Bienvenido a Guadalajara!

de

Am stat doua luni in Guadalajara si-as mai fi stat vreo 22. Nu m-am balacit in ocean, nu am povestiri exotice cu nisipuri fine si apusuri romantice, dar am niste amintiri pe care nu le-as schimba pe nici o alta iesire in lume.

Am ajuns in Guadalajara dupa 22 de ore de zbor. Am schimbat patru avioane, m-am fitiit prin aeroporturi tirind dupa mine catelul si bagajul, ce mai, eram vraiste cind am ajuns in Mexico City. Mai aveam un avion de prins pentru Guadalajara si maratonul avea sa se termine. Credeam ca o sa-i dau pe spate si pe mexicani cu engleza mea, cind colo am pierdut o groaza de timp in aeroport cautind ghisee si gesticulind cu oamenii, pentru ca un lucru e clar: mexicanii nu stiu engleza si-s ai naibii de mindri de asta! Iar eu, in afara de „ay, chica, estoy embarazada“ si „te quiero“ rupte din telenovele de la noi, nu stiam sa ginguresc. Aproape ca ma impacasem cu gindul ca aveam sa pierd ultimul avion, cind, zimbitor nevoie mare, un „chico“ de la compania cu care zburam imi spune teribil de repede in multe, multe cuvinte spaniole ca avionul n-a decolat, ca-mi da el imediat boarding pass-ul si sa stau linistita ca viata in Mexic e frumoasa foc.

Intr-adevar, viata in Mexic e de vis! Si atit de diferita! Oamenii sint relaxati de parca ar fi si ei in concediu. Soferii te saluta cind intri in autobuz, portarii iti zimbesc, oamenii nu sint suparati pe viata, nu-ti pufnesc de parca i-ai injura cind, de fapt, intrebi ceva banal si benign ca pretul pepenilor. Si atitudinea asta nu s-a lipit doar de cei indestulati, dimpotriva, cei saraci sint chiar mai calzi si mai deschisi. Am batut multe strazi cu piciorul, am vizitat cit am putut din al doilea cel mai mare oras al Mexicului si pot spune in gura mare ca m-au facut sa ma simt minunat. Pentru ca fizic sint diferita de ei, unii ma opreau chiar pe strada sa ma intrebe de unde sint, cum e in România si imi urau sedere cit mai placuta in tara lor. Nu mi-a trebuit mult sa constat ca barbatii sint mici de statura si nu cred ca e vreunul chelios, iar femeile sint plinute si total necomplexate. Sa nu le pomenesti mexicancelor de cure de slabire ca-ti racesti gura degeaba, pentru ca moda asta a manechinelor filiforme lor le-a scapat cu totul. Ele se simt bine cu un colacel in talie, neascuns de hainele mulate. Mi-am rotit capul in cautare de frumuseti ca Salma Hayek, dar asa ceva nu prea gasesti in Guadalajara, s-au strins mai toate hat departe, in sudul tarii.

El Centro Historico

Tin minte prima mea iesire in oras. Am vuit cu vreo 80-90 la ora – poti atinge si 120 in oras, fara ca politia sa te opreasca, de fapt imi spuneau oamenii ca poti sa fi consumat ceva alcool si autoritatile iti dau pace atita timp cit nu faci vreun accident – si mi-a luat 40 de minute sa ajung in centru, iar noi nu stateam la periferie. Guadalajara si-a imprastiat cele 7 milioane de locuitori doar pe orizontala, pentru ca exista numai case, nici urma de blocuri, deci distantele sint foarte mari. Drept urmare, exact ca-n SUA, toata lumea are masina, altfel nici ca s-ar putea, iar trotuarele s-au subtiat pina au disparut de tot, din lipsa de pietoni. Mi-am luat asadar cu mine harta orasului si ditamai curiozitatea. Citisem ca in centru sint cinci piete mari si late: Plaza Tapatia, Plaza de Armas, Plaza de las Laureles, Plaza de los Hombres Ilustres si Plaza Liberation. Centrul Istoric, care le inghite pe toate, musteste de muzee, teatre, hoteluri si restaurante. Ca tot veni vorba de mincare, nu pot sa nu povestesc nitel de Mercado Libertad! Construita acum sute de ani, e cea mai mare piata din America Latina si adaposteste, pe diferite nivele, tarabe doldora de fructe, carnuri, colivii cu fel de fel de pasari laolalta cu pantofi, genti, ceasuri si zeci, daca nu chiar sute de restaurante ieftine. Din afara nu prea dai doi bani pe cladire si, daca nu cautam sa ma mai pitesc de soare o data ce a dat dupa-amiaza peste mine, nu cred ca ma imbrincea mult curiozitatea catre ea. Imediat ce am intrat, insa, mai ca-mi venea sa-mi las toti banii acolo. Loc mai colorat si mai viu ca asta nu mai vazusem. Toata lumea isi tipa marfa, bucataresele mai ca-ti bagau pe git bunataturile lor. O nebunie!

Dupa ce mi-am potolit stomacelul, am taiat de-a lungul si de-a latul locurile imense de promenada. Am revenit aici si in weekenduri si abia daca am avut loc de puzderia de copii. E incredibil cite femei insarcinate si copii sint in Guadalajara! De la virste destul de pipernicite, proaspetele sotii se si pun pe „decorarea“ casei cu plozi. Ii iau apoi mai peste tot, in supermarketuri, de exemplu, sint multe carucioare cu loc special pentru bebelusi. Exista si o intreaga campanie dusa de autoritati, care face reclama armoniei conjugale, daca va puteti imagina asa ceva. Afise imense cu mesaje care te indeamna sa nu ai o relatie platonica cu sotia, pancarte in plina strada care-ti spun drumul cel mai scurt spre primul cabinet unde poti sa-ti faci testul Papanicolau. Mexicanii nu sint in nici un caz pudici. Dimpotriva. Vezi multe cupluri trecute de ceva timp de anii liceului care se giugiulesc pe strada sau pe la cite un spectacol. E lucru normal la ei. Asa cum sint si vizitele duminica dimineata, cind, abia scos din pijama, mergi la prieteni sa-ti bei cafeaua si sa iei micul dejun. Despre mincare ce sa va zic?! Decit sa nu aveti incredere in vinzatori cind spun ca nu e condimentata. „Putin iute“ inseamna sa-ti tragi aproape multa apa, iar „con chili“ e sinonimul lui „pazea!“ de fapt. Cica vreo 70% dintre mexicani fac ulcer inca de prin clasa a VI-a, dar putin le pasa. Nu prea se sinchisesc ei de sfatul medicilor, mi se plingea un doctor. Clima ii ajuta atit de mult si n-au motive sa se fereasca nici macar de bietele raceli.

 

Viva el Mexico!

Ce fac mexicanii cu religiozitate este sa se distreze. Intrebati-ma cite nopti albe am avut din cauza mariachi-lor care cintau – superb, n-am ce zice, nici urma de playback -, sub fereastra vreunei vecine. Si cinta tare si nu se lasa pina-n miez de noapte, iar cel mai interesant lucru e ca petreceri se incing in orice zi a saptaminii, n-au rabdare sa astepte weekendul. Ca mexican, vineri seara ai adunare de familie, e lege. Si atunci sa te tii, cind iti intra pe usa toate neamurile: matusi, fini, veri, bunici, frati impreuna cu ale lor familii. N-au loc in casa, cel putin asta am vazut eu, si stau multi dintre ei in curte. Curte care n-are gard, e totul in vazul lumii, sa nu credeti ca se feresc de cineva. Se scot frumos scaune, mincare si citeva exemplare de mariachi si se da drumul la dezmat. O sa spuneti ca mai lipsesc micii si berile. Asemenea „fiestas“ aduc intr-adevar un pic cu picnicurile bucurestenilor care iau cu asalt padurile sau care-si aprind gratarul in parcarea din spatele blocului. Apoi simbata seara e alocata petrecerilor in oras, cu prietenii. Prin apropierea cluburilor si restaurantelor, parcarile nu mai fac fata si, ca exceptie, o singura seara pe saptamina, vezi zeci de masini insiruite pe marginea strazii.

Cit am stat acolo, am prins si ziua Mexicului. Nu va spun ce mindrie pe ei, cum au iesit la 12 ziua de prin toate locurile de munca, scoli, case, oriunde erau, ca sa strige de ti se ridica parul de pe brat: „Viva el Mexico!“

Dar alta sarbatoare mi s-a parut mai cu mot. Ziua Mortilor e si la noi, dar mult mai searbada si mai trecuta cu vederea. Ei se pregatesc mai sirguincios pentru asemenea eveniment. Fac adevarate cimitire cu morminte ale mai marilor lor decedati, in amintirea lor. De fapt toata atitudinea difera. Ei nu-si jelesc mortii de rup, privesc moartea ca pe un fenomen normal. O tinara profesoara imi spunea senin ca ea vorbeste cu ciinele ei care murise de vreo doi ani. Am facut ochii mari si instinctul mi-a spus s-o las cu ale ei, saraca! Ghicindu-mi nedumerirea mi-a explicat mai pe indelete traditia lor si am priceput in final ca mexicanii simt si actioneaza diferit. Atita tot.

Ceea ce am invatat pe propria piele e ca mexicanii urasc americanii. Confundindu-ma cu o americanca, am auzit prin spate de citeva ori spunindu-mi-se „gringo“. Termenul, am aflat apoi, vine de la „green grass“, sinonim pentru droguri, cu care, e lucru stiut, au venit acum nu stiu cit timp americanii in Mexic. Se bat ei cu pumnul in piept ca nu-i suporta pe americani, dar imprumuta de la ei cit pot. De la grija peticului verde din fata casei – cam toti mexicanii au masini de frezat iarba – , pina la intregul stil de viata – au casa si masina luate prin credit, pentru care platesc apoi ani in sir. Ce sa mai zic de muzica si filmele americane, dupa care se dau in vint, de fapt?! M-as mai labarta pe inca vreo citeva pagini sa povestesc despre experienta mea in Mexic. Ca tare mi-a mai placut! Asemenea contraste, asemenea libertate nu intilnisem pina atunci. As da o fuga si acum pina la chioscul din strada unde am mincat cel mai bun taco. Imi lipsesc plimbarile prin parcurile lor de cartier cam murdare, dar foarte populate. Zgomotul stradutelor, zimbetele mexicanilor, muzica mariachilor, tequila gustata stringind din dinti, chiar si soarele dupa-amiezii, tintarii uriasi si latratul ascutit al ciinilor chihuahua, care nu prea lipseau de prin nici o curte. Mi-e dor de tot ce am lasat acolo si sper intr-o zi sa regasesc!

 

Categorii:
Reportaj

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *