetă” nu mi-a plăcut niciodată) care mergea cu Dacia, i-am și semnalat directorului Stroe că firma ar trebuit să mă premieze! Am oprit odată la o benzinărie prin Transilvania și, nu pot uita, angajata m-a privit și mi-a spus cu toată seriozitatea: ”E mașina de serviciu, nu-i așa?”. Am dat nepăsător din mână, ca și cum se subînțelegea că am în garaj un Ferrari pe care nu pot să-l distrug pe șoselele groaznice din țară… Cum pe nepoata mea am botezat-o, firesc, Octavia, sunt foarte mulțumit de câțiva ani cu o Skoda de acest tip, care are avantajul unui portbagaj extrem de încăpător, absolut necesar când merg la pescuit în Deltă. Colecții n-am de nici un fel, doar vestimentații de scenă, accesorii, încălțăminte adecvată, în schimb am călătorit mult, mai ales după 1990, când am avut voie să plec și în Occident…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum ai ajuns în lumea divertismentului, cum s-a întâmplat să ajungi în lumea scenei? Porniseși, cred, pe un alt drum al studiului și ai făcut Politehnica, nu-i așa?

OCTAVIAN URSULESCU: Profesiunea mea de bază este aceea de jurnalist, comentator, critic muzical, fiind de altfel membru al Uniunii compozitorilor și muzicologilor din România, o mândrie pentru mine. Sunt din 1990 redactor-fondator al oficiosului UCMR, prestigioasa revistă ”Actualitatea Muzicală”, singura publicație profesionistă de profil din țară. În ultima clasă de liceu, la ”Dimitrie Cantemir”, au venit la conducerea școlii două doamne de la ”Scânteia tineretului”, Lucreția Lustig (fiul dânsei este apreciatul dramaturg și scenarist de film) și graficiana Tia Peltz. Fiind premiant și multi-laureat pe la tot felul de Olimpiade (matematică, fizică, limba română), le-am fost recomandat. Pe scurt, peste câteva zile a apărut interviul pe prima pagină, cu portretul meu (l-am recuperat, îl am pe perete, înrămat), iar doamna Lustig, care era șefa secției învățământ, unde era redactor…Adrian Vasilescu, de la BNR, m-a invitat să colaborez. Am început cu munca ”de jos”, prelucrând știri de la ”corespondenții voluntari” (de necrezut câte scrisori veneau), apoi am început să semnez articole mai mari, până a apărut ”Cerbul de aur”. Mare amator de muzică, la prima ediție am redactat o pagină zilnic, așteptându-i pe participanți la aeroportul Băneasa, intervievându-i și fotografiindu-i, iar de la a doua am fost ”trimis special” la Brașov. În aceeași perioadă am debutat la radio, în ultimele emisiuni ”Metronom” ale neuitatului Cornel Chiriac. După plecarea lui din țară am rămas colaborator la radio, unde l-am întâlnit pe Titus Munteanu și am ajuns, după presă și radio, la apariția pe micul ecran. Apoi, cum se spune, totul e istorie. Celălalt drum a fost al științelor exacte. Am iubit enorm matematica, având șansa unei profesoare excepționale, Iozefina Cernica. La câțiva ani de la absolvire dânsa a publicat o carte, ”Profesori și elevi matematicieni ai Liceului ”D. Cantemir”, în care figurez, alături de, între alții, poetul Ion Barbu (Dan Barbilian). Nu numai că am fost adesea citat ca ”rezolvitor fruntaș” în Gazeta matematică și fizică, seria B, dar am publicat acolo o serie de probleme proprii. Firește, clipa mea de celebritate a fost premiul II la Olimpiada națională de matematică, a cărei finală s-a desfășurat la facultatea de matematică, la Universitate, păstrez și acum bilețelele cu subiectele, așa cum păstrez volumul și o parte din revistele amintite. Între examinatori – somități, profesorii Ionescu-Țiu sau Simionescu. Nu-mi explic unde-am greșit, am pierdut la limită, rivalul meu a câștigat cu maximum de puncte, 20, eu am avut doar 19… Peste ani am avut un spectacol la Drobeta Turnu-Severin și am povestit la microfon aventura mea matematică, cu dureroasa înfrângere în fața concitadinului lor Eleodor Popescu, cu care ocazie am aflat că acesta devenise profesor de matematică și era cel mai apreciat din oraș! Diploma mi-a fost înmânată la Cotroceni (deci am primit totuși o distincție la palat, dar atunci era… al pionierilor) de către academicianul Grigore Moisil, semnată evident de dânsul. Cum eram în clasă un grup de elevi ”realiști” valoroși, între care cel mai bun prieten al meu, Șerban Papadopol, de care nu mai știu nimic (Papu, dacă citești, dă-mi de veste, stau tot acolo, deseori trec nostalgic prin fața blocușorului de pe str. Ocolului unde se desfășura cel mai tare campionat de fotbal cu nasturi!), m-am lăsat dus de val și am dat examen la Electrotehnică, intrând, firește, fără probleme. Dar și aici s-a petrecut ceva simpatic. Fusesem căpitanul echipei de baschet a liceului ”Cantemir” (nu-mi dau seama când le făceam pe toate!) și eram component al echipei clubului Ș. S. E. nr. 2, cu care ieșisem campion național de juniori. Recompensa: un turneu în Bulgaria, dar se brodise ca plecarea să fie programată în aceeași cu ultimul examen de admitere. Antecedentele însă m-au ajutat, profesorul Simionescu, de care am amintit, mă cunoștea de la olimpiade, mi-a aprobat să dau la Geometrie cu o zi mai devreme, am luat 10 și am plecat în turneu, lăsându-le alor mei ”emoțiile” (inexistente, de altfel) consultării listelor de admiși…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Și fratele tău mai mare, Florin-Silviu, tot în showbiz și-a găsi menirea și vocația. Cum îți explici asta? Ce artist mai aveați în familie?

OCTAVIAN URSULESCU: N-am mai avut nici un artist în familie, înafara faptului că tatăl meu cânta puțin la acordeon, ceea ce l-a făcut să mă înscrie și pe mine la o școală de muzică la acest instrument pe care nu l-am îndrăgit foarte tare. De ce? Simplu. Ansamblul privat ”Veselia” (după un timp am aflat că-l frecventase, evident, înaintea mea, și Ion Cristinoiu), condus de prof. Monicu Grigoriu, era undeva dincolo de Obor, așa încât trebuia să car cutia incomodă a instrumentului, un Timiș cu 48 de bași, două stații de tramvai, pe jos. Momentele mele de glorie, puține, au fost la diversele reprezentații date prin școli, în care eram solist la valsul, superb de altfel, ”Valurile Amurului”. După aceea am studiat un timp pianul, pe care l-am abandonat după câțiva ani deoarece profesoara, pe care, amuzant, o chema Cârnaru, avea un capot cu care venea direct de la bucătărie și care era îmbibat cu toate aromele de prăjeli, care-mi mutau nasul din loc în momentele de ”intimitate” când cântam la patru mâini! Deci eu și fratele meu Florin-Silviu ne-am apropiat de muzica ușoară din pură pasiune. El, recunosc, a fost în toate mai bun decât mine, mai abil la fotbal și la baschet (doar că era mic de statură), excelent la matematică (a dat mult timp meditații odraslelor amicilor, din plăcere) și rebus, desena frumos, era extrem de îndemânatic, cioplea niște vapoare militare din lemn, o minunăție, doar că a fost mai risipitor cu talentele lui. A înființat faimoasa pagină ”Top” din revista ”Săpămâna” (pagină uzurpată apoi de alții, dar asta e altă poveste), a publicat articole pe teme muzicale și a fost până de curând, când a fost pensionat, realizator la Radio România. Un an de zile a fost păcălit și a realizat în continuare emisiuni (este specialistul nr. 1 în rock autohton), fără a fi plătit, așa încât l-am sfătuit să renunțe, cu atât mai mult cu cât și eu pățisem același lucru. Dacă nu mai e nevoie de frații Ursulescu la Radio România, nici o problemă, probabil că au redactori extrem de valoroși. Florin-Silviu este și el membru al Uniunii compozitorilor și muzicologilor și publică cu regularitate în revista ”Actualitatea Muzicală”.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar ca înfățișare cu cine semeni, de la cine ai moștenit alura, grija pentru înfățișare, farmecul?

OCTAVIAN URSULESCU: Tatăl meu a fost un bărbat înalt, smead, cu părul pana corbului. Era din județul Mehedinți, bunicii au stat la Drobeta Turnu-Severin (ah, Eleodor Popescu, tocmai de aici să vii tu?), unde mai am un unchi, fost comandant de navă pe Dunăre, nenea Mișu.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Când ți-ai dat seama că acesta este drumul cel bun în profesie, că ești stăpân pe ceea ce faci, că ai și harul, și pregătirea necesare?

OCTAVIAN URSULESCU: Cum spuneam, scrisul este de fapt meseria mea de bază. Undeva într-un dulap sau într-o magazie (casa e mică, nu prea am unde să le depozitez) păstrez revistele liceului, în care am publicat articole și poezii, fiindcă am avut dascăli buni la română, Mihail Dragomirescu sau poetul Emil Giurgiuca. Bineînțeles că la loc de cinste stă revista ”Amfiteatru”, care mi-a publicat două poezii, cred că în ziua aceea am cumpărat toate exemplarele la chioșcul din colț. Nu se putea să nu scriu intens și în revista ”Ing” a Politehnicii, condusă de Dan Constantin, acum la Antena TV și ”Jurnalul național”. Exprimându-mă ușor și fiind super-pasionat de muzică, mi-a fost clar că acesta e drumul meu, nu ingineria. Niciodată n-am rostit vreun cuvânt scris de altcineva, n-am prezentat pe texte elaborate de alții, asta mi-a conferit o anume lejeritate, dar și independență. Poți crede că secretarul de stat la Consiliul culturii și eduației socialiste, Ladislau Hegheduș, om de mare calitate, nu mi-a cerut vreodată, la Mamaia sau aiurea, textul la vizat? Nu-i vorbă, nici n-aveam vreun text, vorbeam liber…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ai scris întotdeauna, ai transmis corespondențe de la evenimente, ai publicat cronici… A fost greu să îți păstrezi obiectivitatea, să poți să spui adevărul despre cei care, până la urmă, îți erau și colegi de scenă?

OCTAVIAN URSULESCU: După începuturile la ”Scânteia tineretului” am început să public frenetic, prestigioasă fiind colaborarea cu săptămânalul ”Contemporanul”, în care semnau celebritățile vremii și unde eram titularul rubricii ”Muzica ușoară”. Eram nelipsit din paginile publicațiilor ”Femeia”, ”Magazin”, dar și ”Cinema”, ”Flacăra”, ”Tomis”, din Almanahurile atât de populare ale vremii, din ”Neuer Weg” sau ”Joborat”, unde, evident, articolele mi se traduceau. Publicam de asemenea în revista americană ”Billboard”, în cele britanice ”Music Week” și ”Jazz Journal International” (ce probleme am avut din această cauză la autorități, deși, la urma urmei, făceam reclamă muzicii românești!), în oficiosul Federației europene de jazz, ”Jazz Forum”, în revista cehoslovacă ”Melodie”… Mi-am impus mereu să fiu cât mai obiectiv și asta, așa cum spui, mi-a atras inamiciția, ca să fiu blând, unor colegi de breaslă, dar mai ales a organizatorilor de manifestări, cărora nu li se părea deloc normal să am anumite accente critice referitoare la festivalurile pe care le prezentam. De ce crezi că din 1997 n-am mai fost invitat să prezint festivalul de la Mamaia sau că sunt persona non grata, ”oaie neagră” în TVR? Prefer însă să mă uit în oglindă fără să-mi fie rușine de mine.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Știu că nu aveai voie să ieși în Occident în anii comunismului, de ce nu aveai viză ? Ai avut și tu perioadele tale de interdicție, ca mai toți artiștii?

OCTAVIAN URSULESCU: Motivele au fost cu siguranță mai multe. Pe de o parte temerea că voi ajunge la ”Europa liberă”, pe urmele prietenilor mei Cornel Chiriac și Andrei Voiculescu. Eram invitat la festivaluri importante, depuneam actele și, invariabil, de la serviciul Pașapoarte primeam plicul acela albastru dintr-o hârtie ieftină (le am pe toate!), în care pe un petic de hârtie dactilografiat mi se aducea la cunoștință: ”Cererea dvs. nu a fost aprobată”. Dacă se aproba, am văzut la alții, primeai o carte poștală prin care erai invitat în str. N. Iorga, dar n-am avut niciodată bucuria asta, deși am făcut memorii la ministrul de externe Ștefan Andrei sau la ministrul Culturii, Suzana Gâdea. Culmea, îi cunoșteam pe amândoi, se vede însă treaba că Securitatea era mult mai puternică. Iar episodul care mi-a curmat orice șansă a avut loc la sfârșitul anilor 70, când am fost atacat, desființat, pus la zid în cea mai influentă revistă a vremii, ”Flacăra” lui Adrian Păunescu, într-un articol din care reieșea că sunt un dușman al poporului, aservit muzicii occidentale, că defăimez țara și cuceririle regimului socialist. Crede-mă, nici acum nu pot să-l recitesc, a fost cumplit. Era intervalul, dintre 1976 și 1983, când festivalul de la Mamaia fusese întrerupt datorită articolelor tendențioase din aceeași publicație, iar eu, în luările mele de poziție, apăram cauza muzicii ușoare. Dar nu cred că asta a fost cauza. Cum nu aveam viză pentru Vest, luasem la rând toate festivalurile de muzică ușoară sau de jazz din Est, mergând pe cheltuială proprie la Sopot, Praga, Weimar, Varșovia, Decin, Bratislava, Budapesta, Poznan, Berlinul de Est, Ostrava, la unele din ele reușind, prin relații personale, să recomand artiști români (Cătălin Târcolea, Mircea Vintilă). Duceam cu mine discuri ale interpreților noștri și mă întorceam cu geamantane întregi de viniluri din țările respective, atât de utile la radio. Credul, la Varșovia m-am confesat unui ziarist polonez, relatându-i cu ce greutăți ne confruntăm în țară, la scurtă vreme acesta s-a împrietenit cu o solistă din România care mă ura, duduia a pus la cale, la întoarcerea acasă, distrugerea mea împreună cu membrii unei formații care de asemenea erau departe de a mă simpatiza, ca să folosesc un eufemism. Cum cronicarul cenaclului ”Flacăra” colabora cu aceștia ca interpret la muzicuță, planul a fost gata și pus în aplicare într-un mod odios. Din acea zi am fost interzis de la radio, televiziune, presă, spectacole, făcând săptămânal naveta între birourile Securității și cele ale secției de presă ale CC al PCR timp de aproape doi ani. Norocul meu a fost că polonezul nu înregistrase, ci doar relatase, iar salvarea a venit de la om extraordinar, Constantin Mitea, care era redactor-șef la ”Contemporanul”, dar și consilier al lui Ceaușescu. Datorită lui, încet-âncet mi-am reintrat în drepturi. Cu ce m-a încălzit că după un timp însuși Păunescu și-a dat seama cu cine are de-a face și l-a desființat pe semnatar în ucigătorul pamflet ”Muzicuța dermatologică” sau că poetul mi-a cerut scuze după 1990, în redacție la ”Sportul românesc”? În fine, acum câțiva ani ”Evenimentul zilei” a publicat un serial, ”Televiziunea și Securitatea”, în care am descoperit alte explicații ale punerii mele la index: în facsimil erau reproduse niște denunțuri ordinare și ridicole la Securitate, între care acela că aș intenționa să fug de la Mamaia… cu o barcă, pe mare! Să evităm totuși sintagma ”ca mai toți artiștii”, au fost foarte puțini cei care au avut într-adevăr interdicții, să nu exagerăm; după război, mulți viteji se-arată…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Faptul că ai fost mereu plecat, mereu în priză, mereu în turnee, dar și mereu curtat și admirat a presupus sacrificii în viața personală?

OCTAVIAN URSULESCU: Poate faptul că prea m-am dedicat muncii în presă (nu voi uita totuși nicicând aromele specifice tiparului cu plumb, priceperea zețarilor, corectura pe pagini umede…) și la radio, neglijându-mi anii cei mai frumoși. Dar cel mai dureros lucru a fost acela că până în 1989, perioada cea mai minunată a vieții, n-am putut ieși în Occident, unde nu voiam decât să asist la manifestări muzicale, să cunosc artiști, să ascult vocile pe care le știam din înregistrări. Am ajuns pentru prima dată în Occident în 1990, la Sanremo, dar deja nu mai era același lucru… Și, ca să fiu sincer, aș fi vrut să mi se dea ocazia măcar o dată să demonstrez cum ar fi trebuit prezentat ”Cerbul de aur”, acesta fiind capitolul la care festivalul a fost deficitar, dar deja erau alte jocuri, alte interese, de care mă bucur că am fost străin.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ești, încă, foarte activ, foarte solicitat, și prezinți, și scrii foarte mult în continuare. Nu ai obosit? Nu îți vine câteodată să te retragi și să îți scrii, poate, memoriile, sau să îți publici jurnalul?

OCTAVIAN URSULESCU: Răspund de fiecare dată invitațiilor de la orice post TV, indiferent cât de neânsemnat, aparent, ar fi el, pentru că mă pun în locul redactorilor de acolo, pentru care știu că e important să aibă un invitat cunoscut. Refuz însă cu obstinație invitațiile (chiar dacă acestea se plătesc, spre deosebire de celelalte) la emisiuni culinare sau la cele unde ar trebui să renunț la ”emploi”-ul meu obișnuit. Am, slavă Domnului, umor din plin, dar n-o să mă vedeți niciodată cântând, dansând, maimuțărindu-mă sau mestecând în cratițe! Am deja în agendă numeroase evenimente până la sfârșitul anului, nu o dată am fost MC la nunți de clasă, de mare ținută, deci am cu ce-mi ocupa timpul. Înafara grădinii, era să uit, am acvariul cu apă sărată, cu corali vii, anemone și arici de mare și doi simpatici pești clown (cine n-a văzut filmul ”Finding Nemo”?). Dar mai ales scriu mult, pe primul plan fiind munca la revista ”Actualitatea Muzicală” a Uniunii compozitorilor și muzicologilor din România (UCMR), 48 de pagini, în întregime color. Apoi semnez multe prezentări de specialitate pentru CD-urile apărute la casa Eurostar, cu care colaborez impecabil (chiar profit pentru a-ți recomanda un interviu cu marele compozitor Eugen Doga) și, în timpul liber scriu câte o carte. Primele trei au fost consacrate unor compozitori importanți – Temistocle Popa, Paul Urmuzescu, Titel Popovici – fiind însoțite de CD-uri reprezentative, fiind editate sub egida Bibliotecii Metropolitane, unde inaugurasem colecția ”Patrimoniul muzical național”, la inițiativa fostului director, dr. Florin Rotaru. Din păcate, cea care i-a urmat în funcție a abandonat proiectul, deși acesta avea costuri minimale, biblioteca având facilități de tipărire și multiplicare. După ce câțiva ani am strâns material, anul acesta sunt nevoit, vreau-nu vreau, să lansez trei cărți: prima despre marele om de televiziune Titus Munteanu, în primăvară, a doua consacrată festivalului de la Amara (va fi lansată în august, la a 50-a ediție de tradiționalului festival de muzică ușoară) și a treia la toamnă, consacrată marii vedete Marina Voica. Compozitorii, interpreții, organizatorii de festivaluri au avut un rol covârșitor în cariera mea, încerc și eu acum să le întorc serviciul, cum s-ar spune, am crescut, m-am format, am devenit cunoscut datorită lor. Nu mă interesează să-mi scriu memoriile, jurnal n-am ținut niciodată, în paginile acestor volume mă regăsesc, direct sau indirect, și eu.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum ți-ai găsit și cum ți-ai păstrat locul în showbiz și după Revoluție, după ce totul s-a schimbat radical?

OCTAVIAN URSULESCU: Din fericire, nu totul s-a schimbat în rău după Revoluție, au supraviețuit insule de normalitate, decență, bun-gust, adevărați atoli cu câte-un palmier stingher în oceanul de vulgaritate și veleitarism care ne înconjoară. Palmierii aceștia sunt cei denumiți în derâdere ”dinozauri”, compozitori, textieri, instrumentiști și interpreți de mare valoare, care au în urma lor o operă, spre deosebire de mulți dintre cei promovați agresiv. E firesc să apară nume noi, și ”dinozaurii” aceștia au fost cândva tineri și au luat locul altora, dar asta s-a petrecut după legile firii. Anormal este că se încearcă inducerea unei stări de conflict între generații (nu artiștii fac asta, ci tot felul de comentatori neaveniți), această intoleranță fiind reprobabilă. Mă doare că nu se mai transmite muzică ușoară românească aproape deloc până și la posturile publice de radio și TV, așa încât ce să mai așteptăm de la posturile private? Dacă difuzezi, de pildă, Céline Dion, Eros Ramazzotti sau Julio Iglesias, de ce sunt interziși, în ”play-list”-urile acestora, să zicem, Corina Chiriac, Gabriel Dorobanțu sau Cătălin Crișan? Se impune o lege a protecției muzicii românești, la nivel de difuzare, și mă întreb dacă CNA n-ar trebui să aibă un rol în acest sens. Revenind, după Revoluție, eu nu m-am schimbat, în mare, dar m-am adaptat, diversificându-mă, prin prezentarea unor evenimente folclorice, turnee sportive (volei, mai ales, la Galați și Brăila), competiţii de culturism şi fitness, dans sportiv (inclusiv campionate europene și competiții mondiale, la Reghin, Tg. Mureș, Oradea, Iași, Bistrița, Pitești, București). Asta a presupus specializare, pentru a stăpâni la perfecție regulamentele și procedurile dansului sportiv, ale culturismului sau ale voleiului, de pildă. În domeniul folclorului am avut un timp o colaborare strânsă cu deputatul nostru de Mureș, Vasile Gliga, care era şi preşedinte al Federaţiei române de dans sportiv, acesta invitându-mă să prezint la Reghin nu numai dans sportiv, ci și ”Balul însuraților” (Îți închipui 1500 de oameni, toți în costume populare, cântând și jucând de seara până dimineața?), ”Ziua recoltei” sau ”Sărbătoarea Văii Gurghiului” (”Valea Regilor”, cum i se spunea pe vremuri), evident înveșmântat în spectaculosul meu costum popular mureșean – vin să facem poze cu Paul cândva, merită! Dar osatura, punctele de sprijin anuale sunt cele trei festivaluri majore de muzică ușoară, primele două internaționale, care au preluat și continuă la nivel mult mai înalt (acompaniament live, cu orchestra Ionel Tudor, transmisii în direct la TV, premii consistente) ceea ce era cândva defuncta manifestare de la Mamaia și, de ce nu, chiar ”Cerbul de aur”. în mai este festivalul ”George Grigoriu” la Brăila, în octombrie ”Dan Spătaru” (a fost la Medgidia, probabil se va muta la Constanța), iar în august, cum spuneam, Amara. Lor li s-au adăugat în ultimii ani două festivaluri de romanțe, ”Crizantema de aur” de la Târgoviște (internațional, ”nava amiral” a genului, la ediția a 50-a în toamnă) și ”Te-aștept pe-același drum” la Zlatna, un festival internațional de film etnografic tot la Zlatna (ân orașele mai mici se acordă mai multă atenție culturii), ș.a. Dacă adaugăm prezența mea neîntreruptă, de mai bine de 15 ani, la ”pupitrul de comandă” al faimoaselor spectacole în aer liber din Focșani, nr.1 în țară (Festivalul ”Bachus”, Zilele municipiului, Ziua Europei, Revelion), înțelegi de ce în agendă nu prea mai am sfârșituri libere de săptămână. Am fost cel dintâi maestru de ceremonii la ”Mamaia copiilor”, așa încât când am vreme ajung și la unele competiții pentru cei mici, aceștia fiind speranța noastră – singurii care cântă muzică ușoară românească tradițională și care ne aduc aminte de bijuteriile genului, pe care dascălii lor le scot la iveală.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Crezi că ai devenit mai înțelept o dată cu trecerea anilor? Cum era Octavian Ursulescu acum 30 de ani și ce are în plus – sau în minus – cel de azi?

OCTAVIAN URSULESCU: Nu-mi pot da seama, alții trebuie să mă evalueze! Mai înțelept, mai ponderat cu siguranță, da. Pe vremuri am criticat în articolele mele compozitori și interpreți cu care ulterior am avut relații amicale, eram ceva mai agresiv și mai nesăbuit. Și azi critic, dar mai cu blândețe, sunt mai împăciuitor, convins că fiecare are locul său sub soare atâta timp cât există un segment de public care-l place. Apoi, probabil eram ceva mai trufaș, n-aș fi prezentat în viața mea o nuntă, de pildă. Și uite că refuzul n-a durat chiar o viață, pentru că am descoperit că la un asemenea eveniment pot și trebuie să fiu la fel de elegant ca participanții, iar artiștii pe care-i prezint sunt tot cei familiari, ca la un spectacol.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Care a fost un moment de fericire intensă pe care l-ai trăit și care îți vine primul în minte atunci când te gândești la asta?

OCTAVIAN URSULESCU: Fericite au fost momentele când am întâlnit celebrități alături de care nu visam să stau alături și să le prezint – nici atât. Sau când am revenit, după mulți ani, în satul copilăriei mele, Chiheru de Sus, situat între Reghin și Sovata. Am o groază de diplome, dar numai câteva le-am pus, înrămate, pe perete, în primul cele de la Olimpiade; între ele, la loc de cinste, cea care consfințește faptul că sunt ”Cetățean de onoare” al comunei mele, semnată de primarul Emanoil Hurdugaci. În aceeași categorie aș include bucuriile sportive, când am ieșit campion național la baschet sau când am câștigat medalii la Jocurile mondiale ale mass-media de la Atena, Montreal sau Spa-Francorchamps, la volei, bachet, fotbal, badminton și petanque. Cu siguranță însă se detașează emoția intensă resimțită la prima ieșire în Occident: am ajuns noaptea la Sanremo, dar n-am rezistat să nu mă plimb cu Gabriel Cotabiță printre palmieri. După festival m-a luat cu mașina sa până la Milano colegul meu, criticul muzical Marco Mangiarotti, care-mi dăduse o rubrică în ziarul său și-mi oferise cazare, așa încât am putut sta și la festival (venisem acolo cu o delegație artistică românească pentru un alt eveniment, anterior). Pe drum, i-am povestit cât de mult mi-am dorit să ajung la Sanremo și la marile festivaluri din Occident și, fără să vreau, mi-au dat lacrimile…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Dar un moment de mare tristețe, de suferință, când ai trăit?

OCTAVIAN URSULESCU: Au fost multe, parte atinse tangențial în acest interviu. Am suferit îngrozitor când tatăl meu a murit și femeia cu care se recăsătorise nici măcar nu ne-a anunțat, ca să putem fi alături de el pentru ultima dată, la înmormântare (oricum vizitele la el erau un calvar, datorită acestei doamne). Am aflat unde este îngropat datorită unui vecin și prieten, rudă cu doamna respectivă. O tristețe m-a încercat pentru că nu am prezentat niciodată ”Cerbul de aur”, cred în continuare că aș fi putut demonstra cum se prezintă o manifestare internațională de anvergură, dar foștii mei colaboratori din TVR au preferat să apeleze la neprofesioniști sau la persoane fără nicio experiență. Ei să fie sănătoși, festivalul a sucombat datorită managementului defectuos, ca și cel de la Mamaia, iar eu “mă consolez” cu competițiile adesea mai serioase și mai riguroase de la Brăila, Amara, Târgoviște, Focșani sau Medgidia! Dar dacă mă necăjește cu adevărat ceva este faptul că n-am fost niciodată invitat de autorități să prezint în județul meu natal, Mureș! Am spus autorități, asta însemnând Consiliul județean sau primăriile din Tg. Mureș, Reghin, Târnăveni, Sighișoara, Luduș, Sovata…Poți crede așa ceva? Nimeni nu e profet la el acasă, parcă însă e prea de tot. M-am bucurat însă să prezint ”Zilele comunei Chiheru de Jos”, între ai mei, Tiberiu ”Horiță” Hărșan, Ioan Matei, Emanoil Hurdugaci, Alexandru Bogdan, Iuliu ”Lulu” și Tică Grama, Sandu Dan, ”ai lui Sasu” sau ”ai Căuaciului”, sub cerul cel mai spuzit de stele din lume, printre dealuri cum nu mai sunt, pentru că acolo, în copilărie, am fost cu adevărat fericit…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Din ce îți iei puterea de a merge mai departe zi de zi, la fel de elegant, de frumos, de galant cum te știm dintotdeauna? Ce sursă de energie secretă ai?

OCTAVIAN URSULESCU: Energie pozitivă, pentru că tot e la modă, îmi dau oamenii care mă iubesc și pe care-i iubesc, pentru ei trebuie să am puterea de a merge mai departe. În primul rând familia: mama, mare dezlegătoare de rebusuri (asta îi menține mintea ageră), cu care comentez meciurile de fotbal și cursele de Formula 1 (îi știe pe piloți mult mai bine ca mine!), fratele meu Florin-Silviu, nepoata mea Octavia, masterand în Construcții (ce i-o fi trebuit facultatea asta nu înțeleg, ca și lui Dan Bittman!). Elegant, galant și cât se mai poate de frumos trebuie să mă mențin pentru spectatori și mai ales spectatoare (știi ce emoționant e când o doamnă îmi declară că mă admiră sau chiar mă iubește din tinerețe?). În rest, îmi iau putere sperând că în fiecare toamnă voi avea primele nuci și alune din recolta proprie, nemaivorbind că tremur de nerăbdare când începe sezonul de pescuit, îmi pregătesc rucsacul și ustensilele și aștept nerăbdător telefonul prietenului meu Dorin Irimia, care vine uneori în ultima clipă: ”Ce zici, mâine plecăm în Deltă?”. Asta-i bună, las totul și ”decolăm”, știucile, bibanii și carașii ne așteaptă!

  • Credit: PAUL BUCIUTA/ Marea Dragoste

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *