Cateodata, si nu de putine ori, mai ramane o intrebare adresata aparent in fuga, cu mana pe clanta usii, intrebare care, de fapt, confirma scopul consultatiei si singura motivatie a vindecarii: „Dar o sa mai pot avea copii?“ Putine sunt cele care au plecat fara sa se asigure ca fertilitatea lor dorita pana la obsesie si angoasa nu va avea de suferit in urma bolii care ne-a adus fata in fata.
Raspunsul meu este intotdeauna cel asteptat. Orice femeie care are organe genitale poate avea, intr-un fel sau altul, copii, prezenta barbatului fiind necesara uneori numai la nivel celular.
De aici marea nedumerire: cum se ajunge la aceasta tematizare mentala inca inaintea stabilirii motivatiei de a fi mama si de unde provine aceasta incertitudine vizavi de propria fertilitate?
Raspunsul l-am aflat dupa ceva timp, cand am inteles ca sub aspectul dorintei aparente a procrearii ca implinire personala, se ascund de multe ori interese proprii care determina disfunctii de ordin psihologic cu raspuns somatic, care pot duce la infertilitate, dar nu ca boala, ci la infertilitatea – simptom, care tradeaza conflicte emotionale profunde si greu de vindecat. Multe dintre temerile care impiedica indeplinirea acestei dorinte au cauze psihologice importante.
In practica medicala, am intalnit femei care, traind intr-o insecuritate afectiva sau materiala, isi doreau un copil, gandindu-se ca asa vor salva relatia, cand, de fapt, a deveni mama in aceste conditii poate insemna adancirea conflictului deja existent. Unele femei doreau copilul-inlocuitor, ca mijloc de substitutie dupa decesul precedentului, dupa cum altele credeau ca un copil le poate modifica pozitia fata de un barbat angajat intr-o relatie oficiala, in speranta ca asa il vor castiga, neintelegand ca „insuratul“ a plecat de acasa pentru a scapa de responsabilitati, nu pentru a si le inmulti.
O mica parte dintre ele vor sa devina mame „pe ultima suta de metri“, adica la limita superioara a fertilitatii, si pentru acestea nu mai are importanta decat existenta fizica a unui partener apt macar pentru procreere, evitand, astfel, cheltuielile aferente unei proceduri de reproducere asistata.
Nu atat de lipsit de importanta este, insa, batranelul-bine-situat al unei tinere care trebuie sa-i daruiasca un copil in scopul modelarii destinului ei social.
De obicei, cele care ma intreaba daca pot avea copii sunt in stadiul in care-si doresc sarcina ca implinire personala si vad in copil rodul iubirii din cuplu. De cele mai multe ori revin la cabinet pentru urmarirea evolutiei sarcinii si nasc copii sanatosi, pe care-i cresc cu dragoste.
Problemele de infertilitate apar – in mod fatidic – la femeile cu celelalte motivatii. Opus dorintei lor de procreere in plan constient, acestea prezinta temeri inconstiente, care pot produce blocaje, impiedicand aparitia sarcinii.
In general, ele se prezinta la ginecolog dupa cativa ani de „incercari“ esuate, impovarate cu acel gol interior creat de imensa dezamagire de a nu-si fi gasit un loc permanent si, mai ales, oficial, in relatia de cuplu, dar si de teama de a nu fi parasite prin absenta „liantului“ .
In acest context, ea, „sterila“ dezvolta o stare de anxietate in care entuziasmul se intuneca in culorile spaimei trecand intr-o angoasa manifestata prin teama ca nu va mai face niciodata copii. Pe acest fond depresiv adopta un comportament ritual care vizeaza cautarea motivelor neputintei de a procrea si in care toata viata ei sexuala este impusa de reconsiderarea calendarului in conformitate cu repertoriul sugerat de regulile ovulatiei, dar si de gandirea magica sau de credinta religioasa.
Dorindu-si o sarcina pana la obsesie si angoasa, iar terapia magicului fiind ineficienta, resimte infertilitatea ca pe o pedeapsa, si incearca puternice sentimente de frustrare si vinovatie, cautandu-si boli ascunse, la diferiti ginecologi, in functie de sfaturile prietenilor.
Nu cred ca vreuna dintre aceste femei – nefericite, in fond – s-a adresat unui psihoterapeut, convinsa fiind ca nu se cunosc aspectele psihologice ale infertilitatii, si nici formele pe care le poate imbraca refuzul inconstient al sarcinii.
Discutand cu aceste paciente se pot afla aspecte legate de o copilarie nefericita marcata de absenta sigurantei si caldurii afective materne, care pot genera sentimente de insecuritate vizavi de statutul de mama, si tot in acest context se poate constata o teama in asumarea propriei feminitati, generata de absenta modelelor de identificare printr-o educatie materna limitata la propria experienta, care aduce cu sine lipsa deschiderii si a placerii erotice, incapacitatea de a-si asuma statutul de femeie in relatia cu un barbat.
Alte rezistente la statutul de mama pot proveni din temeri legate de aspectul fizic modificat de sarcina, dar mai ales de urmele lasate de aceasta si regasite in privirea dezaprobatoare a partenerului, precum si teama de a fi parinte, frica de dependenta sau frica de nastere, incapacitatea de a alege intre cariera si maternitate, sunt tot atatea potentiale cauze ale infertilitatii. Ele trebuie cautate, gasite, recunoscute si indepartate, incat fiecare femeie, indiferent de motivatie, sa aiba sansa de a deveni mama, pentru ca acesta este cel mai visat dintre visurile traite nedormind, iar noi, cum spune Shakespeare, „suntem facuti din acelasi material din care sunt tesute si visurile noastre“.
