Sunt satula de sfarsituri si de inceputuri cu promisiuni, aruncata-n abisuri, ascunsa-n vagauni de suflet impreuna cu iubirile mele nemarginite pentru ei – prieteni, iubiti sau soti – pentru care sufletul meu mai arde inca vapai… Cum sa nu-i mai iubesc? Pe fiecare il iubesc altfel, cu dor inflacarat sau mocnit, si constat, cu trecerea timpului, ca ii iubesc deopotriva si pe cei pe care eu i-am parasit la o rascruce de viata, si pe cei care, cu prea multa usurinta, si-au pus sentimentele la naftalina, lasandu-ma impietrita de prea multa insingurare.
Cum sa nu-i mai iubesc, cand m-am daruit lor cu atata dragoste, la inceput inocenta si visatoare, in vremea adolescentei penduland intre extremele firii, apoi cu dezinvoltura fecioarei grabite la maritat – ramasa asa, fecioara, pana dupa nunta de vis cu pirostrii, de ar chicoti toate fetiscanele sub 20 de ani daca m-ar afla; mai tarziu, in perioada adulterinelor deveniri, m-am daruit cu salbaticie si patima, amagindu-ma repetitiv ca nu exista capat al firului rosu infiripat intre doua inimi nesatule de dragoste… Sunt fericita ca la capatul iubirilor nemarginite, zanatice si triste, mai mult sau mai putin impartasite de barbatii mai mult sau mai putin trecatori din viata mea, am pus de un camin cald, dorit dintotdeauna, care a dat rod si s-a implinit prin nasterea celei mai iubite fetite din lume. De atunci, am sentimentul ca traiesc neconditionat intr-o iubire care nu se va sfarsi niciodata, cu prezentul si trecutul meu deopotriva.
Nu cred ca trebuie sa inchizi trecutul intre coperte, sa-l pui intr-o cutie si sa-l arunci in Recycle Bin-ul memoriei… Trecutul ma defineste, ma determina sa continuu, sa schimb cate ceva, sau sa virez radical. Pe de alta parte, trecutul este incarcat cu povesti de viata, de care imi place sa-mi amintesc la timp de regasire, la cate o sezatoare a sufletului.
Una dintre povestile mele de dragoste, cu cel mai iubit Fat-Frumos, langa care am desirat 7 ani de viata, se termina asa:
„… iar el a parasit iubirea noastra sfanta; a ucis – mi-a spus duhovnicul, dar eu l-am iertat de mult si il iubesc inca, pentru totdeauna.“
Da, pe fostul meu sot il iubesc tainic, launtric. Nu ntelegeam de ce dragostea nu se mistuie, de ce marile iubiri nu se sting – unele nici dupa moarte.
A fost o iubire frumoasa, adevarata, vie, impartasita, cu maldare de marturii scrise si spuse, din care nu vreau sa uit nimic. Pana cand, un accident vascular, suferit de mine, a frant totul… (de ce se frange dorul…?)
Dupa ce ne-am despartit, am inceput sa recladim, pas cu pas, vietile noastre tulburate si indurerate, incercand, prin iertare, sa ne mantuim. Ne-am revazut dupa ani multi, intristati si imbucurati, fiecare de trairile lui, de implinirile lui, de copiii lui. Ne-am strans mainile de „bun gasit“ si de „bun ramas“, inimile noastre s-au infiorat regasite, dar nedumerite cand ne-am intors, prea degraba, fiecare pe drumul sau.
Apoi a urmat visul meu de iunie, luminandu-mi „de ce“-urile, luminandu-i fata intoarsa de la mine. Visul meu intelept mi-a soptit: „Sufletele pereche nu pot parasi si nu pot fi parasite niciodata; ele doar sunt“.
Atunci am inteles de ce il iubeam inca – pentru totdeauna – si mi-am domolit asteptarile pe mai departe, traind si, mai ales, iubind…
