fbpx

Viorel Ilișoi: Iubești orbește și știi că, într-o zi, totul se va sfârși

de

Viorel Ilișoi are, parcă, propriul dicționar de sintagme uimitoare și un suflet care răstălmăcește lumea înspre frumusețe. Jurnalist cu state vechi și cititori frenetici, autorul celor mai frumoase reportaje scrise vreodată în presa română se dezice de orice fel de orgolii și trăiește discret, singuratic și, câteodată, chiar dacă e cam morocănos, tot plin de bunătate rămâne.

Te cităm mereu, eu și Dara, și o făceam și cu Simona, cu o butadă care ne stârnește deopotrivă și râsul, și plânsul: „Dacă aș fi bogat, mi-aș da salariu”. Bineînțeles că ne-a atras atenția și am reținut-o pentru că și noi ne regăsim în ea, ne tot regăsim de vreo douăzeci și ceva de ani, de când lucrăm în presă. Crezi că se va schimba vreodată starea asta de incertitudine, de derivă, de uimire sau revoltă a celor care încearcă să trăiască scriind la ziar sau la revistă sau chiar și „la carte”, dacă e să spunem lucrurilor pe nume?

Viorel Ilișoi: Nu se va schimba și nici nu are de ce să se schimbe. E bine așa cum e acum, în sensul că e normal să fie așa, e în concordanță cu regula sistemului.

Presa este la noi, ca peste tot în lumea liberă, o afacere. Una cu specificul ei, cu rolul ei uriaș, e drept; dar, pentru că vorbim aici de bani, de salarii, hai să ne referim doar la această dimensiune a ei, de business. Fiind o afacere, se supune regulilor economiei de piață: vinde o marfă (informația) și produce sau nu produce profit. Dacă nu produce profit mult timp, până la urmă moare. Vorbim aici de presa independentă, nu de presa (sus)ținută din alte interese de baroni, de afaceriști sau politicieni (de multe ori, toți în aceeași haină).

Așadar, dacă ai un produs, presa, dacă ai și o piață, dacă știi și cum să ajungi la acea piață, treaba e făcută, cum ne-a învățat pe noi în școală bătrânul Marx. Cât timp afacerea merge, ai și salarii. Că patronii ziarelor, venalii, fac milioane în timp ce angajații lor se târăsc de la o lună la alta, e o discuție separată. E și vina ziariștilor că acceptă salarii mici. Am și eu aceasta vină pentru perioada cât am lucrat într-o redacție. Dar până la urmă ziariștii buni își găsesc locuri de muncă unde sunt plătiți corect, iar patronii zgârciți rămân cu ziariștii mai slabi, deci vor produce marfă mai proastă, vor avea deficite tot mai mari și în ultimă instanță vor finanța ziarele tot mai mult. Deci tot cheltuiala lor e. Plătindu-i prost pe ziariști, își taie craca de sub picioare.

Pe de altă parte, ziariștii independenți, care suportă aceleași rigori ale pieții, au atâta venit cât știu să facă. Unii au talent, dar poate n-au spirit de afaceriști, nu știu să-și vândă marfa, nu se adaptează la condițiile actuale. Piața e tot mai mică, cititorii tot mai puțini și mai selectivi, deci bătălia e din ce în ce mai dură. Așa trebuie să fie. Să nu dăm vina pe public că e prost și nu citește. Din perspectiva businessului, prost e ăla care se încăpățânează să producă în continuare ceva ce piața nu cere. Dacă ai un ideal, dacă vrei să produci doar din pasiune, în disprețul pieței, atunci nu te mai plânge de salariu, fii eroul propriei drame! Hrănește-te cu aplauze! Asta fac și eu.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Și eu fac asta, evident, deci ne merităm lipsa de salariu… Scriem de plăcere, de iubire, de vanitate. Tu, dacă ai putea alege doar din perspectiva bucuriei tale sufletești, ce ai alege să scrii? Poezie sau reportaj?

Viorel Ilișoi: Grea alegere! Mă pui în condiția Sophiei, din cartea lui William Styron, să aleg unul din cei doi copii ai mei. Dar pentru că e o convenție, un fel de joc, hai să aleg: reportajul. Reportajul – la reportajul literar mă refer, desigur – îmi permite să fiu și poet, pe când reporterul se simte cam înghesuit, strivit chiar între versuri.

Ca poet nu am mari ambiții, nu mă iau în serios. Rareori scriu acum poezie, după ce ani de zile nu am mai scris deloc-deloc, iar ceea ce rezultă nu e ceva ce ar putea fi băgat în seamă. Am citit niște poezii la cenaclul „Noduri și semne” din Galați, al cărui membru sunt, și m-au făcut ferfeniță fiarele ala. Ce-i cu murăturile astea, cu mucegaiurile astea? Cică sunt un autor prăfuit, neevoluat, neadaptat la curentele moderne, un desuet. Ce, astea-s poezii? – se întrebau amicii mei. Nu-s poezii, recunosc. Eu le zic „Poezele”. Așa le denumesc și pe site-ul meu, unde le public. Le-am creat o categorie aparte chiar așa numită: POEZELE. Nu mă interesează părerea altora, modele literare, curentele. Scriu pentru mine, fiindcă nu pot, dacă nu le scriu. E felul meu de a respira, nu e treaba nimănui cum respir eu. Nu-ți place, n-ai decât să nu mai citești, nu pierzi nimic. Există poezie pentru fiecare.

Dar reportajul îl iau în serios, nu e de joacă aici. În poezele zboară fluturi, în reportaje trăiesc oameni. Aleg reportajul. Să mă ierte muza mea!

Marea Dragoste – revistatango.ro: Mie-mi plac enorm poeziile tale, dar nu știu dacă asta-ți folosește la ceva, că eu n-am cenaclu literar… Doar o revistuță, în care vreau să public o poezea a ta la rubrica „Cea mai frumoasă poezie”, fiindcă m-am sufocat de emoție citind-o. Așa că e îți iau poeziile în serios și te întreb dacă ai avut vreodată senzația că „ți se dictează”, că primești de undeva de dincolo de tine ideea, inspirația, melodicitatea vreunui vers sau a vreunui altfel de text? Și nu e tocmai o întrebare nebunească, mulți, foarte mulți creatori – scriitori, pictori, compozitori – vorbesc despre inspirația care pogoară de undeva și aduce un filon peste care artistul doar cizelează mai departe.

Viorel Ilișoi: Cum ți-am spus, scriu rar poezie. Nu sunt acel poet care are de împlinit o operă și care, când se așază la masa de scris, iese și poezia. Toate poezelele mele le-am scris nu pentru că am avut o stare anume, ci pentru că am avut ceva de spus. Întâi a fost ideea, întotdeauna. Și abia apoi inspirația, aerul acela special în care ideea inițială înflorește. Elaborez ideea un timp și stau cu ea în cap până, într-un moment anume, o pun pe hârtie. Știi cumva că trebuie scrisă așa și nu altfel. Poate că inspirația nu e decât presiunea pe care ideea o face asupra minții tale. Vrea să iasă. Se cere afară, la aer. Și atunci o îmbraci cât de frumos poți. De aici încolo intervine meșteșugarul. Dacă ai mult exercițiu, îți iese din prima sau, oricum, nu mai ai mult de cizelat după.

Ce declanșează acel moment al expulzării fetusului poetic din mintea ta nu pot să știu exact. Poate să fie o stare, o poezie, un cântec, un zâmbet, o bucurie, o durere etc. Sau pur și simplu conștiința că poezia s-a copt și trebuie s-o scrii. Poate aceste momente sunt inspirația. Și în mod clar inspirația nu vine peste nimic, peste deșert, vine peste niște preocupări anterioare, peste niște lecturi, peste niște gusturi formate, peste plăcerea de a scrie, de a scoate ceva frumos… E ca un amestec chimic inofensiv care într-o anumită concentrație și în anumite condiții explodează. Ce vreau să spun e că nu încape prea multă magie aici, oricât ne-ar plăcea să credem asta. Zic și eu, aici, cam ce zice Arthur Koestler în „Actul creației”. Psihologia creației e un domeniu binișor cercetat acum, nu mai e un cer vag populat cu muze și îngeri. Vrei să-ți spun că m-au inspirat o datorie la bancă, o așteptare la coadă, o ceartă, un anunț pe scara blocului? Da, m-au inspirat. Au declanșat acel proces care în final a dus la scrierea unei poezii. Prin asta nu demitizez deloc scrisul. E acolo, încă, atât de mult mister, încât putem să aducem și magia în argumentație, dacă vrem – însă asta doar pentru că suntem poeți, pentru că rezolvăm poetic o problemă a subconștientului.

Nu îmi cultiv iubirea, nu o cresc cumva, cum și-ar crește culturiștii mușchii prin exerciții. Iubești atât cât ți-a fost dat să poți iubi: unii mai mult, alții mai puțin. Nu lucrez deloc cu mine, mă las în paragină, în nelucrare. Fondul meu bun lucrează singur ca un sol fertil.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Dar dragostea cum vine pentru tine? Iubești pornind de la căutarea unei compatibilități sau și dragostea „pogoară”, la rândul ei, chiar și când pare să aducă o relație fără noimă și fără sorți de izbândă? Îndrăznesc să te întrebăm – în proză – pentru că tu vorbești despre dragoste doar în poezie…

Viorel Ilișoi: Mă temeam că ai să mă întrebi asta. Cu strângere de inimă răspund: nu prea vine. M-am îndrăgostit în adolescență, ca toată lumea, m-am mai îndrăgostit și la maturitate o dată, poate chiar de două ori, dar nu știu cum se face că iubirile mele mor sufocate în îmbrățișarea puternică, devastatoare, a vreunui șofer sau a vreunui bucătar. Cum zicea și străbunul nostru Ienăchiță Văcărescu, „vine altul și mi-o ridică”. Am crescut la cămin, numai între băieți, poate de acolo am ieșit câș, am o relație dificilă cu femeile. Mereu se termină cu deziluzii crunte. Și atunci parcă ți-e și teamă să provoci o nouă deziluzie, tragi obloanele, nicio rază să nu mai pătrundă spre tine.

Știi cum zicea Eminescu: „Dacă iubești fără să speri/ De-a fi iubit vreodată/ Se-ntunecă de lungi păreri/ De rău viața toată”. Simți câtă muzică e în versurile astea simple? Și unde e muzică e și adevăr.

În puținele dăți când m-am îndrăgostit n-am ales ca din raft, după compatibilități, după zodiac, după înălțime, gusturi etc. Pur și simplu îți cade năpasta asta în cap. Evident că dacă ai sta să diseci ai găsi niște explicații ale apropierii de o anume persoană dintre toate celelalte, s-ar găsi o noimă a alinierii pe portativ, dar nu rabzi să vezi cum țipă sentimentul disecat sub lupa rațiunii, nu vrei să strivești corola de minuni. Vrei să trăiești clipa. Și atunci iubești așa, orbește, și știi – fiindcă așa te-a învățat viața – că într-o zi totul se va sfârși.

E greu să iubești un poet. Ori iubești mai mult poetul, și atunci e mai mult admirație, sapiosexualitate, ori mai mult sau chiar exclusiv bărbatul, caz în care nimicești în el sămânța de poezie. Dacă-l rupi de poezia lui, care poate îl face să pară ciudat uneori, îi distrugi însăși ființa.

Rar, rar se întâmplă – și știm asta chiar de la poeți – să găsească perechea perfectă. Știi la cine mă gândesc acum? La Gellu Naum și la Lygia. I-am cunoscut la bătrânețe. De trei ori i-am vizitat și de fiecare dată am văzut atâta iubire între ei! El stătea cu un picior învelit într-un fular, ea îl oblojea și îl privea cu atâta dragoste, cu compasiune, cu grijă… Era vorba acolo și de multă inteligență la amândoi și de multă acceptare, de înțelegere a rostului celuilalt. Nu ni se întâmplă asta nouă, celor mici.

Sunt pesimist acum, recunosc. Vorbesc doar despre experiențele mele. Dar dacă ar fi să vorbesc despre iubire în general, atunci m-aș înflăcăra. Fiindcă știu – și știi și tu prea bine – că uneori se întâmplă. Și atunci totul e atât de frumos, încât pare un miracol și, miracol fiind, nu poate veni decât de la Dumnezeu. E pentru cei aleși. De aceea spunem că iubirea te ridică la cer.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Atunci vorbește-mi despre iubire în general, spune-mi dacă reușești să îți crești puterea de a iubi, să lucrezi cu tine pentru a ajunge la starea aceea de dragoste christică, în care iubești tot ceea ce te înconjoară?

Viorel Ilișoi: Despre iubirea asta, pentru oameni, pot vorbi mult. Nu îmi cultiv iubirea, nu o cresc cumva, cum și-ar crește culturiștii mușchii prin exerciții. Iubești atât cât ți-a fost dat să poți iubi: unii mai mult, alții mai puțin. Nu lucrez deloc cu mine, mă las în paragină, în nelucrare. Fondul meu bun lucrează singur ca un sol fertil. Și fondul rău, de asemenea. Sunt de modă veche, nu umblu cu tehnici din astea de dezvoltare personală, cu subtilități. Din punctul ăsta de vedere sunt un primitiv – și asta nu e neapărat ceva rău. Nu-mi bag botox în suflet. Sunt așa cum sunt. La dragostea christică nu prea am acces. Acolo ajungi după multă evoluție spirituală. Iubesc viața în virtutea vieții, oamenii pentru că și eu sunt om, iubesc copacii pentru că și eu sunt copac uneori. Iubesc simplu, natural. Dar nu chiar tot ce mă înconjoară. Sunt oameni pe care nu îi iubesc pentru că nu sunt oameni. Dar copacii sunt întotdeauna copaci.

Știi cum zicea Eminescu: „Dacă iubești fără să speri/ De-a fi iubit vreodată/ Se-ntunecă de lungi păreri/ De rău viața toată”. Simți câtă muzică e în versurile astea simple? Și unde e muzică e și adevăr.

 

Marea Dragoste – revistatango.ro: Se spune că atunci când te simți singur e bine să îmbrățișezi un copac…

Viorel Ilișoi: Mai mereu mă simt singur, eu având și o frumoasă și statornică depresie cu care m-am obișnuit, o ducem bine împreună, suntem ca într-o căsnicie bazată pe respect reciproc și pe obișnuință. De cele mai multe ori nici nu încerc să evadez din singurătate. E bine și acolo. Singurătatea îți dă liniște, idei, inspirație, dar și teamă, confuzii, erori. Depinde de tine cum te ții pe partea bună a singurătății. Am momente – și multe! – când nu vreau să văd pe nimeni, chiar fug, mă izolez. Mă întorc din izolările mele cu o poezie, cu niște lecturi, cu poftă de viață.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Deci te bântui niște frici nevindecate… De ce te temi?

Viorel Ilișoi: Mă tem de boală. Mă tem să nu mor pe drumuri, boschetar. Singur. Mă tem că aș putea face oamenii să sufere: din neatenție, din prostie, din încăpățânare, din furie… . Mă tem că nu e bine cum scriu, că nu e destul, că nu e ce trebuie. Mă tem de proști. Mă tem de oamenii îngâmfați. Mă tem de sărăcie. Mă tem de război. Mă tem de cutremur. Mă tem că nu voi avea nepoți, mă doare. Mă tem de mediocritate. Mă tem de ura altora. Mă tem de isteriile feminine și de isteriile maselor. Mă tem de durere. Mă tem de deziluzii. Mă tem de eșec.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Și îmblânzești tot potopul ăsta de frici vreodată?!

Nu poți îmblânzi fricile astea. Trăiești cu ele, ce să faci? Din multe extrag materie pentru poeme, pentru proză. Dacă le-ai îmblânzi, nu ar mai fi frici, ar fi sperieturi! Bu! Hai că te-am speriat.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Ba nu m-ai speriat… Vin acum sărbătorile de iarnă, cu ce parfum, cu ce amintiri vinpentru tine?

Viorel Ilișoi: Am pierdut mult din spiritul Crăciunului. Ani de zile am intrat și eu în turma consumeristă, în năvala înfulecătorilor. Acum, la vârsta asta, sunt mai cumpătat. Îmi doresc – și știu că nu se mai poate – să retrăiesc bucuria Crăciunului din copilărie. Fără să am amintiri deosebite de atunci, știu că atunci era cel mai frumos. Retrăiesc cu bucurie momentele irepetabile când mergeam cu colinda prin sat. Totul în jur avea atunci alt ritm, alt miros, era o bucurie în tot și în toate. Acum e comerț, e nebunie. Spiritul Crăciunului e pe card. Crăciunul adevărat e doar pentru credincioșii autentici.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Și Revelionul pentru dragoste și pentru bucurie? Dacă ai alege să petreci cel mai frumos revelion dintre toate câte au fost vreodată, cum ar fi, unde ar fi, cu cine ar fi?

Viorel Ilișoi: Nu am fost niciodată la un revelion undeva, ceva organizat, stațiune, grup etc. Ah, ba da, la 20 de ani am pus mână de la mână cu niște prieteni, ne-am adunat la ceapeul din Vorona și ne-am îmbătat. De câteva ori am lucrat, eram reporter de teren… În rest, numai acasă. De obicei, când încep bubuiturile de la miezul nopții mă trezesc și mă culc la loc când încetează. Pentru mine revelionul e o noapte dintre o zi și o altă zi.

Marea Dragoste – revistatango.ro: Eu te tot îmbii pe tărâmul gândurilor romantice. Doar ca un exercițiu de imaginație, atunci: ce urare pentru noul an i-ai face persoanei alese să îți fie alături și tu ce urare sau ce promisiune ți-ai dori cel mai mult să primești?

Viorel Ilișoi: Persoana aceea, dacă aș alege-o, ar trebui să fie femeie. I-aș promite că mi-aș tăia o mână pentru ea, dacă ar fi nevoie. Iar ea să îmi promită că ar observa acest gest.

 

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.