Loreta Popa: Cred că tupeul a devenit literă de lege astăzi, dar mie îmi lipsește cu desăvârșire

Este scriitoare și jurnalistă, organizatoare a celor mai frumoase evenimente în spațiile Muzeului Național al Literaturii Român, profesionistă mereu ocupată cu noi și noi proiecte culturale. Am stat de vorbă cu Loreta Popa despre ultimul ei mare proiect despre care am tot auzind-o vorbind în ultimul an.

Fotografii din arhiva personală

Lucrezi de ceva vreme la un proiect amplu, dedicat actorului Constantin Codrescu, realizând interviuri filmate cu toți actorii care l-au cunoscut și iubit pe acesta. Dar proiectul a ajuns la final, filmul „Un timp prin care am trecut” e gata si va fi lansat în curând. Cât de bucuroasă ești?

Loreta Popa: De fapt, finalul a avut loc în martie când, după interviul cu Maia Morgenstern, am pus punct filmului. Tot atunci am hotărât că premiera va avea loc la Cinema Pro, în mai. Eram bucuroasă că maestrul Constantin Codrescu urma să fie intervievat de Florentina Fântânaru, iar aceasta îi dedica întreaga emisiune. La Gala UARF fusesem invitată să rostesc un Laudatio de către regizorul Ioan Cărmăzan, care hotărâse să-l premieze pentru întreaga activitate. Nădăjduiam că TIFF-ul îi va dedica o seară. După vizionarea de la Muzeul Național al Literaturii Române, la care au participat Ștefan Velniciuc și soția acestuia, Janine Stavarache, dar și Eugen Cristea și Cristina Deleanu, aveam feed-back-uri bune. În regim privat, regizorul Laurențiu Damian ne-a dat șansa unei alte vizionări, de data aceasta la sediul UCIN, și după aceea a hotărât să se alăture demersului nostru, devenindu-ne partener. Maestrul Ștefan Velniciuc ne susținea din toate puterile, pentru că intuise că acest film așeza o lumină altfel peste viața și cariera marelui actor Constantin Codrescu. La acea vizionare a fost și Irina Margareta Nistor, care a avut bunăvoința de a corecta câteva scăpări, inerente la orice început de drum. Eu, una, îi sunt recunoscătoare. Bulgărele de zăpadă începea să prindă contur și să se rostogolească, gata să împlinească maestrului cea mai mare dorință, aceea de a primi aplauze. Apoi a venit pandemia și cumva, timpul s-a oprit. Nimic nu a mai mers în direcția gândită, hotărâtă. Cred că este corect să răspund la întrebarea ta astfel: bucuria mea a rămas cumva suspendată în timp.

Când a început acest proiect și cât de mult timp i-ai dedicat?

Loreta Popa: În urmă cu aproape un an. Actorul George Custură, de la Teatrul din Brașov, a venit într-o zi la Muzeul Național al Literaturii Române, unde a avut două recitaluri de poezie, și a propus directorului Ioan Cristescu lansarea unei cărți ce avea un subiect interesant, Codex Aureus. Cartea purta semnătura unui scriitor tânăr, despre care, recunosc, nu știam aproape nimic, Silviu Radu. Lansarea a fost aprobată, iar de organizarea ei m-am ocupat eu, ca reprezentant al Muzeului Național al Literaturii Române. Același George Custură a fost cel care i-a făcut cunoștință lui Silviu Radu cu maestrul Constantin Codrescu, ajungând astfel la casa din Ghermănești a acestuia. Pe biroul marelui actor se odihnea o carte despre viața lui Dorel Vișan, cu fotografii din spectacole de teatru, din filme și din viața particulară a acestuia, ceea ce l-a îndemnat pe Silviu Radu să-l întrebe pe maestru de ce nu are și dumnealui o carte. Din fericire, maestrul Codrescu scrisese o biografie numită „Pribeag prin viața mea”, iar aceasta fusese publicată la Editura Semne. Fără fotografii, doar scurte însemnări ale acestuia despre obstacolele prin care a trecut, despre perioadele dificile ale carierei sale, despre viața personală. Nu mai avea niciun exemplar și nu a avut cum să-i arate despre ce era vorba. În urma unei discuții, i-am spus lui Silviu Radu că eu am cartea și că i-o pot împrumuta, cu condiția să o recuperez într-un fel sau altul. După ce a citit cartea, acesta a decis că maestrul merită un film documentar, pentru că viața dumnealui nu a fost deloc una ușoară. A venit la mine, la Muzeu, și am stat de vorbă îndelung despre acest subiect. M-a întrebat dacă mi-ar plăcea să colaborez cu el și am spus da. Mă încânta ideea că în sfârșit cineva voia să spună povestea vieții unui mare actor român. Eu realizasem cu Constantin Codrescu, până la acel moment, câteva interviuri și două evenimente care-l aveau în prim-plan la Muzeul Național al Literaturii Române. Bucuria depășea matca firească a inimii mele. Dar mă știi, draga mea Alice! Entuziasmele mele sunt pustiitoare. Mă arunc cu capul înainte de fiecare dată. Am căzut de comun acord asupra faptului că este necesar un astfel de film în contextul actual, că superficialitatea, mediocritatea și lipsa de respect față de valorile adevărate ale culturii noastre sufocă orice proiect care așază personalitățile reale acolo unde le este locul în mod normal. Am acceptat să mă implic de dragul maestrului, recunosc. O misiune care mă onora. Nu voi uita niciodată bucuria de pe chipul acestuia atunci când, după ce am decis că vom lucra împreună, am mers acasă la Ghermănești, loc căruia îi spune Raiul de Jos. Nu știa că eu și Silviu Radu ne cunoaștem. Abia atunci afla că eu mă ocupasem de lansarea cărții acestuia, în Grădina Muzeului Național al Literaturii Române. Bucuria a fost cu atât mai mare când i-am spus că voi fi parte a acestui proiect. Silviu Radu a decis, în urma sfatului meu, să-și asume scenariul și regia filmului, pentru că nimeni nu putea vorbi mai bine despre toate acestea decât cel care le cunoștea în amănunt. Îmi revenea plăcuta misiune de a intervieva mari actori, regizori, foști parteneri de scenă, foști studenți, oameni care l-au cunoscut, l-au apreciat și respectat, care au lucrat îndeaproape cu dumnealui. De asemenea, am stat de vorbă cu cea dintâi soție a maestrului, actrița Valeria Gagealov, cu scriitorul Andrei Pleșu, de altfel, parte din familie, fiindu-i văr, cu actorul Vlad Rădescu, alături de care a călăuzit generații de studenți. Lista mea, pe care am încropit-o cu maestrul alături, era destul de lungă. Țin minte că atunci când l-am invitat la Muzeul Național al Literaturii Române, la proiecția filmului „Mihai Viteazul”, singurii care mai trăiau din distribuție erau Constantin Codrescu și Papil Panduru. Mi s-a părut dureros. M-am gândit că era mai mult decât important să-l intervievez pe prietenul său de-o viață, Florin Piersic. La fel pe colegele de breaslă Rodica Mandache, Olga Delia Mateescu, Ioana Pavelescu, Janine Stavarache. Apoi, în lista mea figurau actorii Constantin Dinulescu, Ștefan Velniciuc, Marius Bodochi (fost student), George Custură (fost student), Eugen Cristea, Dan Puric, dar și regizorii Dan Puican și Constantin Dicu. Tânărul student la Drept, Ștefan Paraschiv, redactorul șef al revistei Manifest Românește, de care maestrul se simte legat și căruia i-a prezis un viitor strălucit, a acceptat imediat să vorbească despre relația aceasta specială. Alt motiv de bucurie a fost că Nicu Alifantis nu a spus nu interviului pentru acest film documentar, mai ales că a crescut în Teatrul Maria Filotti din Brăila și știa foarte bine cât de importantă a fost contribuția lui Constantin Codrescu la reconstrucția teatrului. Maia Morgenstern s-a declarat onorată. Iată, doar câteva exemple de oameni extraordinari, care au simțit că răspunsul lor nu poate fi decât pozitiv atunci când i-am rugat să apară în fața camerei de filmat. Cred că au fost 20 de interviuri pe care, cu atenție și drag, le-am strecurat printre evenimentele de care eram direct răspunzătoare la Muzeul Național al Literaturii Române. Evident că nu pot exprima cuantumul orelor petrecute lucrând la acest proiect cu precizie matematică. Evident că omul de cultură care sunt nu s-a gândit nicio secundă decât la bucuria de a pune întrebări despre viața unui om important și la produsul finit, respectiv filmul documentar dedicat lui Constantin Codrescu. Pe lângă interviuri, au mai fost telefoanele pe care le-am dat pentru a ne corobora programele. De exemplu, cu Florin Piersic abia după aproape șase luni am reușit să realizez interviul, fiind plecat mai mereu prin țară sau în afara ei cu spectacolele sale. Apoi, discuțiile pe care le-am avut la Centrul Național al Cinematografiei și DACIN SARA, de la Castel Film, vizionările de la Arhiva Națională de Filme, iarăși reprezintă un timp pe care nu știu cum să-l cuantific. Am ajuns pentru câteva zile și la Jiblea, lângă Călimănești, acolo unde familia maestrului avea o casă, rechiziționată după al doilea război mondial de către comuniști, și pe care a reușit să o recupereze. Acolo l-am intervievat și pe dumnealui și am aflat multe detalii, greu de îngurgitat, pentru că tu, spectatorul, nu aveai de unde să știi cu ce probleme se confruntă actorul, nu aveai cum să percepi universul acestuia decât dintr-un singur unghi, al tău. Și atât. Au mai fost filmări la Brăila, acolo unde studenții doamnei Rodica Mandache au trudit la câteva piese din puzzle-ul vieții maestrului Constantin Codrescu, câteva momente cu adevărat dificile, conform scenariului. Mi-a plăcut curajul lor, dar și faptul că au acceptat să facă parte din proiect cu bucurie, fără să fie recompensați financiar. Adevărul este că nu în fiecare zi, tu, studentul la Actorie, ești chemat la filmări. Pot să-i felicit prin intermediul acestui interviu, și-au luat licența cu brio, acum sunt actori cu state în regulă. Mai trebuie să precizez că am primit manuscrisul cărții maestrului, după ce a fost scanat, apoi transformat în word. Am recorectat, adăugat, așezat și modificat acolo unde am crezut că este de cuviință. Această carte a primit un nou titlu, „Un timp prin care am trecut”, un cuvânt înainte scris de mine, trei interviuri pe care maestrul a insistat să le adaug, dar și fotografii minunate din cariera sa, de pe scenă, din filme, alături de familie. În sfârșit, o carte la standarde ridicate avea să apară despre dumnealui. Și tot timp am dăruit atunci când mergeam la maestru acasă pentru a discuta montajul filmului, muzica, ordinea interviurilor. În fapt, nu poți preciza câte ore ai dedicat unui proiect de asemenea anvergură, mai ales când pui suflet.

A fost greu, dar a meritat, nu?… Vor rămâne lucruri de mare valoare și de-acum încolo încep recunoașterile, galele, premierele, aplauzele. Cât de pregătită te simți pentru momentele festive?

Loreta Popa: A fost greu, așa este. În general, după travaliu urmează relaxarea, recompensa, cum spui și tu. Rodica Mandache mi-a pus o întrebare neașteptată: „Dacă ar fi să ți se propună din nou să lucrezi la acest film, știind cât de greu îți va fi, știind că meritele tale nu vor fi recunoscute, știind că nu ți se va mulțumi deloc la final, ai accepta?” Să știi că răspunsul meu a fost afirmativ, deși m-a pus pe gânduri. Discuția mea cu minunata actriță avea loc într-un moment despre care mi-e greu să vorbesc. Știi, Alice, Marin Sorescu susține că actul poetic constă în a avea curajul să-ți dezvălui subiectivitatea, „sufletul până în cutele lui cele mai întunecoase, spaimele și năzuințele cele mai intime”. Îmi oferi șansa de a-ți dezvălui cutele întunecate despre care vorbea Sorescu. În cazul meu, ceea ce trebuia să fie relaxare a devenit travaliu și viceversa. Am un defect: cred că toți oamenii văd lumea aidoma mie. Fiica mea scria anul trecut de ziua mea în urarea ei: „Dacă întâlniți pe stradă pe cineva care îmbrățișează și dă binețe copacilor, vorbește cu florile și se împiedică de prea mult privit norii, aceea e mama”. Se spune că frumusețea stă în ochii privitorului și eu am crezut că toți oamenii sunt așa. Am greșit.

Deci relația profesională nu a mai funcționat și înțeleg că tu ai fost, până la urmă, dată la o parte…

Loreta Popa: Un simplu refuz al meu de a realiza interviuri on-line pe pagina care promova filmul despre Constantin Codrescu (solid argumentat!) a declanșat o reacție în lanț, care a dus la travaliul despre care vorbeam. Încet și sigur, am devenit persona non grata, din motive care-mi scapă. Regizorul a ajuns la concluzia că postările nu erau suficient de atractive, era nevoie de materiale fast and furious, pentru că în vreme de pandemie oamenii vor altceva. Nu conta faptul că eram în stare de urgență, nimeni nu știa când se putea reveni la normal și produsul finit nu avea cum să fie lansat pe piață. În acea perioadă, o bună prietenă pierdea lupta cu cancerul și în ciuda virusului care tulburase totul în jurul nostru am ales să merg la înmormântare, să fiu acolo pentru ea. Fix în ziua aceea am avut o lungă discuție la telefon cu regizorul, de față cu fiica mea, care asistase neputincioasă la tirul nebun de reproșuri scoase precum așii din mânecă de către jucătorii înrăiți de pocker. Reproșuri pe care atunci le auzeam pentru prima dată. M-am simțit neputincioasă. Nu înțelegeam cum este posibil să treci de la ore întregi petrecute ori în fața calculatorului , la montaj, ori la telefon, stabilind întâlniri, corectând texte, ascultând muzică pentru coloana sonoră, făcând liste de invitați și lucrând la o strategie de marketing pentru promovare, la… nimic. Când spun nimic mă refer la faptul că a urmat o perioadă lungă de liniște, în care nu am mai vorbit deloc cu regizorul. Rămăsesem mută în fața acestui tir nemeritat de reproșuri. Urmând parcă un scenariu prestabilit, am fost pur și simplu dată la o parte din proiect. În tăcere… Nu a mai contat faptul că deschisesem atâtea uși pentru el, aflat la prima experiență de gen, că îi făcusem cunoștință cu oameni importanți din domeniu, nu mai conta faptul că vreme de un an, cât am lucrat la acest film, nimic din ceea ce mă rugase nu a rămas fără răspuns. Nici măcar faptul că m-am oferit să-i corectez cărțile pe care avea de gând să le publice. Inclusiv cea a maestrului Constantin Codrescu. Dintr-odată, Muzeul Național al Literaturii Române nu ridicase niciun pai ca să-l ajute, în ciuda faptului că toate interviurile pe care le-am realizat pentru film au fost filmate în interiorul acestuia, iar cea dintâi vizionare a filmului avusese loc tot aici. Dintr-odată, n-am mai contat în ecuație. Iată, o primă „recunoaștere”, draga mea Alice! Iată cele dintâi „aplauze”!

Ai participat, totuși, la o primă întâlnire cu publicul, la Râșnov… Cum a fost?

Loreta Popa: Visasem mult la momentul în care maestrul Constantin Codrescu va primi aplauzele meritate și mi-am dorit să fiu parte a acelui moment. Eu din copilărie și adolescență am ridicat pe un piedestal personalitățile culturii noastre, imaginându-mi că sunt departe de oamenii de rând, scutiți de problemele de zi cu zi. Nu înțeleg nici acum de ce copilul din mine putea să creadă că așa ceva este posibil. Dar realitatea tinde uneori să stea cât mai departe de imaginație. Din cauza lipsei de comunicare dintre mine și regizor (am devenit paria între timp, din punctul lui de vedere), am ajuns la Festivalul de Film și Istorii de la Râșnov la invitația doamnei Vasilica Codrescu și a maestrului. Mi-au spus că nu trebuie să lipsesc, pentru că este și munca mea acolo. Mi-am luat inima în dinți, pe fiica mea de mână (care are și ea un mic rol în film), și o prietenă bună (artist plastic fabulos) cu soțul ei și am zburat spre Râșnov. Nu știam la ce să mă aștept. Am adoptat singura soluție posibilă, accesibilă oricărui om vertical, m-am lăsat în mâinile Universului. El știe mai bine. În același timp cu avanpremiera filmului „Constantin Codrescu – Un timp prin care am trecut” a avut loc și lansarea cărții cu același titlu, la care am lucrat cu drag în timpul nopților, printre evenimentele de care mă ocupam la Muzeul Național al Literaturii Române. Cartea a fost scrisă de Constantin Codrescu și a apărut într-o primă ediție în 2009, la Editura Betta. Am primit în format word cartea, după ce a trecut printr-o recunoaștere optică a caracterelor (OCR), conversia electronică sau mecanică a imaginilor textului scris. Cu alte cuvinte, am pus diacritice acolo unde nu existau, am adăugat text pierdut sau nerecunoscut, am corectat din punct de vedere gramatical. Am adăugat trei interviuri apărute în presă ale maestrului (spre bucuria mea, printre cele alese era și unul semnat de mine pentru Jurnalul Național) și, de asemenea, am scris ceea ce se numește Cuvânt înainte. Fotografiile apărute în carte fac parte din arhiva personală a maestrului Codrescu și după ce le-am ales și le-am scanat, le-am trimis spre editare regizorului. Un întreg proces cu care, draga mea Alice, tu ești familiarizată deja. Mi-am dorit să existe o ultimă privire înainte de tipărire, dar acest lucru nu a mai fost posibil. Neavând așteptări, absolut deloc, am ajuns în Piața Unirii din Râșnov, acolo unde se desfășurau cele două evenimente, avanpremiera și lansarea. Am trecut prin procesul de termoscanare, mi-am pus masca de rigoare, dar m-am bucurat să văd că publicul era prezent în ciuda pandemiei. Am încercat să rămân echilibrată, fără resentimente. Am recunoscut studenții care au participat la filmări, pe maestrul Ștefan Velniciuc, care l-a interpretat pe Constantin Codrescu la maturitate în film, pe George Custură, actor la Teatrul din Brașov (cel care mi l-a prezentat pe regizor și care i-a facilitat întâlnirea cu maestrul Codrescu), întreaga familie a maestrului, doamna Vasilica Codrescu, cei doi fii, Paul și Edi, cu familiile lor, mama și sora regizorului, prieteni din Brăila pe care i-a distribuit în documentar, dar și moderatorul evenimentului, Irina Margareta Nistor. Cu toți m-am îmbrățișat și cu fiecare dintre ei am vorbit, felicitându-i pentru contribuție. M-am așezat alături de fiica mea, după ce am primit cartea cu autograf din partea maestrului Codrescu, pe un scaun, pe rândul al treilea, chiar în fața ecranului amplasat în piață. Irina Margareta Nistor a chemat în fața publicului trei persoane: regizorul, eroul poveștii și interpretul acestuia în film. Toți au vorbit despre munca lor. Maestrul era emoționat, mi s-a părut firesc să se întâmple acest lucru. Regizorul a ținut să precizeze faptul că „la această carte am pus umărul numai eu, singur”, eu aflându-mă în fața lui, la câteva scaune distanță, știind mult prea bine care este adevărul. Nici măcar o dată numele meu nu a fost menționat, ca și cum nimic din ceea ce am făcut nu a contat. Nimic despre faptul că Muzeul Național al Literaturii Române a pus la dispoziție spațiile pentru intervievarea celor care au lucrat cu dumnealui și au acceptat să vorbească despre relația cu acesta. Absolut nimic. Și cel mai important, din punctul meu de vedere, echipa filmului la care am muncit și eu vreme de zece luni nu a fost invitată de regizor pe scenă, pentru recunoașterea muncii. Studenții, deși dezamăgiți, au zâmbit cât și-au dat voie, neîndrăznind să comenteze. Mi-aduc aminte că la toate avanpremierele la care am fost ca jurnalist, vreme de prea mulți ani ca să-i mai amintesc aici, acest gest era întotdeauna o datorie de onoare. Dacă greșesc, te rog să mă corectezi!

Între timp, au urmat alte două avanpremiere, una la Brăila și alta la Fălticeni. Nu am participat la niciuna dintre acestea, pentru că nu am mai văzut rostul. Și apoi, abia primisem o notificare din partea facebook în care mi se comunica sec și fără drept de apel că mi s-a retras rolul de administrator al paginii dedicate filmului despre Constantin Codrescu, o pagină creată de mine, de pe contul meu. Cum? În urma sesizării regizorului, căruia eu îi acordasem acest rol cu câteva luni mai înainte. Și nu este singura experiență. Am mai apucat să văd că a participat la o emisiune de televiziune, destul de urmărită, și realizatoarea, cu care eu stabilisem toate detaliile legate de prezența maestrului încă din luna martie, înainte de pandemie, i-a mulțumit lui pentru că i l-a prezentat. Ai apăsat pe un buton, draga mea Alice. Nu ar fi trebuit să povestesc toate acestea, dar cumva mă bucur că ai insistat. Trebuia să spun ce aveam de spus. Știi care a fost până la urmă răsplata mea? Aplauzele mele? Faptul că am primit feedback din partea unor oameni care știu cu ce se mănâncă cea de-a șaptea artă. Doi oameni importanți, nu le voi da numele, un regizor și un operator. Erau revoltați și nu-și puteau imagina că interviurile cu oameni la care ajungi cu dificultate și povestea extraordinară despre viața lui Constantin Codrescu au avut un rezultat atât de „neașteptat”, ca să folosesc un cuvânt neutru. Cel rostit de ei are un cu totul alt înțeles. Acest lucru m-a ajutat să trec peste amarul experienței. La fel și ceea ce mi-a spus unul dintre artiștii pe care i-am intervievat: „Să știi că și eu sunt brăilean, iar brăilenii nu sunt așa. Uită totul! Tu știi bine că ți-ai făcut datoria. Asta este tot ce contează!”

Dar asta este, cu adevărat, tot ce contează, Loreta?! În numele modestiei și al bunului simț vom lăsa iar și iar să ne fie bagatelizată munca și, din când în când, cineva mai cu îndrăzneală – ca să nu spun “cu tupeu ” – să culeagă roadele de unul singur? Am trecut și eu de atâtea ori prin asta în presa românească, dar parcă, zău, ar fi timpul să se schimbe ceva.

Loreta Popa: Nu știu dacă este cu adevărat ceea ce contează, dar am încredere că Universul le aranjează. Nu pot să spun de ce am această încredere, nu pot așeza degetul pe ea, dar simt că lucrurile se vor aranja, pentru că adevărul iese mereu la suprafață. Am să-ți povestesc ceva ca să înțelegi că unii oameni nu pot, sau nu vor, să treacă de liniile de demarcație ale destinului lor, considerându-se buricul pământului. Era elevă în clasa a VI-a. Abia luasem contact cu handbalul și mă îndrăgostisem de acest sport de echipă. Mi se părea fascinant să descopăr că ajutându-ne unii pe alții rezultatul devenea extraordinar. Am rămas cu această fascinație până astăzi. Atunci când faci ceva de unul singur, parcă nu te bucuri la fel de tare ca atunci când echipa primește aplauzele și recompensa pentru efortul colectiv. Am plecat pentru prima dată într-un cantonament împreună cu câteva colege de clasă, dar și cu altele din clase mai mari. Mă doare subiectul acesta, deoarece mama mea s-a dat peste cap ca să facă rost de bani ca să pot pleca, iar eu, copil fiind, nu înțelegeam prea multe despre problemele financiare. Abia mai târziu, devenind mamă la rându-mi, am înțeles cum stă treaba cu sacrificiul de sine. Și tu, draga mea, cunoști acest subiect delicat foarte bine. Nu mai țin minte contextul, dar s-a întâmplat ca eu să rămân a cincea roată la căruță și să mă așez la masă cu alte colege mai mari. Din bun simț și din dorința de a ajuta, de fiecare dată când aveau nevoie ba de șervețel, ba de sare, ba de un pahar cu apă, mă ridicam și ajutam. Timp de zece zile acest lucru s-a repetat. Pe mine mă bucura că pot să fac un lucru neînsemnat, dar care să le ofere acelor fete răsfățul pe care credeam că-l merită după antrenamentul nebun. E drept că și eu participam la antrenament și nimeni nu a schițat un gest ca să-mi dea un șervețel, dar ce conta. Cu o zi înainte de întoarcerea acasă, o fată de la altă masă, colegă de clasă cu mine, mi-a povestit cum se distrează pe seama mea cele mai mari: „Cere-i Loretei! E sclava noastră personală”. Atunci a fost prima dată când am rămas fără aer. Mi-era rușine de rușinea lor. Gestul meu cald, binevoitor, fusese interpretat după chipul și asemănarea lor. M-a durut. Recunosc. Dar a fost cea dintâi dintre lecțiile primite. Am povestit această întâmplare, aparent fără legătură, dar că am simțit că există asemănări cu modul în care am fost tratată la finalul acestui proiect dedicat maestrului Constantin Codrescu. Am muncit zi-lumină, m-am dat de mai mult de trei ori peste cap și am făcut față atât evenimentelor de la Muzeu, cât și interviurilor pe care trebuia să le iau. Nu a fost ușor. Atunci când am început să primesc lovitură după lovitură, adică atunci când regizorul filmului a ales să-mi întoarcă spatele și să culeagă singur roadele muncii în echipă, fiica mea, Ema, mi-a spus ceva ce m-a emoționat până la lacrimi: „Mama, știi care este diferența dintre voi doi? Dacă cineva este curios și privește peretele tău de facebook, va vedea că tu vorbești numai despre alții. În schimb, pe peretele lui, el vorbește numai despre sine!” Maturitatea ei m-a lăsat fără cuvinte. De aceea mă bucur că am răspuns întrebărilor tale. Nu aș fi vrut să vorbesc despre experiența mea personală, dar faptul că ai insistat m-a făcut să înțeleg că sunt modelul fiicei mele, nu am voie s-o dezamăgesc. Nu o pot lăsa să creadă că sunt de acord cu astfel de comportamente. Ea are nevoie să știe că mama ei este o femeie întreagă, liberă, pe picioarele ei și mai ales cu încredere în forțele proprii. Celor care au sentimentul că pot să profite la nesfârșit de bunătatea, răbdarea, delicatețea, sensibilitatea noastră de femei trebuie să li se amintească discret, dar ferm că lucrurile nu stau chiar așa. Mă bucur că mi-ai dat ocazia să vorbesc despre contribuția mea reală la acest proiect pe care l-am început cu inima deschisă și cu admirație imensă față de maestrul Constantin Codrescu. Nu am fost prezentă doar cu numele, chiar am muncit zi de zi. Nu am apărut la sfârșit de proiect, pretinzând recunoaștere, chiar voiam să aud spunându-mi-se un singur cuvânt: „Mulțumesc!”. Nu am apărut doar cât a fost soare, ajutorul meu a fost constant, generos, din inimă. Cred că tupeul a devenit literă de lege astăzi, dar mie îmi lipsește cu desăvârșire. Am descoperit o explicație a acestui cuvânt, într-o seară, după o lansare la Brașov. Cineva pictase pe un zid „Tu peux!” Mi s-a părut interesant. O bună prietenă mi-a spus, mai în glumă, mai în serios, că am o calitate paranormală numită bun simț. Rara avis astăzi… Așa am fost educată, așa au considerat părinții mei că este important. La fel au considerat și profesorii mei, cărora nu voi conteni să le fiu recunoscătoare. Faptul că sunt construită astfel nu m-a ajutat prea mult în viață. Nu știu să mă cert. Nu pot reacționa atunci când cineva urlă. Mi se pare nedemn de ființa umană. Dar de data asta cred că este prima dată când am simțit revoltă, real, palpabil, pe alocuri chiar ură, pentru că nedreptatea îmi repugnă. Și mi-am dat voie să am aceste sentimente. Sunt ale mele. Mi-am spus că dacă trebuie să trec prin această experiență atunci trebuie să-mi asum și ce simt. Mi-am spus că dacă Universul a îngăduit să am această experiență a fost pentru că trebuia să învăț să iau atitudine, să-mi spun oful.

Ai făcut foarte bine. Tăcerile noastre făcute din politețe se pot transforma, în timp, în complicități. Îți mulțumesc că ai avut curajul să vorbești, ai făcut-o și în numele meu, și al atâtor altora… Mulțumesc!