fbpx

Ioana Lee: Din niciodată în niciodată, am ajuns să fac exact tot ceea ce am spus că nu voi face

de

Este scriitoare americană de origine română, autoarea best-seller-urilor Ai suruA iubi 1 și 2 și Coșmarul american, a fost căsătorită cu un prinț nipon și apoi cu un american sărac, iar dragostea și-a găsit-o cu adevărat la cea de-a treia căsnicie, care a făcut-o să se simtă, în sfârșit, acasă, lângă inima bărbatului de la Washington, fără ca asta să-i vindece dorul de țara natală și în niciun caz dragul de România. Dincolo de etichetele profesiei și ale iubirii, e o femeie fină, politicoasă, prietenoasă, în stare să-și prezinte experiența cu autenticitatea transpusă în cuvinte captivante pe care o au scriitorii de vocație și cei care au trăit, ca Ioana Lee, iubiri neverosimile și călătorii sufletești de mare curaj.

Fotografii de Paul Buciuta, realizate Premier Palace Hotel & Spa; Hairstyle: Alex Fox Atelierele ILBAH; Make-Up Artist: Claudia Rusen Atelierele ILBAH; Stylist: Maria Stoian Atelierele ILBAH

Marea Dragoste / revistatango.ro: Ioana Lee, cum începe povestea ta, cum, unde te-ai născut, cum îți amintești de anii copilăriei?

Ioana Lee: Nu știu cum m-am născut, dar presupun că prin metoda tradițională (râde)… Ideea e că m-am născut, și, când mi-am dat eu seama că exist, am constatat că în casa părinților mei erau două nesuferite de fete, niște răutăcioase, și eu îi întrebam mereu pe părinții mei: ”De ce le țineți pe fetele astea rele aici?” ”Ele sunt surorile tale!”, îmi spuneau ei, iar eu a trebuit să mă obișnuiesc. Și am făcut-o într-atât, încât acum nu îmi mai pot imagina viața fără ele, surorile mele mai mari…

Marea Dragoste / revistatango.ro:Și unde ați crescut?

Ioana Lee: Eu m-am născut în 1973 la Vălenii de Munte, într-o familie de intelectuali, în care am fost crescute foarte strict, lucru de care azi sunt mândră. Amintirile mele din copilărie sunt legate exact de faptul că toți acești patru oameni cu care locuiam în casă, toți își făceau teme, citeau sau scriau. Și când nu făceau acest lucru, erau undeva, ba la muncă, ba la școală. Doar duminica se uitau la filme americane la televizor, și mă duceam și eu lângă ei, dar nu știam să citesc și nici nu înțelegeam, la început… ”Nu pricep, e în altă limbă!”, mă văitam eu, iar ei îmi ziceau: șșșșt, ascultă. Și am tot ascultat. Iar într-o zi am văzut un film cu ninja, de la care a pornit totul, căci atunci mi-am jurat că eu ninja mă fac, învăț japoneza și plec de lângă oamenii ăia așa de serioși, lângă care asta făceam și eu, ca și ei, studiam, citeam, învățam…

Marea Dragoste / revistatango.ro: Apoi, școala unde ai făcut-o?

Ioana Lee: În Vălenii de Munte am făcut tot, școala primară, generala și liceul. Și am avut norocul să vină Revoluția când eram în clasa a X-a, iar asta ne-a dat o deschidere fără de care n-am fi fost ce suntem azi… Dar în copilărie, la vârsta de patru ani s-a descoperit că m-am născut cu o problemă la inimă, așa că, de la patru până la paisprezece ani, am luat medicamente pentru această problemă și nu am avut voie să fac sport. De aceea, viața mea a fost cu totul altfel decât a celorlalți copii. În toate orele de sport, stăteam pe o bancă și unii copii râdeau de mine, altora le era milă de mine și cam toți spuneau: ”Uite-o pe aia bolnavă de inimă, care o să moară curând!”. Dar eu nu numai că nu m-am gândit că o să mor, ci m-am gândit că vreau să fiu foarte puternică, pentru că mă voi face în primul rând luptătoare-ninja. Asta era clar pentru mine, chiar dacă tata, care e judecător penal și e foarte precis, îmi explicase că nu se poate, pentru că sunt fată, pentru că nu vorbesc japoneză și n-am nicio legătură cu lumea aceea și nici n-o să am, pentru că noi trăim în comunism…

Marea Dragoste / revistatango.ro:Dar n-ai renunțat...

Ioana Lee: Eu i-am spus tatei, de atunci: cei care vorbesc japoneza sunt oameni? Dacă ei sunt oameni și eu sunt om, de ce tu crezi că ei pot învăța și eu nu? Tata ne spusese tuturor că trebuie să urmăm facultatea de drept și să ne căsătorim cu medici, nu accepta să existe vreo altă posibilitate decât, poate, invers, să studiem noi medicina și să ne căsătorim cu judecători. Dar eu mă gândeam la visul meu și mi-l urmam… Liceul l-am terminat la Văleni și am avut noroc în ultimii doi ani, după ce a venit Revoluția, să se despartă secțiile real și uman și astfel să pot trece la ceea ce îmi plăcea, la uman. Mi-am spus că voi face fie teatru, fie limbi străine. Am dat la Universitatea de stat la limbi străine, am luat nota doi la limba latină și note foarte mari la celelalte și n-am intrat. Și, culmea, asta a fost de fapt șansa vieții mele, pentru că am ajuns la o facultate particulară unde se studia japoneza.

Marea Dragoste / revistatango.ro: A fost greu, nu-i așa?

Ioana Lee: În primul an a fost foarte greu. Am început să învăț să scriu, dar nu vorbeam japoneza. La începutul anului doi de facultate, deja mulți renunțaseră, pentru că nu avea sens. Eu am stat pe baricade și am trăit așa cum am fost crescută și așa am ajuns și la vârsta asta. Fără alcool, fumat, petreceri noaptea, fără nimic din zona asta de distracții. Dacă spun că am fost o fată cuminte poate sună stupid. Nu, cuminte nu am fost, sunt cât se poate de narcisistă și îngâmfată atunci când e nevoie, dar, altfel, mie chiar îmi place studiul, pentru mine e o pasiune, nu e o obligație. În anul doi de facultate a venit la noi profesorul Vlad Constantin, care fusese unul dintre cei mai importanți ambasadori ai României la Tokio, și ne-a spus că va alege o persoană care să meargă la Ambasada Japoneză să ridice invitațiile pentru un concert de pian la Conservator. M-a ales pe mine.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cum erai atunci, la douăzeci de ani?

Ioana Lee: Să vă spun… Primisem premiul I la Miss Universitate, eram foarte slabă, foarte provincială, îmi era frică de București, mă pierdeam peste tot, iar la băieți nu mă uitam, nici ei la mine… Îmi plăceau, dar eram ocupată, mai ales că surorile mele deja erau doctorande, restul familiei era deja plin de avocați, judecători, eu eram cea care rămăsese cam în urmă. Revenind, am mers la ambasadă, m-am prezentat – Ioana Matei eram atunci-, am luat biletele pentru noi toți și în sfârșit a venit și seara în care urma să mergem la acest concert, unde venea o japoneză să cânte la pian. Oricât învățasem, abia reușeam să pronunț corect ”îmi cer scuze, nu știu să vorbesc japoneza”, ”mă bucur că sunt în seara asta aici”, atât, în rest nimic. Acolo ne-am așezat pe un rând care nu era al nostru, a venit un domn japonez de la ambasadă care ne-a spus într-o română perfect vorbită: ”Sunteți studente, vă rugăm respectați, acesta este rândul pentru diplomați”. Toate ne-am simțit prost. Eu speram să se facă o gaură să intru în pământ în acel moment. Și ne-am dus care încotro, iar eu m-am așezat pe primul loc liber între doi japonezi. Când să înceapă concertul, știu că tânărul de lângă mine mi s-a adresat primul, probabil după ce a observat că abia îmi luam ochii de la el… Pentru că vă spun așa, cu toată sinceritatea, cu toată mândria mea, nu era frumos, era anormal de frumos! Acest tânăr avea 1.84 m, alb de porțelan, eu nu am mai văzut așa, așa alb de porțelan chiar nu am mai văzut, avea ochii mari, părul negru, lucios. Mi-a spus că este muzicolog japonez, nu mi-a spus atunci că este și prinț… Am stat puțin de vorbă și pe urmă a început concertul. În mod normal, muzica m-ar fi fascinat, dar eu nu mă puteam concentra, pentru că tânărul de lângă mine a scos un carnețel, un stilou din aur sau argint, pe care, culmea!, scria și în engleză și în japoneză- eu am citit atunci în engleză – ceva ce aveam să aflu mai târziu că era un verset din Biblie, Ioan 3:16, ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” M-am mirat foarte tare… După spectacol, tânărul m-a invitat la masă, dar l-am refuzat politicos, pentru că, așa cum i-am spus și lui și cum i-am spus și soțului actual atunci când ne-am cunoscut, eu nu vorbesc și nu ies cu bărbații, ceea ce bineînțeles că poate să dea de înțeles alte lucruri, dar ideea este că eu sunt mai bățoasă, așa, când mă simt sensibilă. Și el a zis: Nu doar noi doi, ieșim și cu prietenii noștri, mergem pe jos la restaurant. Și așa a început totul, iar eu nu vreau să lungesc povestea, ci vă rog să citiți toate aceste lucruri în cărțile mele, în care am descris totul în detaliu, și cu multă emoție. Acum, când povestesc, sunt cu mult mai detașată… Așa am învățat japoneza cu adevărat, căci noi am început o relație de prietenie competitivă, în care i-am spus: Știi ce ar trebui să facem noi? Să vedem care învață mai repede limba celuilalt, eu știind clar că nu voi lăsa niciodată pe nimeni să-mi învețe limba mea română, care e o limbă foarte grea, înainte să învăț eu japoneza… Am anunțat și la facultate că nu voi mai merge la cursuri, pentru că ei acolo mergeau foarte încet, adică trebuiau să țină ritmul cu toată lumea, iar eu mă grăbeam. Trei luni nu am ieșit din casă. Stăteam la cineva în gazdă, care îmi aducea mâncare ca la prizonieri, iar eu învățam încontinuu. Dar în momentul în care m-am întâlnit cu japonezii, am făcut exact ce mi-am propus, am vorbit fluent. Bineînțeles că am fost mândră, aveam mândria aceea trufașă a tinerei de 20 de ani, și de atunci practic am avut și am și acum un mare egoism lingvistic, nu am vorbit cu el în română, eu nu îl cunosc pe el în română, am vorbit numai în japoneză, ne-am creat micul nostru univers japonez și am devenit de nedespărțit, căci aveam atât de multe afinități, mai mult pe bază de sensibilitate artistică, încât eram foarte legați și eu am învățat foarte multe lucruri de la el.

Marea Dragoste / revistatango.ro: Și povestea de dragoste cum a mers?

Ioana Lee: Natural. Mi-a spus că mă iubește foarte curând, în japoneză. Eu i-am răspuns că nu înțeleg. Atunci a repetat în engleză, și i-am spus din nou că nu înțeleg și am adăugat că nu vreau să vorbesc despre așa ceva. De acum toată lumea ne știa ca pe un cuplu, dar noi eram un cuplu doar de prieteni tineri care trăiau o poveste pură. Fiind crescută într-un anumit sistem, știam că voi fi doar cu bărbatul cu care voi intenționa să mă și căsătoresc și, în plus, învățasem și din familie, dar văzusem și la colegele de facultate cât de mult au suferit în momentul în care s-au oferit unor tineri care le-au părăsit, iar ele nu erau destul de mature emoțional pentru acest lucru. Noi am așteptat, am avut răbdare, deși petreceam și nopți împreună, nopți în care studiam…

Marea Dragoste / revistatango.ro: Și totuși v-ați căsătorit, cum s-a întâmplat?

Ioana Lee: S-a întâmplat complet neromantic din punctul meu de vedere și cred că o să fiți de acord cu mine. El era în ultimul an de studiu pentru doctorat, eu deja predam limba japoneză la universitatea unde terminasem, pentru că erau doar cinci profesori pe țară în vremea respectivă. Era într-un weekend în care m-am dus la el mai mult să mă ajute pentru lecții – cum am spus, eram egoistă lingvistic. Am început să ne certăm, nici nu mai mi-aduc aminte pentru ce, dar ne certam des, și el atunci a spus, hai, mai bine să mergem la Văleni! Mergeam des la Văleni la părinții mei, veneau și surorile mele cu soții lor, și aveam niște weekenduri în familie foarte plăcute. Când am ajuns la Văleni, eu nespunându-le părinților că mergem, dar probabil că el i-a sunat, era masa deja pregătită, surorile mele deja acolo… Părea ceva în neregulă cu toată lumea. Se termină masa, la care mama zice: Ken are să ne spună ceva. Ken a început într-o română și mai stricată decât de obicei, pe care eu nu puteam să o suport, ceva de genul: eu vorbește cu bunica și vorbește cu familia, că eu nu trăiește fără Ioana la mine… Și se uita spre tata: Tata Ioanei, deci dumneavoastră ce verdict spuneți? Eu am înghețat pentru că tata, ca judecător era de temut, dar și ca părinte era la fel. Și tata a zis: ”Ken, cred că tu nu ai înțeles cum trebuie formulată întrebarea, tu trebuie să o întrebi pe Ioana, nu pe mine, ea este cea pe care trebuie să o întrebi dacă dorește acest lucru. Și dacă ea dorește, noi vom fi de acord.” A fost o mare bucurie pe toată lumea, cumnatul meu a pus șampanie, toți erau fericiți, dar eu Da nu am spus, și nici nu m-a întrebat pe mine dacă vreau să mă căsătoresc cu el. Adevărul este că nici Nu nu am spus, așa că atunci au început planurile de nuntă. Până la urmă, în viață, am făcut foarte multe nunți, având mai multe căsătorii, fiecare căsătorie a implicat cununii, celebrări pe fiecare continent. Rochia de mireasă, desigur, am purtat-o o singură dată, pentru că mireasă ești prima dată. Prima căsătorie, prima dragoste, prima rochie de mireasă sunt primele și așa rămân pe viață pentru fiecare femeie. Dar, în total, am probabil vreo opt nunți la activ, cu trei bărbați… Iar după acea primă nuntă, în care el a trecut la religia mea și ne-am căsătorit la Biserica Domnița Bălașa, am plecat în Japonia, și restul a fost o aventură foarte intensă, care m-a definit iremediabil, m-a maturizat și pe care aproape că nu o cred acum! Când mă uit la fotografii sau citesc din jurnalele pe care le scriam, în primul rând mă gândesc, Doamne, cât eram de tânără! Și nu mă refer doar la tinerețea cronologică, biologică, ci la tinerețea aceea a spiritului, a sufletului, în care viața e plină de pasiune și e o călătorie…

Marea Dragoste / revistatango.ro: Dar ai fost fericită?

Ioana Lee: Dacă am divorțat…

Marea Dragoste / revistatango.ro: Măcar o vreme, când te-ai mutat…

Ioana Lee: Da, bineînțeles, am fost fericită, pentru că era totul ca un vis, nu eram, însă, chiar în visul meu. Când îți dai seama că ai un anumit rang, pe care nu îl meriți, pentru că nu l-am meritat decât prin faptul că învățasem această limbă, intri ca într-un rol. Intrând în familia lui cu un rang nobiliar foarte înalt, trebuia să capăt această fluență în eticheta japoneză, care o contrazice aproape în totalitate pe cea europeană. Dar am făcut aceste lucruri cu bucurie, urma să fiu prezentată și la curtea imperială, dar nu am mai ajuns până acolo pentru că trebuiau foarte mulți ani pentru această pregătire, și un protocol foarte strict. Visul este vis, realitatea este că de dimineața până foarte târziu seara aveam obligații pe care nu mi le doream și pe care nicio tânără nu și le dorește, mai ales una care își dorește o carieră, își dorește să se definească prin mai mult decât a fi doar un accesoriu, care să arate într-un anumit fel și care rostește automat așa niște expresii pe care trebuie să le spui în majoritatea situațiilor. Iar când mi s-a spus că nu pot să lucrez, că nu pot să am viața mea, și mai ales când soțul a început să devină foarte gelos, fără ca eu să fac nimic, totul a început să îmi placă și mai puțin. Eu voiam să lucrez în televiziune, mai târziu, însă, am aflat că n-aș fi putut să joc rol de ninja, oricât aș fi vrut, deși mi-am dorit foarte mult, căci nu au existat femei ninja! (râde) Mergeam la castinguri, unde foloseam numele de Ioana Matei, nu știa nimeni cine sunt, ce caut, dar el mă prindea, le dădea telefon și mi se închideau toate porțile. Eu nu înțelegeam de ce, până când mi-a spus cineva, o persoană de bine: tu ești prințesa Kurosawa, nu poți primi acest rol… Au trebuit să-mi explice mai în detaliu acest lucru, pentru că din punctul meu de vedere eram Ioana și asta chiar îmi și doream, să-mi spună și mie cineva pe nume…

Marea Dragoste / revistatango.ro: Cât a durat, câți ani ai rezistat?

Pagini:  1 2

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *