Biografiile lor nu au sclipici de star, nici farduri de vedeta. Ani multi si potrivnici, de saracie sau de tranzitie bezmetica, au ras, au plans, au iubit, au suferit, au luptat, au crezut, au iertat de zeci de ori, pe scena sau in spatele aparatelor de filmat. Si-o fac in continuare. Cu pasiune, cu talent, cu decenta si demnitate.
CLICK pe imaginea din stanga pentru a accesa galeria foto a acestui articol!
Articol preluat din Revista Tango nr. 7 din noiembrie 2005
Actorii romani, ai generatiilor de aur, muncesc. Succesul imens nu le-a alimentat conturi in banca. Nu le-a adus stelute de beton pe bulevarde stralucitoare si nici metri patrati de lux si rasfat. Le-a hranit doar dorinta de a mai juca. De a mai fi, acolo, in lumina reflectoarelor, „mistuire si cuvant”.
Actul I
Mobila veche si liniste. In casa actritei Rodica Mandache, obiectele par a alcatui un decor al unei piese de Cehov. Munceste mult: repeta roluri, joaca, preda, scrie scenarii, filmeaza, participa la turnee cu diverse spectacole. Asa povestit, programul pare ca nu poate fi cuprins intr-o zi cu doar 24 de ore. Bucuria cu care-mi descrie amanuntele unei zile de lucru se sterge brusc atunci cind vine vorba despre conditiile in care muncesc actorii.
„Cel mai mare salariu al unui actor poate fi de aproape zece milioane de lei [vechi]. Primesti suma asta atunci cind te apropii de pensie. Un debutant?, nu stiu, undeva in jur de 3-4 milioane [lei vechi]. Se joaca acum un spectacol, al carui bilet costa intre 500.000 si 1.300.000 [lei vechi]. Cineva m-a rugat sa cumpar 3-4 bilete. Nu mi-am putut permite. Ar fi insemnat intreg salariul meu. Asta dupa atitia ani de munca!“ Isi aminteste cu dragoste si recunostinta de anii de studentie, de profesorii care, desi nu aveau ce minca, n-aveau talpi la pantofi, vrajeau cu maiestria lor generatii intregi de studenti. „Tinerii din ziua de azi par ca dispretuiesc viata.
Mi-e mila de fetele astea si de baietii care se prostitueaza de dimineata pina seara la televizor. Si nu au altceva ce sa faca, fiindca daca se opun, probabil ca ii dau afara. Mi-aduc aminte in studentie cum stateam pe la portile teatrelor rugindu-ne sa ne lase sa intram la vreun spectacol. Cum ascultam vrajiti povesti despre marii actori pe care nu mai apucasem sa-i vedem jucind. Astazi, o studenta de-a mea imi spune ca nu stie cine este Clody Berthola. Si este studenta la Teatru!“
Actul al II-lea
Un apartament cu trei camere undeva, in Gheorghe Dimitrov. O usa modesta dincolo de care nu trec framintarile, tristetile, bucuriile, eforturile, incrincenarile, sperantele, iubirile actorului Valentin Uritescu. Vazindu-l pe scena doar, sau in filme, poti crede ca are resurse nelimitate si puteri nebanuite. De fapt, fiecare rol, fiecare gest sau cuvint e un tango pe care-l danseaza cu viata. Si-l danseaza „cu pasiune, arzind in duelul dintre imaginatie si realitate, dintre dragoste si moarte“, imi sopteste, inspirat de numele revistei. Are 65 de ani. Duce o batalie grea cu suferinta fizica.
Repeta pentru „Thomaso d’Aquino“, pentru un alt spectacol-lectura, filmeaza pentru o telenovela si este gazda unei emisiuni de televiziune. „Muncesc in medie 8 ore pe zi. Uneori, si mai mult. Repet, joc, filmez.“ Cele mai mari realizari? Apartamentul cu trei camere si o Dacie din 1983. Si casnicia. A cistigat si cistiga ceva mai mult din colaborarile cu televiziunile private. Bani multi s-au dus odata cu falimentul unei afaceri a fiului sau. Lucreaza din 1963, cite trei-patru roluri pe stagiune, peste treizeci de filme, nenumarate colaborari cu televiziunea. Nu-si doreste altceva decit sa stringa bani pentru o casa la tara si sa termine de scris cartea de memorii.
Il intreb de compromisuri: „Acum citiva ani, un regizor mi-a propus sa joc intr-un film de-al lui, rolul principal; dar pentru asta trebuia sa impart cu el salariul pe care l-as fi primit, sa-i dau lui jumatate. Iti dai seama, adica sa-mi cumpar eu rolul… N-am acceptat: ori ma lua in film pentru ca aveam valoare, ori nu ma lua… Compromisuri n-am fost nevoit sa fac, fiindca am avut noroc…!“ Socoteste ca-i un noroc sa mai poata munci, enorm si cu rivna, ca sa-si indeplineasca dorintele. Povesteste cu aceeasi sinceritate si de cronicile bune, de laude si de cele care l-au criticat aspru. A avut o casa, undeva pe linga Alba-Iulia, intr-o padure de brazi: „am vindut-o. O nepoata de-a mea era grav bolnava si i-am dat banii fratelui meu ca s-o poata salva. N-am reusit s-o salvam.”
Actul al III-lea
In Piata Revolutiei, un mars impotriva cancerului de sin. Actrita Tora Vasilescu se afla printre cei din multime. In oricare alt colt al lumii occidentale, filmografia ei ar fi transformat-o automat intr-un star vinat de blitzuri sau de colectionarii de autografe. „Am o pensie de 3.700.000 [lei vechi]. Am lucrat si in teatru si in cinematografie. Pensia mi-a fost calculata dupa salariul cel mic de la teatru, si nu dupa valoarea contractelor de la film, care erau mai mari (dar si cu impozite catre stat pe masura!). Eu am un principiu: sa n-astept nimic de la nimeni. Muncesc uneori si 16 ore pe zi, dar o fac pentru ca e decizia mea, nu pentru ca ma obliga cineva s-o fac! Meseria de actrita presupune multe umilinte. De exemplu, un regizor care, oricit ar fi de mare, te trateaza ca pe o marioneta. Am trait o asemenea experienta si n-as dori s-o mai repet… Dar noi, actorii, suntem niste copii cuminti: in numele pasiunii pentru profesie induram orice.“
A incercat sa cumpere casa din Tulcea, casa copilariei sale. „Mama a stat o viata acolo cu chirie. A muncit mult, pentru un salariu de mizerie, dar primarul ne-a spus ca tinerii de la tara care vin in orasul Tulcea n-au unde sa stea!“ Acelasi raspuns l-a primit si de la cinematografie, cind a intrebat de pensia pe care ar trebui s-o primeasca, dupa mai mult de 30 de filme in care a jucat. „Ati luat bani destui pe ele,
mi-au spus, mai lasati-i acum si pe cei tineri!“ Nu-si doreste decit sanatate sa mai poata juca.
Actul al IV-lea
Are 70 de ani si ziua e prea mica pentru cite are de facut. Pe actorul Sebastian Papaiani cu greu l-am putut gasi liber pentru o discutie de citeva minute. Are filmari, lucreaza si noaptea, repeta pentru doua piese. Umbre grele de tristete apasa peste timpuri trecute si prezente deopotriva. „Dupa ce am terminat facultatea, vreun an si ceva am dormit prin cabinele teatrelor. Era o saracie lucie: mi-aduc aminte ca mincam, pe-atunci, fiindca n-aveam incotro, multe oua. Cineva ne invatase sa le punem intr-un borcan cu apa cu var ca sa nu se strice. Dormeam trei insi intr-un pat. Am primit un apartament cu doua camere abia dupa ce m-am casatorit si sotia mea era deja insarcinata.”
Munceau la norma. „Norma insemna intrare pe scena: regizorul tehnic nota cite intrari ai avut in luna respectiva, trebuia sa fie 220 de norme pe an, si, daca nu le faceai, nu-ti luai salariul. Mi-aduc aminte, erau actori mari care nu reuseau sa adune atitea intrari. George Constantin facea figuratie in diverse spectacole, intra pe scena cu sacul in cap, ca sa nu fie recunoscut de spectatori. Marele George Constantin! Salariul mi-ajungea pentru fix 20 de zile din luna. Pentru restul… trebuia sa ma descurc.“
Nici dupa revolutie lucrurile nu s-au schimbat prea mult: „M-au pensionat fortat. Mi s-a parut firesc sa ma opun ca in fruntea teatrului sa vina tot un activist de partid. Nu ma puteau da afara, asa ca m-au obligat sa ma pensionez. Iti dai seama, mi-a facut asta un actor, un coleg de-al meu cu care am impartit aceeasi piine amara atita amar de vreme! Sunt oameni care s-au imbogatit peste noapte, niste neaveniti care tin in miini demnitatea actorilor romani.
Un fost recuziter a ajuns acum mare animator de film, mare impresar. Vin regizori din strainatate sa filmeze la noi, asta e stiut, fiindca mina de lucru este mai ieftina. Actorii nostri mari ajung sa filmeze pentru niste sume derizorii, de nimic: 100 si ceva de dolari, iar un actor francez, care acolo la el, acasa, era de fapt zidar, aici era platit cu 5000 de euro. Lucrul cel mai trist este ca de plata actorilor romani se ocupa tot un roman. Producatorul, cel cu banii, ii da o suma pe care el trebuie sa o imparta. Romanul asta, deci nu strainul, romanul asta hotaraste ca nu meritam mai mult de 100 de dolari pentru filmari.”
I se pare ca cel mai frumos lucru pe care un actor il poate face este sa spuna nu in fata unui rol care nu i se potriveste: „Fiecare actor isi are rolul sau, ca o arma in rastel. Nu incape o alta arma, de alta forma sau marime, in locul ei. De ce sa accepti ceva care nu ti se potriveste, doar pentru palmares? Trebuie sa faci lucrurile in asa fel incit mai tirziu sa le poti povesti fara rusine. La ce bun sa faci ceva pe care sa nu-l poti impartasi cu cei dragi?!“
Are multi prieteni actori. „I-am vazut asa, dezbracati de orice rol, in circiumi, restaurante. Fara masti, actorii sunt tristi. Foarte tristi. Si buni la suflet.“ Si-n minte ii vine un gind, asa a risu’-plinsu’: „Ai vazut, cind un actor moare, ti-l arata astia la televizor sau in ziare, doar cu imagini de la 28-30 de ani. Ca de-astea, mai de la batrinete, nu au. Ca si cum tot ceea ce s-a intimplat dupa nu a contat in nici un fel. Ca si cum nu mai existam, noi, actorii batrini.“
Actul al V-lea
In Cismigiu, timpul pare ca are rabdare infinita cu cei care poposesc printre alei. Dialogul meu cu actrita Cristina Stamate este deseori intrerupt de saluturile celor care trec prin preajma. Ani la rind ne-a adus zimbetul pe fata atunci cind grijile si bataliile de zi cu zi nu ne desenau pe chip decit grimase amare. Joaca si scrie o carte de bucate. Se bucura, cu inima larga, ca in noul spectacol cei tineri au sansa sa joace alaturi de cei care sunt deja consacrati.
„Noi nu suntem niste vedete. O vedeta nu are grijile astea pe care le au artistii de la noi: daca ti-ajunge leafa si de intretinere, si de lumina, de toate cite ai nevoie pentru traiul de zi cu zi. Artisti de prima mina o duc greu, extrem de greu. Pensiile sunt aceleasi, si pentru cei care au dus tava 20 de ani, si pentru cei care au avut sali pline la spectacole. Pe vremuri, actoria era trecuta la munca grea, imediat dupa minerit. Stii care sunt bolile profesionale ale actorilor? Infarctul si congestia cerebrala. E un consum enorm, lucrezi doar cu tine, cu memoria ta, cu emotiile tale, cu sufletul tau. Te pindeste tot timpul teama ca te pot lasa la un moment dat. Am lucrat si cite 16 ore pe zi. Sunt perioade in care nu iesi din teatru. Am dormit si pe banchetele din hol, atunci, mai la inceputuri. O luna de zile nu mi-am vazut familia, am stat zile si nopti in caminul studentesc de la Agronomie, unde eram cazati, pe perioada spectacolului.“
Compromisuri? „N-am facut. Am vrut sa dorm linistita in patul meu. Am refuzat proiecte care mi-ar fi adus multi bani. Imi venea sa-mi musc din mina la ce bani puteam sa iau, dar n-am facut-o. Inainte de ’89 aveam posibilitatea sa ne rotunjim veniturile acceptind sa jucam prin baruri. Mi-ar fi fost simplu s-o fac: n-ar fi trebuit decit sa repet rolul de pe scena, acolo printre mese, printre consumatori. Intelegi? as fi vindut de doua ori aceeasi marfa. As mai fi cistigat in plus inca doua salarii. N-am acceptat. Am refuzat si acum propuneri pe multi bani. Nu vreau sa spun despre ce e vorba. Mi-as jigni colegii care au acceptat astfel de propuneri.“
Pensiile actorilor? „La noi e ca la Academia Franceza: acum citiva ani, Uniter-ul a dat niste pensii de merit. Numar fix, selectati din rindul celor care depaseau 60 de ani. Trebuie sa astepti sa moara cineva din lista aceea ca sa poti primi si tu pensia. E un numar fix, care nu poate fi depasit. O rasplata contabilizata pentru talent si efort de o viata!“ Nu ii e teama de greutati: „Ma uimesc tinerii astia care spun, se vaita ca au fost dati afara si ei ce se fac acum?! Daca, Doamne fereste!, n-as mai putea sa-mi practic meseria de actor, Dumnezeu sa-mi dea sanatate, m-as apuca de altceva: regizor tehnic, as scrie, m-as face si cabiniera, dac-ar fi nevoie…“
Cel mai mult o intristeaza aroganta politicienilor: „Au impresia ca sunt acolo pe viata, ca au vreun merit pentru titlul pe care-l poarta. I-as pune sa faca un mic exercitiu de imaginatie: sa traiasca un timp cu salariul din care traieste un actor. Nu cred c-ar rezista prea mult. Eu m-am autoeducat sa ma multumesc cu ceea ce am. Sa nu ma jelesc, sa nu ma pling. Nu vreau decit sa fiu sanatoasa, vioaie si sa nu-mi pierd mintile!“
Epilog
Vizavi de Teatrul Evreiesc de Stat sunt case darapanate, ziduri ruinate de saracia locatarilor si de decibelii manelelor care-ti sfirteca auzul de la distante enorme. Un strain care ar ajunge din intimplare acolo, n-ar putea banui ca la doar citiva metri de fringhia cu rufe jerpelite, in cladirea veche, nerenovata de mult timp, pe scena o actrita, flacara arzind, joaca dumnezeieste.
„Asta seara Lola-Blau“ are reprezentatia cu numarul 100. Intru in cabina de machiaj a actritei Maia Morgenstern. Inregistrez cu lacomie fiecare amanunt intr-o incercare neghioaba de a cuprinde in citeva minute taine si ritualuri ale unui mare artist. O camera mica, ferestre mari, masute si oglinzi, scaune firave. A filmat cu actori celebri. In Occident. Ii amintesc de listele desantate cu pretentii de confort absolut obligatoriu pe care le aduc cu ei artisti straini veniti sa cinte sau sa joace aici.
„Putin imi pasa de ei. Eu pot oricum: pot si aici la fel cum am putut si acolo. Oamenii isi imagineaza ca daca filmezi in strainatate asta inseamna recompense materiale imense. Nu intotdeauna esti mai bine platit dincolo. Am jucat impreuna cu Harvey Keitel in filmul «Privirea lui Ulise». El statea intr-o rulota, eu faceam naveta cu autobuzul la platourile de firmare. Uneori mi se facea rau si ma asezam acolo pe dimb, pe iarba, ca sa-mi revin. Actorii nostri trec prin niste jene financiare severe, umilitoare. Sigur, fata de Africa, ne lafaim. Dar nu e drept sa faci comparatii. Nici cu cei bogati, nici cu cei saraci. Artistii sunt niste simboluri nationale. E vorba doar despre societatea in care traiesc: are sau nu are chef sa-i plateasca. Numai ca indiferenta asta afecteaza ceva profund din interiorul actorului. Se poate intimpla ca sufletul lui sa se ciobeasca.“
