fbpx

Andreea Mihaela Păunescu: Adevărul a fost și este unul simplu: sunt fiica lui Adrian Păunescu

de

Andreea Păunescu este dovada că universul completează prin frumusețe, inteligență și noblețe dezechilibrele de noroc ale sorții. Fiica poetului Adrian Păunescu, pedepsită să se simtă nedorită o viață întreagă, și-a câștigat prin luptă proprie identitatea, numele, dreptul la moștenirea de familie și respectul tuturor celor care au în demersul ei curajos ei o sursă de inspirație și, de ce nu?, un precedent juridic.

Fotografii de Paul Buciuta

Marea Dragoste/revistatango.ro: Care este cel mai important obstacol psihologic pe care îl are de depășit cineva care își revendică moștenirea identitară și patrimonială, așa cum ai făcut tu, Andreea? Ce ți-a fost ție cel mai greu?

Andreea Mihaela Păunescu: Începutul a fost cel mai greu, după o viață de tăcere. Mi se ceruse cu ani în urmă să fiu discretă, am promis tăcere și m-am ținut de cuvânt. Vestea morții lui Adrian Păunescu m-a răscolit profund pentru că nu fusesem primită la spital să îl văd pentru ultima dată și nici nu fusesem acceptată alături de familia Păunescu la înmomântare. Impulsul de a solicita instanței stabilirea paternității a fost o reacție emoțională și un act de curaj. Îmi amintesc tulburarea puternică pe care am simțit-o în zilele acelea și cum îmi bubuia inima de emoție când am depus cererea la judecătorie, fără să o fi anunțat nici măcar pe mama. Cel mai important obstacol psihologic, imediat după ce am depășit impulsul de moment și am depus acțiunea în instanță, a fost „Ce-or să spună ai mei?”, cum să fac, mai bine zis, cum să tac, încât să nu rănesc pe nimeni cu o astfel de poveste, devenită publică. Îmi făceam griji și în legătură cu colegii, și în legătură cu locul meu de muncă (în vremea aceea lucram în tribunal și nu voiam să fie asociat procesul meu cu locul de muncă). Apoi, mi-am dat seama că este greu să taci când o țară întreagă știe brusc un astfel de adevăr, deci trebuia să îmi asum situația pe de-a-ntregul. La acel moment, nu știam nici ce, nici cât lăsase tatăl meu moștenire, mai ales că aflasem din presă că ultimele luni de viață și de boală ale lui Adrian Păunescu fuseseră foarte dificile din punct de vedere financiar. Înainte de înmormântare, îi scrisesem lui Andrei un mesaj în care îl rugasem să particip alături de familie, discret, la înmormântare, însă nu mi-a răspuns, pretinzând că nu îl citise. La emisiunile de la televizor, Andrei a negat ani de zile adevărul simplu că mai are o soră, pe care o cunoaște de când avea 13 ani și cu care a locuit împreună în anul 1982. Referitor la moștenirea patrimonială, obstacolele au fost de tot felul, ceilalți moștenitori au beneficiat de toate bunurile lăsate de tatăl meu, nu au prezentat actele de proprietate nici la notar, nici la instanță și au tot ascuns bunuri; pe unele le-au valorificat, pe altele le-am descoperit și le-am adus în fața instanței. Am dus o luptă continuă, pe de o parte de a stabili bunurile rămase de pe urma tatălui meu și, pe de altă parte, m-am luptat cu taxa de timbru, onorariile experților și celelalte cheltuieli ale procesului.

Fiicele mele sunt nepoatele biologice ale lui Adrian Păunescu, au o genă puternică și, sunt sigură, de acolo de sus, el este mândru de ele. Ele nu sunt cu nimic mai prejos decât ceilalți nepoți ai lui Adrian Păunescu.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Care au fost reacțiile lor după ce ai inițiat acțiunea?

Andreea Mihaela Păunescu: Imediat cum a răbufnit în presă știrea că depusesem cererea de stabilire a paternității, m-a sunat Carmen, ultima soție a tatălui meu, și m-a invitat la o discuție în casa din Dionisie Lupu. Acolo, Carmen, sora mea Ana Maria și fratele meu Andrei mi-au cerut să îmi retrag acțiunea (nu știu pentru care motiv Ioana nu a fost prezentă), să tac în fața presei și să rezum totul la „o problemă de familie”. Andrei m-a întrebat dacă nu cumva doresc 10.000 euro „pentru a evita un război cu familia Păunescu”, cu promisiunea că, la momentul potrivit, va declara la notariat că sunt fiica lui Adrian Păunescu, „dar fără efecte juridice”. Tot atunci, m-au invitat la parastasul de nouă zile de la Bârca, unde urma să merg cu mașina împreună cu Ana și Carmen. În ultimul moment, mi-au spus, însă, că nu mă mai pot lua cu mașina, deoarece aveau să o umple cu cozonaci, deci nu mai era loc pentru mine. Astfel, neavând mașină, am fost nevoită să merg cu unchiul meu. La Bârca, am dormit acolo toți – eu, Ana, Carmen, Andrei, unchiul meu – în casa părintească, iar a doua zi a venit preotul, a ținut slujba și am stat la masă cu câteva persoane din Bârca. Ulterior, am aflat că, deși eram frați în casă, Andrei blocase accesul presei în zona uliței unde eram toți, iar cei care participaseră la masă fuseseră rugați de Andrei să nu spună nimic despre prezența mea acolo. A fost primul semn rău, care mi-a năruit încrederea în Andrei, Ana Maria și Carmen.

La parastasul de 40 de zile, m-am oferit să o ajut pe Carmen la pregătirea pachetelor, am plecat toți la biserică, însă acolo era presă și în biserică s-au dus în altă zonă, așa că m-am trezit singură. Mă rugam în gând să depășesc momentul, să trec peste sentimentul acela că sunt în plus. Scenariul s-a repetat, aproape similar, la pomenirile de trei luni, șase luni, după care nu m-au mai acceptat deloc în preajma lor. Treceam prin sentimente contrare, voiam să am încredere în ei, am fost la un pas de a-mi retrage cererea de la instanță, dar simțeam că asta era de fapt tot ce voiau, apoi nu m-ar mai fi cunoscut și nici recunoscut. Îmi amintesc că mă simțeam uneori neputincioasă când auzeam avocați explicând la televizor că șansele mele de izbândă sunt 50%, asta în condițiile în care – spuneau ei – aș avea o mare casă de avocatură în spate. Și Andrei, la Bârca, mi-a subminat încrederea în mine, spunându-mi, cu siguranță de sine și cu un aer superior, că nu voi reuși să trec peste obstacolele procedurale, că există niște termene de prescripție acolo, pe care nu le luasem în calcul. Se pare că, la acel moment, Andrei știa legea mai bine ca mine. Mărturisesc că trăiam cu îndoială, cu teama de eșec, mai ales că eu, de fapt, nu am avut avocat câteva luni, fiindcă nu îmi puteam permite onorariul.

Inconștientă de greutățile ce vor urma, îndurerată că nu putusem să îl văd pe tatăl meu pe patul de spital, tristă că nu am fost acceptată alături de familie la înmormântarea lui, singură, fără avocat, redusă la tăcere de Andrei – care se făcuse reprezentantul tuturor din familie și îmi cerea insistent să nu declar nimic presei – așa am început demersul de a-mi câștiga dreptul la identitate. Și mai aveam un motiv de teamă: teama ca mama mea să nu fie umilită public (ceea ce mai mult sau mai puțin s-a și întâmplat), întrucât a fost o viață întreagă un om bolnav, care nu putea răspunde nici moral, nici juridic.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Trebuie să te întreb și asta, oricât de dureros ar fi. Care este adevărul din spatele acestei povești de dragoste? Cum ar fi putut “un om bolnav” să fie o ispită atât de mare pentru un bărbat tânăr, frumos, puternic, căsătorit, încât să își asume o relație și să aibă un copil în afara căsătoriei sale bine cunoscute, aparent admirate…?

Andreea Mihaela Păunescu: Deși mă simțeam pregătită pentru orice întrebare, recunosc că, dintr-odată, mă simt în încurcătură. Drama mamei a fost tocmai frumusețea ei ispititoare, răvășitoare, care ascundea o minte inteligentă, creativă, încețoșată de o tulburare psihică, o boală greu de diagnosticat și foarte greu de ținut sub control. Aproape toată viața i-am reproșat că poartă întreaga vină a destinului meu incert. Doar după ce am pierdut-o, în anul 2011, la câteva luni după moartea tatălui meu, am aflat din cartea doamnei Constanța Buzea că Adrian Păunescu i-a descris-o ca „o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată”, deci a știut cu certitudine că mama era vulnerabilă psihic. A fost șocant să aflu că, încă dinainte ca eu să fiu concepută, tatăl meu știa de fragilitatea ei psihică și, totuși, și-a asumat o legătură extraconjugală cu mama, și ea măritată la acel moment. Știu marea dragoste pe care mama i-a purtat-o toată viața, o dragoste puternică, obsesivă. Mai știu de la tatăl meu că, pentru un timp, dragostea a fost reciprocă și i-a dedicat câteva poezii de dragoste („Iluzia unei insule”, „Elegie”, „Jurământ”), iar finalul poveștii lor „așa a fost să fie”. Acum, că ei nu mai sunt printre noi, nu pot blama pe niciunul dintre ei. Din fericire, am moștenit, fără procese în instanță, gena puternică a tatălui meu, un soi de anduranță și putere de a merge mai departe pe care mama în niciun caz nu le-a avut.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Mi-ai spus despre marea dragoste pe care mama ta i-a purtat-o tatălui… Te rog, înainte să ajungem la discuțiile tehnice legate de proces, vorbește-mi puțin și despre dragoste. Dincolo de moarte nu mai e loc de niciun reproș – “cum se-ntâmplă moartea să le spele pe toate”, cum spune tatăl tău- și poți analiza, reanaliza măsura dragostei. Cum a evoluat dragostea ta pentru părinți de-a lungul vieții tale cu atâtea evenimente?

Andreea Mihaela Păunescu: Cât timp mama trăia, dragostea pe care o purta tatălui meu mă împovăra. Îmi amintesc de când eram copil zbuciumul bolii ei cu episoade lungi de lacrimi neputincioase, lacrimi de iubire, de dezamăgire, lacrimi de femeie rănită în încredere și speranță. Printre poveștile ei, în momentele de luciditate, era un capitol aparte pe care mi l-a repovestit cu câteva zile înainte de a muri. Era vorba de perioada de după nașterea mea, perioadă în care întâlnirile dintre ei au continuat, ea purtându-mă în brațe sau ținându-mă de mână, cam până în jurul vârstei mele de 1 an și jumătate. Practic, eu eram fizic între ei amândoi, tablou pe care mi-l imaginez cu ochii minții. Și-a reamintit, tot cu câteva zile înainte de a se stinge, de durerea profundă pe care o simțea când ea se întorcea cu mine acasă, iar el pleca la familia lui de atunci. Nu știu dacă, în cazul meu, e vorba de „cum se-ntâmplă moartea să le spele pe toate”. Mai degrabă, în ultimii ani am simțit din ce în ce mai multă compasiune, am înțeles-o pe mama dintr-o perspectivă feminină și feministă, cu înțelepciunea vârstei mele de acum. Așa cum era, peste tot și toate, mama mi-a fost necondiționat aproape și m-a primit cu brațele deschise întotdeauna.Vorbind despre dragostea față de părinți, nu pot să nu îl amintesc aici și pe tatăl oficial, cel care mi-a oferit nume în certificatul de naștere, creștere și educație, știind că nu sunt copilul lui biologic, un om puternic care atinsese suprema înălțare prin bunătate și înțelepciune. El a știut totul, absolut totul de la început și, totuși, mi-a fost alături mereu chiar și după ce a divorțat de mama (în anul 1974) și s-a recăsătorit. Mi-a fost tată, necondiționat, din prima mea zi și până în ultima lui zi. S-a stins în anul 2004 și nu am nicio îndoială că sufletul lui se odihnește în pace, după tot zbuciumul de pe pământ. Aprind întotdeauna trei lumânări pentru cei trei părinți ai mei. Față de tatăl meu biologic m-au încercat sentimente contrare, de adorație pe când îl vedeam atotputernic, de dezamăgire când m-a trimis la mama și de revoltă că m-a nedreptățit.

La acel moment, nu știam nici ce, nici cât lăsase tatăl meu moștenire, mai ales că aflasem din presă că ultimele luni de viață și de boală ale lui Adrian Păunescu fuseseră foarte dificile din punct de vedere financiar.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Spune-mi ceva despre perioada în care ai locuit la Adrian Păunescu…..

Andreea Mihaela Păunescu: Am trăit în preajma lui Adrian Păunescu, în anul 1982, când aveam 14 ani și mă luase să locuiesc la el acasă, cu promisiunea că mă recunoaște și voi rămâne definitiv în grija lui. În cele aproape șase luni cât am locuit în casa din Dionisie Lupu, am străbătut țara în lung și lat împreună cu tatăl meu, Elena Grecescu (femeia care îi era alături atunci), frații mei, Ioana și Andrei, în perioada în care Cenaclul Flacăra umplea stadioane. Am cunoscut atunci multă lume, atât prieteni de-ai tatălui meu, care veneau în vizită sau la care mergeam împreună, cât și pe toți membrii Cenaclului Flacăra. Atunci, domnul Ioanițoaia ne-a făcut multe poze de familie pe care sper să le revăd cândva.

Îmi promisese că mă va recunoaște oficial, orice s-ar întâmpla. A făcut demersuri, în sensul că a chemat personal medical de la Institutul Medico-Legal, am făcut analize toți – eu, el, o soră din partea mamei, tatăl oficial – în afară de mama. Într-o seară, am fost împreună cu el la mama acasă, unde au avut o discuție furtunoasă, el insista ca ea să accepte să facă analizele ca să mă poată trece pe numele lui și să mă păstreze, ea îl condiționa, cerându-i să se însoare cu ea „măcar 5 minute”, așa cum promisese cu ani în urmă. Îmi amintesc cât era de furios în mașină, pe drumul înapoi spre casă, retrăiesc neputința mea de a-i împăca… Într-o zi de sfârșit de septembrie 1982, tatăl meu a renunțat la luptă și m-a trimis brusc și definitiv la mama. De atunci, la fiecare sfârșit de septembrie simt un gol interior, așa, parcă mi se contractă sufletul. Decizia lui a fost unilaterală și fără drept de apel. Chiar înainte de plecare, a avut loc un eveniment legat de tatăl meu despre care încă nu pot vorbi. Poate, într-un alt moment, tot ție o să-ți destăinui ce s-a întâmplat atunci și în ce fel m-a urmărit acel fapt până ce mi-am dobândit dreptatea și drepturile. Tocmai începusem clasa a IX-a și, dintr-odată, totul s-a schimbat.

Treceam prin sentimente contrare, voiam să am încredere în ei, am fost la un pas de a-mi retrage cererea de la instanță, dar simțeam că asta era de fapt tot ce voiau, apoi nu m-ar mai fi cunoscut și nici recunoscut.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum ai reușit să te integrezi în casa lui, în noua familie? Cât de mare a fost dorința de a fi soră și cu copiii lui, în timp ce îți iubeai și mama și surorile?

Andreea Mihaela Păunescu: Trăisem până la vârsta aceea alături de surorile din partea mamei, și, recunosc, eram mereu cea favorizată de mama, care vedea în mine dragostea vieții ei. Când m-am mutat în casă cu ceilalți copii ai tatălui meu, Ioana și Andrei, am fost suprinsă că li se părea că totul li se cuvine, că doar ei merită să aibă tot, și dragoste și lucruri (Andrei și mai mult din orice există, fiindcă era băiat), deși tatăl meu le atrăsese atenția că suntem toți frați. Tot el i-a scuzat și mi-a explicat că ei sunt „mai orgolioși, mai individualiști”, însă nu înțelegeam la vremea aceea de ce se simt superiori. Îmi amintesc că eram stingheră și încercam să mă apropii de ei.

Știam că prin mutarea mea la Adrian Păunescu și toate demersurile lui de a mă recunoaște ca fiică i-am rănit pe toți din familia în care crescusem, mă apăsa vina și uneori lăcrimam seara. Cât timp am locuit acolo, nu mi-am sprijinit nici mama, nici surorile, ci încercam să mă adaptez la noua familie cu regulile ei.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Noua familie cu regulile ei… În ce difereau aceste reguli față de familia în care crescuseși? Era familia Păunescu o familie cu totul specială – așa cum ne-o imaginăm noi privind-o din afară prin prisma renumelui poetului?

Andreea Mihaela Păunescu: Mă simt liberă să vorbesc despre mine, dar am rezerve în a vorbi în concret și în detaliu despre acele luni petrecute în casa din Dionisie Lupu, cel puțin deocamdată. Pentru mine acea perioadă a fost un episod de viață cu priorități răsturnate. Lunile petrecute acolo m-au marcat profund, cu impact adânc pentru mulți ani, în sensul că mi-au distrus stima de sine și mi-au sporit nesiguranțele. Sunt multe lucruri pe care am de gând să le aștern în cartea pe care o să o scriem împreună.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Cum au fost anii de liceu ce au urmat revenirii la mama ta?

Andreea Mihaela Păunescu: Anii de liceu sunt – așa se spune – cei mai frumoși ani, anii de nebunii, de teribilism, de conflicte între generații. Pentru mine, aceea a fost, însă, cea mai grea perioadă de până acum, deși nu am avut o viață ușoară nici după aceea. Din ziua când tatăl meu m-a trimis la mama, am locuit cu mama și cu surorile din partea mamei, în condiții de minimă existență, doar din salariul mic al mamei și pensia alimentară pe care o primeau surorile mele, dar puținul acela se împărțea, întotdeauna, în mod egal. Ziua de chenzină era cea mai veselă zi, căci mama avea obiceiul să cumpere prăjituri, câte una pentru fiecare. Atunci am mâncat cele mai bune prăjituri din lume, așteptate două săptămâni, prăjturile acelea comuniste, simple, din ingrediente naturale. Mai aveam un prilej de mare sărbătoare atunci când ne suna tanti Monica, mătușă prin alianță (cumnata bunicii mele), care ne chema, cu o voce caldă, la ea acasă, ne umplea mâinile de sacoșe grele, pline cu bunătăți și ne strecura câte 100 lei de fiecare. Ginerele ei era medic oftalmolog și, din prisosul bunătăților primite de el de la pacienți, ea ne făcea fericite. Casa în care locuiam se încălzea cu lemne, dar o căruță de lemne pe care eu o tocmeam în fiecare toamnă nu era suficientă nici pentru singura cameră în care făceam focul iarna. De aceea, mama aducea în fiecare zi o sacoșă cu resturi de cartele din carton de la centrul de calcul unde lucra. Eu devenisem bărbatul casei, tăiam lemnele cu toporul în subsol și reușeam să depășesc frica de șobolani, iar surorile mele, mai fricoase de întuneric și șobolani, găteau ceva la schimb. Nici gătitul nu era ușor acolo, căci bucătăria nu putea fi încălzită iarna și se formau țurțuri pe pereți. Cam astea erau, pe scurt, condițiile în care am trăit în anii de liceu.

Pe parcursul celor patru ani de liceu, am ținut legătura cu mamaie Florica, mama lui Adrian Păunescu, și cu tataie, Costică Păunescu, însă mai rar. Cu ea stăteam ore în șir la telefon, încerca să mă aline, îmi povestea frânturi din viața ei și a tatălui meu, îmi citea poeziile ei și îmi spunea seara: „Noptică bunică!”. A și venit de câteva ori să mă vadă și ne-a adus bunătăți. Îmi amintesc că, prin clasa a X-a, treceam adeseori, iarna, pe lângă casa veșnic luminată și caldă (eu așa mi-o amintesc), unde locuisem lângă tatăl meu, întrucât cea mai bună prietenă a mea stătea tot pe Dionisie Lupu și mergeam împreună, pe jos, spre școală. Îmi vine în minte o zi de iarnă geroasă când, așteptând-o pe prietena mea, care locuia la câteva case distanță, am văzut-o pe Carmen îmbrăcată într-o haină de blană albă, cu cizme lungi de piele, ieșind din casa tatălui meu și urcându-se în mașină. Despre Carmen îmi povestise tataie, foarte supărat, că, deși era doar cu un an mai mare ca mine, devenise, la câteva luni după plecarea mea, noua parteneră de viață a tatălui meu și se mutase în casa din Dionisie Lupu. Parcă retrăiesc durerea de atunci – de copil uitat în iarnă – când tremuram de frig, acolo, în stradă, știind că o fată de vârsta mea era partenera de viață a tatălui meu și beneficia de întreținere și protecție din partea lui, iar eu nu. Asta, cu atât mai mult cu cât mama nu-și permitea să ne cumpere haine și încălțări bune de iarnă, din veniturile pe care le avea. După ce am terminat liceul, am reluat relațiile cu tatăl meu, am cunoscut-o pe Carmen, i-am cunoscut pe copiii lui Andrei, apoi, peste ani, și pe Ana-Maria, sora mea mai mică. Am multe amintiri, însă nu doresc să dau detalii acum…

Sărăcia, dincolo de lipsuri, dincolo de frig și condiții insalubre, este umilitoare. După ce am trecut prin atâtea, îi privesc cu neîncredere pe cei care au tot ce le trebuie și se vaită, în timp cei care au cu adevărat probleme de supraviețuire încearcă să ascundă asta cu demnitate. În anii de liceu, am avut adânci complexe de inferioritate față de colegii mei, cu un tată celebru, dar absent, și cu o mamă profund nefericită. Dar nu vorbeam despre asta. Un unchi în vârstă, care știa situația noastră, ne-a vizitat, ne-a adus bunătăți și ne-a dăruit un frigider mic Zil pe care l-am cocoțat peste vechiul Fram. Zornăia îngrozitor, dar funcționa și bucuria de a avea un frigider funcțional a fost imensă. Atunci, unchiul cel înțelept și generos mi-a dat o pildă de demnitate în sărăcie, de luptă și de speranță: “Nimeni nu știe ce ai în stomac, așa că ține capul sus, mergi înainte, luptă și, într-o zi, o să se schimbe totul!”. În perioada aceea, m-am închis într-o muțenie care a durat decenii și am evitat ulterior orice discuție legată de Adrian Păunescu cât timp a trăit. Abia după ce am avut propriii copii, încet-încet, am redevenit eu, cea vorbăreață, comunicativă, patetică și protectivă. Nu de alta, dar erau așa de năzdrăvane și greu de controlat fiicele mele, încât nici nu se putea altfel!

Te-ai vindecat, așadar, prin copiii tăi. E și acesta un drum al vindecării traumelor noastre din copilărie? Marea Dragoste/revistatango.ro: Spune-mi, te rog, câte ceva și despre asta. Viața ta a mers mai departe, te-ai căsătorit, ai avut copiii…

Andreea Mihaela Păunescu: Nu a fost vorba de o vindecare prin copiii mei, ci doar determinarea puternică de a le crește și educa într-o familie normală, cu mamă și tată cerți și legitimi, într-un echilibru pe care eu nu îl avusesem. De-a lungul căsniciei mele de un sfert de secol, mi-am dat seama că eu eram cea care trebuia să umplu cu responsabilitate golul pe care îl simțeam din partea tatălui lor. El a fost mulți ani plecat sau absent, chiar când era prezent fizic. Acum câțiva ani am divorțat.

Deși mi-am dorit mult copii, maternitatea m-a luat cumva pe nepregătite, fără stabilitate financiară, fără cunoștințe despre bebeluși și nevoile lor. De aceea, nu am fost o mamă perfectă, doar am tins către asta și am făcut zi de zi, fără absențe nemotivate, cât și cum m-am priceput să las pe pământ doi oameni compleți. Am încercat din răsputeri să le ofer siguranță și să le insuflu încredere în ele. Mai și exageram cu una, cu alta… Spre exemplu, prima mea fiică era în clasa întâi, iar eu îi tot repeteam zi de zi că e sclipitoare, că e un geniu. Într-o zi, învățătoarea le-a dat tuturor să rezolve o problemă de matematică, iar fiica mea a rezolvat-o prima și a exclamat în clasă că ea e un geniu. Învățătoarea a întrebat-o de unde știe asta și ea i-a răspuns că știe sigur, că așa i-a spus mama! Le încurajam pe fiicele mele să spună nu nedreptății și să aibă opinii fără teamă. Cea mică a înțeles sensul democrației și, în clasa a VI-a, i-a spus dirigintei că nu acceptă premiul II, că media ei se califică pentru premiul I. I-a spus direct că a făcut o nedreptate, că este supărată pe ea și să păstreze diploma că ea nu vrea să o primească. Am încercat să o îmbunez, dar mi-a spus ferm că nu participă la festivitatea de premiere, așa că m-am dus eu. În general, în fața fetelor mele, mi-am asumat greșelile și le-am încurajat să vorbească deschis despre orice. Eram o mamă oarecum atipică, îmi amintesc și mă amuz cum le întrebam pe fetițele mele de 3-4 ani dacă sunt fericite și ele răspundeau, invariabil, că da. Cum ar putea un copil să definească, la vârsta aia, fericirea? Exagerările mele au provenit, probabil, din dorința mea de a face lucrurile diferit de cum au fost pentru mine și am vrut să le asigur că au o mamă pe care se pot baza necondiționat, care este acolo orice s-ar întâmpla. Dormeam toate trei într-o cameră, eu pe o saltea, ele două în pat și făceau cu rândul la locul privilegiat, mai aproape de salteaua mea. De multe ori, se isca scandal dacă una din ele încerca să sară rândul. Erau prioritatea mea și încercam să le insuflu principii sănătoase, să le dau speranță și aripi. Am fost împovărată nu doar de mari griji și nesiguranțe financiare de mamă singură, ci și de faptul că am locuit toți anii și cu mama, care era din ce în ce mai bolnavă și neputincioasă. Adică, nu aveam doar grija a doi copii, ci și a ei. Am muncit fără preget, aveam și două locuri de muncă în același timp, mi-am socotit bine timpul, somnul și am reușit să administrez totul singură – serviciu, casă și copii fără bone (nu îmi puteam permite și oricum nu prea îmi călca nimeni pragul pe atunci, din cauza crizelor mamei). Mă simțeam ca un robot uneori, mi se părea că sunt într-un cerc din care nu o să ies niciodată. Îmi amintesc că mă rugam la Dumnezeu să mă îmbolnăvesc, să cad, să îmi rup un picior, doar să îmi dea, pur și simplu, o pauză, atât eram de obosită. Dumnezeu nu a acceptat asemenea lașitate și nu mi-a dat nicio boală, căci copiii mei ar fi fost pierduți. Reproșul principal pe care mi l-au făcut fetele mele după ce au crescut a fost că nu mă jucam suficient cu ele. În final, realizarea mea cea mai importantă este, în esență, dincolo de studiile lor înalte, inteligența emoțională pe care o au fiicele mele. A fost un drum dificil. Acum, uitându-mă în urmă, mă întreb cum le-am dus pe toate și mă minunez cât de repede mi-a trecut timpul. Revenind la întrebarea ta, vindecarea traumelor a venit în momentul în care mi-am dobândit identitatea, cu toate tergiversările, ambiguitățile și negările celorlalți moștenitori. Chiar și fratele meu Andrei a admis în final, în public, că tot ce afirmasem a fost adevărat.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Îmi spui că și Andrei a recunoscut în public, ceea ce, în particular, recunoscuse deja de multe ori. Cât de mult a contat această recunoaștere publică din partea lui, pentru tine? Unde erai când ai primit-o și ce ai simțit?

Andreea Mihaela Păunescu: Adevărul a fost și este un adevăr simplu: sunt fiica lui Adrian Păunescu. Recunoașterea lui Andrei că sunt sora lui ar fi contat la început, când îmi promisese că va confirma public cele spuse de mine, însă nu s-a ținut de cuvânt. El a acceptat că tot ce spusesem era adevărat, abia după ce am primit numele, dar a pus la îndoiala hotărârea definitivă a instanței „în lipsa unei probe obiective”, în condițiile în care Ana Maria nu a vrut să vină la proba ADN cerută de instanță ca probă obiectivă. De-a lungul anilor, mi-am dat seama că Andrei evită discuțiile clare și concrete, evită adevărul, ducând discuția în alte direcții și nu pot avea încredere în ce spune. Îmi amintesc cum susținea el, în martie 2013, tot într-o discuție „de familie”, după ce primisem numele de Păunescu, că el este adevăratul moștenitor al tatei, că el este totul, eu sunt nimeni și nimic și trebuie să-i demonstrez că merit să fiu copilul lui Adrian Păunescu. Atunci, l-am întrebat așa: „Tu, Andrei, dacă ai o fiică nelegitimă, aștepți să-ți demonstreze că merită să fie copilul tău și apoi o recunoști?”. Nu s-a putut uita în ochii mei și nici nu mi-a răspuns la întrebare. A schimbat vorba, ca de obicei, inventând niște datorii uriașe, de sute de mii de euro, pe care le lăsase Adrian Păunescu și care ar apăsa pe moștenire. Am văzut interviul lui Andrei la ceva timp după ce îmi dobândisem numele și m-am întrebat cum se poate juca astfel cu jumătăți sau sferturi de adevăr, cu negare și apoi confirmare, cu cuvinte întortocheate. Recunoașterea lui publică a venit prea târziu, după ce îmi pierdusem deja încrederea și respectul față de el.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Până la aceste confirmări ale instanței, care au fost pașii importanți ai demersului tău de a primi și recunoașterea oficială, prin justiție, a identității tale? De unde ai plecat și care au fost treptele obținerii sentinței definitive?

Andreea Mihaela Păunescu: Pașii oficiali au fost mulți, se împlinesc 10 ani de când am depus prima cerere în instanță, cea de stabilire a paternității. Sunt 10 ani de când mă prezint, cu conștiinciozitate și respect, la toate termenele de judecată. În primele luni nu am avut avocat și nici știință despre ce ar trebui să fac în continuare. Știam doar adevărul meu, pe care îl spuneam clar și răspicat, că Adrian Păunescu este tatăl meu. Andrei, care pretindea în spațiul public că nu știe nici cine sunt, nici despre ce este vorba, că nu are cunoștințe juridice, mi-a atras atenția că șansele mele sunt mici din cauza unor termene de prescripție. La parastasul de 9 zile de la Bârca, m-a întrebat ce salariu am și cum îmi imaginez eu că voi reuși să merg mai departe. De fapt, strategia familiei Păunescu în instanță a fost de pasivitate și tergiversare, sperând că voi ajunge în impas financiar, mai ales că le aveam de întreținut și pe fiicele mele, între timp devenite studente la zi. În cele câteva discuții „de familie” cu soția supraviețuitoare Carmen și frații mei Ana și Andrei (Ioana nu se simțea bine și ne-am văzut doar de două, trei ori) și acolo, între patru pereți, fără martori, au încercat să mă intimideze. Au mai fost astfel de întâlniri la care a participat și Marius Tucă, „adevăratul frate”, cel care a comercializat apoi opera tatălui meu fără drept. Asta e o altă discuție, de domeniul juridic, iar dreptatea mi-o voi găsi tot în instanță.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Să revenim la pașii demersului juridic…

Andreea Mihaela Păunescu: În februarie 2013, am primit hotărârea instanței, care statua că Adrian Păunescu este tatăl meu. M-au încercat lacrimi de emoție citind motivarea judecătorului, care spunea, printre altele, că „stabilirea paternității nu poate fi lăsată la latitudinea presupusului tată”. În anul 2013, imediat după ce am obținut numele de Păunescu, încercând să mă facă să renunţ la dezbaterea succesiunii, Andrei mi-a spus că a găsit printre lucrurile lăsate de mama lui, defuncta Constanța Buzea, niște scrisori din tinereţe ale mamei mele „care n-ar pune-o pe mama ta într-o poziție prea bună…se comporta ca o cârpă în fața lu’ tata”. Nu mi-a dat încă acele scrisori. Am văzut asta ca pe încă o încercare josnică de intimidare, umilind-o pe defuntca mea mamă, despre care știa foarte bine a fost un om vulnerabil. Lăsând la o parte interesul material direct în a mă determina să renunț la dreptul la moștenire, căci despre asta era vorba când Andrei mi-a spus despre scrisori de față cu Ana și Carmen, am realizat că nici el, nici Carmen, nici Ana Maria nu cunosc empatia și nu înțeleg iubirea. Totul se rezuma, din perspectiva lor, la bunurile pe care și le socotiseră și le împărțiseră între ei deja și cum să facă să mă înlăture de la moștenire. Ceea ce mă bucură după ani de procese este impactul pe care acest caz îl are în rândul mamelor care se simțeau neputincioase în fața unor tați căsătoriți, cu situație socială înaltă, dar și în rândul copiilor aflați în situații incerte, care credeau că este imposibil să obții dreptul de copil legitim dacă nu ai dovezi materiale și nici posibilități financiare. Am aflat despre câteva cazuri asemănătoare care s-au rezolvat folosind cazul meu ca jurisprudență. Dacă eu am reușit, cu mâinile goale, atunci oricine, de acum încolo, poate. Adrian Păunescu mi-a spus: „Dreptatea se cere în picioare, nu în genunchi!”, iar eu asta am făcut…

Marea Dragoste/revistatango.ro: Ce frumos… Așa este! Dar, revenind, într-adevăr, am auzit în repetate rânduri că ar exista un termen de prescripție, că o mamă care nu a cerut recunoașterea pentru copilul ei până la nu știu ce vârstă nu mai poate face asta niciodată… Înțeleg că un copil poate cere recunoașterea la orice vârstă…?

Andreea Mihaela Păunescu: Răspunsul este da, dreptul copilului de stabilire a paternității este imprescriptibil pe toată durata vieții copilului. Acest drept se exercită prin mamă – care reprezintă copilul până la majorat – și apoi copilul major însuși poate cere stabilirea adevărului. Legea s-a îmbunătățit, în sensul că au fost înlăturate termenele de prescripție care existau la momentul când am început eu procesul. Mai mult, Noul Cod civil prevede că un copil care cere stabilirea filiației nu poate renunța la dreptul său. În felul acesta, legea protejează copilul de eventuale presiuni ce s-ar exercita asupra lui pentru a-l face să renunțe. Situațiile sunt însă diferite, nu toți tații sunt Adrian Păunescu, nu toți tații biologici sunt căsătoriți și celebri, nu toți copiii au deja în acte și în viață un tată minunat cum am avut eu și nu toți copiii au o mamă care nu își putea susține propriile cauze, darămite un astfel de demers. Ceea ce contează este principiul de la care orice mamă, cred eu, ar trebui să pornească, anume că adevărul trebuie lămurit, nu îngropat, indiferent de ceea ce simte ea pentru tatăl copilului sau de felul cum a evoluat sau degenerat relația lor. Mai clar spus, mama are obligația de a stabili cât mai repede identitatea reală a copilului, fie că tatăl lui e împărat ori cerșetor. Interesul superior al copilului menționat în lege asta înseamnă, de fapt, a-i da copilului nu doar hrană și școală, dar și identitate, adică dreptul la demnitate. Complexele pe care le are un copil a cărui situație în acte și în viață este incertă sunt greu de reparat ulterior.

Eu sunt dispusă să sprijin moral și logistic pe orice copil care dorește să-și stabilească paternitatea sau orice mamă care îmi cere sfatul. Niciodată nu este prea târziu.

Marea Dragoste/revistatango.ro: O mamă care nu a cerut recunoașterea copilului – sau un copil care nu a fost recunoscut, care dorește să declanșeze un demers similar ce ar trebui să știe și să facă, înainte de toate? Poate răzbi cineva într-un demers așa complicat fără avocat, de exemplu?

Andreea Mihaela Păunescu: Adevărul simplu și curat poate fi spus instanței chiar fără avocat. Nu cred că există judecător care să nu ia în seamă interesul copilului. Judecătorul știe și reușește să vorbească pe limba oricui, am observat asta în instanță. Așadar, orice mamă se poate adresa instanței, punând interesul copilului înaintea oricăror interese. Dacă mama nu își poate permite costurile, poate solicita instanței ajutor public judiciar. Apoi, pas cu pas, cu determinare și perseverență, va obține dreptul copilului său. Repet, legea apărută după ce am început eu procesul simplifică mult lucrurile.

Cu câțiva ani în urmă, o mamă de copil mic mi-a cerut opinia și ajutorul. Am sfătuit-o să discute cu tatăl biologic al copilului, despre care aflase când era însărcinată că este căsătorit, să lămurească paternitatea copilului la notar. La început, ea ezita, lua în calcul – cum cele mai multe mame fac – situația lui familială și problemele pe care nu dorea să le provoace în familia lui. Apoi, îmi spunea cât dispreț simte pentru el, cât de laș este și că poate este mai bine să lase linie în certificatul de naștere al fetiței, la rubrica „tată”. Îmi spunea că ea își asumă cu totul minunea de fetiță și că mai bine se lipsește. În final, am lămurit-o că nu există scuză ca un tată să nu-și recunoască fiica și, indiferent cine și cum este tatăl ei, ea e fiica lui și așa trebuie să fie și în acte. Asta nu înseamnă că un nume îi dă copilului un tată și în viață, dar îi oferă șansa de a nu fi numit „bastard” sau „copil din flori”, așa cum mi s-a întâmplat mie. În final, după discuții lungi, de teama unui proces, tatăl fetiței a acceptat să meargă la notar și și-a declarat fetița.

M-au supărat profund declarațiile repetate ale lui Andrei, care spunea că „nu se știe câți copii are Adrian Păunescu, că ar putea fi 100”, propagând astfel de mizerie în presă. Adrian Păunescu, așa cum mi-a spus chiar el, a avut un singur copil în afara căsătoriei și acela sunt eu, lucru pe care l-a știut dintotdeauna și fratele meu. Cazul meu a creat anumite neliniști în rândul taților care, la nivel declarativ, pretind: „Nu știu câți copii am, un bărbat nu poate ști asta cu exactitate” (l-am citat pe fratele meu). Andrei Păunescu este și el tată, el știe sigur câți copii are, iar copiii lui, mici și mari, văd discursul lui incoerent și contradictoriu și vor reacționa, mai devreme sau mai târziu.

Eu sunt dispusă să sprijin moral și logistic pe orice copil care dorește să-și stabilească paternitatea sau orice mamă care îmi cere sfatul. Niciodată nu este prea târziu, dar este mai bine să se întâmple în primii ani de viață ai copilului; dacă mama nu a acționat, copilul ajuns major trebuie să aibă curajul să o facă.

Marea Dragoste/revistatango.ro: Spui că e important ca aceia aflați în situația asta să își găsească curajul de a trece la fapte. Care este răsplata autentică pe care o primește cineva care își face dreptate? Cum te-ai simțit tu după ce ți-ai recâștigat drepturile, cum te simți acum, ce s-a schimbat în bine pentru totdeauna?

Andreea Mihaela Păunescu: Cazul meu a fost unul complicat din cauza circumstanțelor de la începutul demersurilor mele. Mai întâi, Adrian Păunescu era o persoană publică, apoi mama era într-o stare de sănătate precară și șocul pe care l-a avut când a auzit de la televizor că depusesem cererea la judecătorie i-a reactivat toată durerea, fiicele mele nu erau pregătite pentru un scandal mediatic. La început, au fost surprinse neplăcut de scânteia scandalului, s-au gândit cu recunoștință la cel care le fusese bunic minunat până în ultima lui zi de viață – tatăl care mă crescuse, apoi m-au înțeles și mi-au respectat dorința de dreptate. Am fost întrebată de-a lungul anilor ce-aș fi făcut dacă nu era vorba de Adrian Păunescu, ci aveam un tată sărac și necunoscut. Eu cred că fiecare copil trebuie să-și accepte părinții, și, viceversa, orice părinte trebuie să-și asume toți copiii, așa cum sunt. A fi copilul lui Adrian Păunescu nu a fost o opțiune și a venit cu dezavantajul că era o personalitate publică și orice încercare din partea mea sau din partea lui de a rezolva problema în timpul vieții lui ar fi condus la un scandal de presă. De altfel, el a spus într-un interviu despre presă și viața privată că un om public trebuie să spună doar adevărul despre el, însă nu este obligat să dezvăluie tot adevărul. A mai spus în alt interviu că „era normal ca Andrei, fiul lui Dumitru Tinu, să își ceară dreptul în instanță și familia oficială ar trebui să accepte situația, căci o astfel de problemă, nerezolvată în timpul vieții de Dumitru Tinu, era firesc să răbufnească după moartea lui”. Vorbind de o situație similară, Adrian Păunescu și-a asumat ce avea să se întâmple. Am avut multe frământări și infinite nesiguranțe în toți anii de procese. Un soi de coșmar – în stare de veghe – m-a urmărit încă din adolescență, coșmarul prăpastiei. Structura mea a fost, dintotdeauna, robustă, fizic și psihic. Nu am avut alergii, nici rău de mașină, nici de înălțime și, totuși, am avut acest coșmar, cum că aș merge pe marginea unui munte și amețesc văzând cu coada ochiului hăul din lateral. Cauza acestui coșmar este, presupun, starea de nesiguranță profundă pe care mi-a provocat-o lipsa de protecție din partea tatălui meu.

În primii ani de procese, am simțit nevoia să merg la un psiholog, dar nu aveam resurse, nici de timp, nici de bani, așa că tot surorile din partea mamei și prietenii vechi, puțini și buni, mi-au fost sfetnici și balsam. Abia acum aproximativ un an, am reușit să ajung să discut de două ori cu un terapeut, însă mi-a fost imposibil să mă deschid întru totul. I-am povestit că nu am suficientă încredere în mine, că sunt emotivă și îmi e teamă de eșec. M-a sfătuit să nu mă subestimez, căci o autoevaluare corectă înseamnă să trag linie și să observ rezultatele, nu sentimentele interioare de inferioritate și neputință. Concluzia lui a fost că funcționez de multe ori emoțional, însă, dincolo de neliniști și frământări, sunt cerebrală, puternică, am o viziune lucidă asupra lucrurilor și reușesc în tot ce îmi propun. I-am promis să revin când mă liniștesc și voi putea fi mai deschisă. Se pare că ai reușit tu să afli, acum, mai mult decât a reușit psihologul. Și este doar începutul…

Fiicele mele sunt nepoatele biologice ale lui Adrian Păunescu, au o genă puternică și, sunt sigură, de acolo de sus, el este mândru de ele. Ele nu sunt cu nimic mai prejos decât ceilalți nepoți ai lui Adrian Păunescu. Firesc, vor beneficia și ele de ceea a lăsat bunicul, material și spiritual. Procesul aflat în instanță încă nu s-a sfârșit, ceilalți moștenitori încă tergiversează cauza, așa că lupt în continuare să îmi câștig dreptul până la capăt pentru mine, dar mai ales pentru fiicele mele. Deși se spune că timpul rezolvă și le vindecă pe toate, eu aș adăuga în ecuație dreptatea și adevărul. Ecuația vieții mele nu mai are necunoscute, așa că am lăsat în urmă nesiguranțele, temerile, complexele, durerea și revolta. Marea răsplată, după decenii de tăceri și incertitudini de „fiica secretă a lui Adrian Păunescu” și după alt deceniu de drumuri nesfârșite la instanțe, ca fiică legitimă, este că mi s-a făcut dreptate, știu cine sunt și sunt vindecată sufletește.

 

 

 

Categorii:
Interviuri

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.