Alice Nastase Buciuta – O aniversare. Un vis

de

Am iubit intotdeauna serile de dinaintea aniversarilor. Mi-e draga nu atat dimineata zilei in care imi serbez nasterea, ci seara de dinainte, prelungita pana la momentul in care incepe, oficial, sarbatoarea. Am invatat mai mult sa ma bucur de emotia inceputurilor de drum decat de miezul lucrurilor, de samburele vietii, de amiezele iubirilor si ale zilelor insemnate.

Naivitatea insetata de dragoste

Imi dadusem intalnire cu el in seara de dinaintea aniversarii noastre de 6 luni. “In fiecare zi de 12 a fiecarei luni, ne vom gasi pretexte de bucurie. Vom incepe sa serbam ziua ta de pe 12 iulie, iar in 12 decembrie vom incepe sa impodobim bradul, ca sa izbucneasca sarbatorile iernii tot in ziua in care ne-am cunoscut”, imi spusese iubitul meu. Si eu il crezusem, cu naivitatea mea insetata de dragoste.  
Ajunsesem in orasul lui cu o zi inainte de sarbatoarea noastra de jumatate de an. Il sunasem si el imi raspunsese cu glas stins, ca si cum i-ar fi fost bolnava iubirea. Ii spusesem ca-l astept la hotelul nostru elegant, somptuos, in care ne iubiseram de-atatea ori. Il invitasem la cina, cu emotia cu care l-am chemat mereu in bratele mele, in sufletul meu. 
Purtam o rochie neagra, taiata rotund pe langa gat, dar cu un decolteu mai adanc inspre spate decat inspre fata. Pusesem un strop de crema lucioasa pe gambe, ca sa-mi arate bine picioarele dezgolite in sandalele fine, cu toc inalt. Iar la gat aveam celebra mea inima. Trista mea inima.
M-am asezat la masa de langa fereastra, aceea pe care o rezervasem mereu, aceea la care statuseram si datile trecute in care ne intalniseram. O vreme am stat cu un pahar de apa in fata, dar vazand ca el intarzie, mi-am comandat vesnica mea salata cu somon. Rascoleam printre frunze, ca sa ma simt mai putin singura. Cand am stors jumatatea de lamaie infofolita in matase m-am gandit ca atunci cand mi se vor umple ochii de lacrimi voi putea spune ca m-am stropit cu lamaie.

Inima mea incalzita cu aur

Trecusera aproape doua ore de cand stateam singura la masa cand a inceput sa ninga. Fusese senin la pranz, dar acum vedeam in lumina felinarului inalt, gratios, cum se pravalesc nenumarari de flori de zapada, oceane de alb instelat. “A inceput sa ninga”, mi-a spus un barbat blond, elegant, care parea si el sa fi asteptat pe cineva la o alta masa. Acum se ridicase si m-am gandit ca vrea sa plece, dar nu era asa. S-a oprit langa masa mea si m-a intrebat daca nu vreau sa bem sampanie amandoi. “Se pare ca amandoi voiam sa serbam ceva, dar…”
Eram deja la cel de-al doilea pahar de sampanie baut cu Ron, neamtul cu zambet de adolescent si vorbe de adult iscusit. Radeam, si parca nu-mi mai atarna atat de greu sufletul. “Am obosit sa tot astept”, imi spunea glasul meu dinauntru. “M-am saturat de atata singuratate”, batea inima mea incalzita, parca, de culoarea de aur a sampaniei din cupe.
“Sa mergem alaturi, la bar, sa mai vorbim”, mi-a propus Ron, iar eu am incuviintat ridicandu-ma brusc de pe scaun. Si abia atunci l-am vazut. Statea sub felinar, albit de ninsori. Si fara sa-i vad decat silueta subtire, inalta, i-am simtit intreaga tristete a privirii. M-a salutat cu o plecaciune si-a plecat incet, si-n urma lui s-au lasat cortine de ninsori. Am iesit in strada si am alergat dupa el. Nu simteam frigul, si nu simteam teama. Mi-am scos sandalele inalte si am alergat desculta, nebuna, strigandu-l pe nume. M-a adus in brate pana-n camera, invelita in paltonul lui. M-a tinut strans, pana m-am incalzit, pana ne-am iubit, pana am adormit.
Dimineata, cand m-am trezit, nu mai era acolo. Deliram de febra si de dor si nu stiam cum sa fac sa-l aduc inapoi. Am zacut cateva zile, cateva nopti. Imi amintesc doctori venind si plecand, apoi  de sora mea, chemata cine stie de unde, de glasul meu strigandu-i numele… Apoi au fost cativa ani in care nu am mai putut da de el. Cand printr-o minune, printr-o intamplare, ne-am intalnit sub soarele unei alte tari si am stat sa vorbim, mi-a spus ca nu e adevarata amintirea mea. Ca doar mi-am imaginat. Ca el a plecat atunci, de sub felinar, si ca nu ne-am mai intalnit vreodata… Am insistat, i-am spus ca stiu sigur ca l-am ajuns din urma, ca m-a adus in brate, ca am fost bolnava… “Nu am fost eu. Nu am fost. A fost doar un vis”. Mi-a spus acelasi lucru, de mai multe ori, facandu-mi semn sa nu-i mai aduc argumente, detalii.
“Nu eu am fost”. Au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el.

 

  • Credit: PAUL BUCIUTA/ Marea Dragoste
    www.revistatango.ro
  • Title: pictorial Marea Dragoste

 

Categorii:
Scrisoare

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *