Am crezut intotdeauna in juramintele facute in fata altarului, cind „contractul” semnat inainte, in fata oamenilor, capata alte dimensiuni. Cind „DA”-ul rostit de cei doi, in asistenta numeroasa a rudelor si prietenilor, se confunda mistic cu vointa lui Dumnezeu, pe fundalul corului de ingeri care completeaza solemnitatea tainei ce se savirseste.
Am mers pe cararea timpului, adunind in destin 30 de ani de casnicie, dupa alti 5 ani de dragoste nebuna, adolescentina, alaturi de barbatul pe care l-am considerat sufletul meu pereche. Si pe care l-am iubit constant, cu incapatinare, pasional, neconditionat.
Amindoi am strabatut, de mina, drumul nu intotdeauna drept al vietii, si am cladit multe lucruri frumoase (nu ma refer la cele materiale), adunindu-le, nestemate, intr-un sirag.
Dintre acestea, toate insemnate, cele mai pretioase mi se par a fi un copil minunat si o familie unita la bine si la rau.
Nu ne-au lipsit bucuriile din planul profesional. E drept ca, ale mele, ca profesor, au fost mai mult de ordin sufletesc… Dar munca la catedra, cu copii de toate virstele, m-a facut sa fiu mai intelegatoare, mai toleranta, mai blinda. M-a facut sa ma simt mereu tinara in suflet, in gind. Insa nimic din toate acestea, nici excursiile prin lume, nici comorile descoperite in carti, nici toate rasariturile si apusurile de soare la un loc nu mi-au dat sentimentul implinirii intregi ca bucuria de a fi nucleul familiei mele. Fireste, n-a fost totul perfect. Au mai venit si nori pe cer. Si lacrimi, si reprosuri, si ginduri amare… Citeodata m-am simtit tradata, umilita, am fost muscata de vipera geloziei, am murit putin si am renascut, ca pasarea Phoenix, din cenusa propriei mele iubiri. Caci, mai presus de orice, mi-a stat iubirea.
Insa acela pe care l-am crezut sufletul meu pereche s-a distantat, in timp, de mine. Eu am continuat sa tes mai departe imaginea fericirii conjugale, peticind pe ici, pe colo, creind iluzia de stabilitate si traind, in tacere, o singuratate in doi. Incet – incet, am renuntat sa mai pretind ceva. Am ajuns sa iau ce mi se dadea, ca un cersetor la coltul strazii, care primeste orice, multumind si multumindu-se, de multe ori, cu nimic. Fiica noastra, parintii nostri, erau spectatori tacuti si ingrijorati. Asistau neputinciosi la macinarea lenta a relatiilor dintre mine si sotul meu.
In momentul in care a ramas somer, drumul lui s-a departat clar de cel care fusese pina atunci „drumul nostru“. Au urmat luni de renuntari si cautari, de lupta pentru supravietuire, cu incercari supraomenesti din partea mea, uneori si a lui, de a tine cirma vasului ce incepuse sa pluteasca in deriva pe ape vesnic agitate.
In zadar am incercat sa atit focul iubirii.
Orice vorba buna, orice mingiiere, sarutare, orice apropiere calda imi erau respinse.
M-am incapatinat – asa cum am facut intreaga viata – sa lupt contra valurilor pentru ca omul pe care-l iubeam orbeste sa ajunga la liman. Si a venit si acea zi, dupa aproape doi ani. Numai ca, intre timp, Dumnezeu imi mai servise o cupa cu amar. Un diagnostic fara mila: cancer la sin.
Tot Dumnezeu a vrut ca eu sa inving cancerul, sa sfidez moartea si sa ajung sa traiesc cea mai mare deceptie a vietii mele: la noua luni de la declansarea bolii, sotul meu – unica iubire a vietii mele – a simtit ca e mai bine pentru el sa divorteze. Si am fost nevoita sa-mi adun toate puterile pentru a rosti cel mai nedorit si mai apasator DA din viata mea, in fata instantei care a pronuntat, pe ton inghetat si indiferent, despartirea noastra definitiva. Dupa 35 de ani in care fusesem alaturi „la bine si la rau“, m-am trezit brusc aruncata intr-o alta realitate, straina si ostila, unde nu mai era nimeni linga mine, nici la bine, nici la rau.
Ma tot otravesc de atunci cu intrebari fara raspuns: Ar trebui sa-l urasc? S-a descalificat, ca om, pentru totdeauna?… Mai avem vreo sansa impreuna?
Cunosc deja raspunsul pe care mi l-ar da cei multi, care ne cunosc, sau care nu ne stiu. Il simt ca pe un ecou prelung, ca pe un dangat de clopot la inmormintare.
Dar daca totusi e adevarat ca cel bolnav are nevoie de doctor, iar cel pacatos, de iertare, astept ziua in care sa-i pot spune ca l-am iertat si ca pot sa-l iubesc pina la moarte. Tinjesc dupa clipa in care el va fi demn de sentimentele mele, gata sa ma primeasca, din nou, in bratele lui. Si imi vreau viata inapoi… Caci eu cred in adevar. In bine. In tot ce e frumos si trainic. Si cred ca noi toti avem dreptul la a doua sansa. Si pentru ca eu cred, cine stie?, poate Dumnezeu se va intoarce iarasi cu fata spre mine si-mi va aduce iubirea inapoi.
