fbpx

Romulus Vulpescu – Fericirea nu vine pe merit

de

Farmecul marelui scriitor Romulus Vulpescu se prelungeste dincolo de cuvinte. In intonatia glasului cu inflexiuni profunde, in desenele cu care-si danteleaza superbele carti, in fumul de tigara din care construieste castele pentru toate povestile lui fascinante. L-am intilnit – o bucurie, o mare onoare – in camera sa indesata de carti si proiecte. In odaia de alaturi a apartamentului din Piata Rosetti se afla, cufundata in propriile lecturi, doamna Ileana Vulpescu, sotia sa de-o viata, restauratoarea artei conversatiei.

Chiar si Homer atipea din cind in cind

Marea Dragoste / Tango: Faceti atit de multe lucruri, scrieti poezie, proza, traduceti, dar cum va cunoaste lumea cel mai mult? Sub care dintre fatetele personalitatii  dumneavoastra?
Romulus Vulpescu:
Lumea e obisnuita sa lipeasca etichete celor din jur. O face din comoditate, din varii motive. De fapt, mai mult critica face asta, publicul, nu. Primesc telefoane de la necunoscuti, care nu spun o vorba despre traduceri, despre Villon… Ei stiu de poezie, altii stiu de proza, altii stiu de teatru, altii m-au vazut jucind in film. Eu am facut lucruri bune, mai putin bune sau chiar proaste, in fiecare domeniu. Am scris poezie proasta, proza proasta, am scris si eseistica proasta. E fatal. Si nu spun asta ca sa n-apuce altul s-o spuna, ci pentru ca asta-i o realitate.

Marea Dragoste / Tango: Deci credeti ca orice scriitor are si texte proaste? Totusi, asta nu recunoaste aproape nimeni.
Romulus Vulpescu: Ba da, oamenii seriosi recunosc. Unii, da, sint foarte precauti, in sensul ca sint mai avari cu publicatul, nu publica decit ce li se pare foarte bun. Dar se intimpla ca ramin manuscrise, care pina la urma se editeaza; si apoi se spune ca „uite, dom’le, ai vazut ca scrie si prost ?“ Si nu toata lumea are sansa unui Maiorescu (ma refer aici la Eminescu), care sa-i faca editia. De exemplu, un titan cum este Rebreanu, o forta a prozei românesti, a scris „Amindoi“, care e o prostie. Sadoveanu a gresit si el cu „Nada florilor“. Indiferent de circumstante, nimeni nu i-a silit pe oamenii astia sa le scrie. Dupa „Ion“, „Rascoala“, „Padurea Spinzuratilor“, niste capodopere, Rebreanu nu mai avea nevoie de nimic. El a mai scris „Craisorul Horea“, care nu este o capodopera. Si ce ? Chiar si Homer atipea din cind in cind… Revenind la ce m-ati intrebat prima data, eu consider ca – bine, nimeni nu-si poate alege destinul – important este pentru mine sa am o activitate culturala, in general. Nu e important ca eu sa ramin ca un mare sau un bun poet sau gazetar sau regizor, ci sa fi fost un ferment cultural.

Marea Dragoste / Tango: Care a fost momentul in care ati inteles ca mergeti pe un destin cultural? Il puteti identifica?
Romulus Vulpescu: Am avut sansa ca parintii mei, care erau oameni simpli, cu sapte clase primare, m-au lasat, m-au incurajat, ba chiar m-au ajutat baneste in toate aceste evadari ale mele. Am vrut sa fac teatru, am facut teatru; apoi am facut filologie si am devenit redactor, caci n-am talente de pedagog, nu sint un bun profesor. Un profesor trebuie sa aiba rabdare, sa spuna de douazeci de ori acelasi lucru, eu nu am.

Marea Dragoste / Tango: Ati constatat ca sinteti altfel decit ceilalti copii sau adolescenti, citeati mai mult decit ei?

Romulus Vulpescu: Da, citeam. De la patru-cinci ani citeam, m-a invatat tata. Ne plimbam duminica pe strada, pe Calea Victoriei, si el ma invata cifrele, valoarea lor, dupa preturile la stofe. Eu sint, probabil, in afara de cel care l-a trimis la moarte pe Maresalul Antonescu, unul dintre ultimii supravietuitori care l-au cunoscut personal. Pe atunci era Generalul Antonescu. Eu eram cu taica-meu pe strada, era vara, si ne apropiam de fosta Biblioteca Universitara. Pe vremea aceea, barbatii erau obligati sa umble cu cravata, cu palarie. Eu aveam cam sase ani si am vazut un domn, un ofiter, potrivit de statura, iar in spatele lui mai mergeau doi ofiteri, dar nu erau garda. Lumea trecea prin dreptul lor, iar barbatii ridicau palaria si salutau. Cum mergeam noi asa, taica-meu face si el acelasi lucru. El il cunostea pe Antonescu (inca din primul razboi mondial, luptase ca militar sub ordinele lui) si s-a oprit, iar acesta l-a intrebat: „Ce mai faci, asta-i flacaul tau?“ „Da“, zice tata. Eu ridic ochii si, cum am fost crescut in regiment, printe ostasi, si cum eram obisnuit de acasa sa vorbesc cu „tu“, il intreb, tare: „Tu esti Generalul Antonescu “ El mi-a raspuns amuzat: „Da!“ Si eu i-am zis: „Aha, te stiu eu. Mereu ne povesteste taticu de tine!“ Cred ca i-a facut placere! Si mi-am adus aminte de chestia asta si-am zis ca sint putini oameni – ma rog, asta-i privilegiul sau blestemul virstei, in cazul meu – care mai pot spune asta. Dar ar fi culmea sa nu recunosc, a fost doar o intimplare. Asta a fost numai o paranteza. Invatasem sa citesc de mic si ma abonasera ai mei la toate revistele: „Universul copiilor“, „Dimineata copiilor“. La inceput o pisam pe maica-mea sa-mi citeasca ea si pe urma am invatat eu si, in vreo sase luni, gata, citeam singur. La inceput descifram cum descifram, dar mi-a placut foarte mult sa citesc, de mic. Lectura m-a dus si la creatie de texte, pentru lectura altora, daca pot spune asa. Lectura m-a dus la carte si cartea m-a intors la carte.

Niciodata nu-ti alegi o arta. Nu, arta te alege pe tine

Marea Dragoste / Tango: Cind ati scris primele texte?
Romulus Vulpescu: Aveam vreo noua ani. Citisem eu si am fost foarte impresionat de-o poezie a lui Vasile Alecsandri, „Altarul Minastirii Putna“. Am citit-o de mai multe ori, mi-a placut si am scris si eu una. Mi se paruse ca Alecsandri n-a povestit in amanunt tot ce s-a intimplat. A mea era mai buna, ca era mai lunga, mi-am zis eu. Descriam cortegiul calaretilor, cum erau imbracati, arcurile, cum se trag sagetile. Sigur ca era o timpenie cu ciucuri, ca sa spun asa, dar a fost prima poezie pe care-am scris-o si am fost convins ca sint mai bun ca Alecsandri, pentru ca a lui are o pagina si jumate, iar a mea avea patru! Si era cu mult mai multe amanunte. Asta a fost prima prostie, pe care apoi am reiterat-o, pentru ca asta-i blestemul scriitorului. Pe urma s-au inmultit prostiile. De alte tipuri, dar slava Domnului, am scris… si nu stiu daca-i bine sa dau slava Domnului pentru asta…

Marea Dragoste / Tango: Ba da, caci asa s-au adunat, „prostii dupa prostii“ si atitea lucruri minunate, deopotriva.

Romulus Vulpescu: Da, s-au mai strecurat… Citeodata, stii, faci greseala greselii, adica un mic succes.

Marea Dragoste / Tango: Trecind la alt domeniu, al intilnirilor iubirii, credeti ca prima poveste de dragoste, de exemplu, ne-o schimba pe a doua si felul in care o asteptam pe urmatoare?
Romulus Vulpescu: Consider ca nu exista intrebari indiscrete, exista numai raspunsuri indiscrete. Nu discut despre chestiile astea niciodata. Ele sint altceva. Nu spun ca n-au lasat urme si-n scrisul meu, unele intimplari din astea, caci au lasat. Altfel nu mai scriam unele poezii de dragoste care au devenit celebre (si nu eu spun asta). Dar ele n-au o eroina anume, cu identitate, adresa, numar de telefon. Eroina unei poezii de dragoste e Femeia. Poate a plecat de la o anumita femeie, asta e altceva. Dar asta nu mai intereseaza pe nimeni. Pe cine mai intereseaza ca „Pe linga plopii fara sot“, care este o capodopera a literaturii universale, pe care eu cind o recit, o recit intotdeauna altfel, e o poezie suparata rau ? El o cam injura pe „aia“, ca nu s-a lasat cuprinsa de acel farmec sfint: „Ma cunosteau vecinii toti/Tu nu m-ai cunoscut“. Adica tu esti vinovata ! E o poezie de mare suparare, de revolta. Partenera n-a inteles nimic. Si nu poti spune ca ea e Veronica Micle; ar fi o prostie si nici nu intereseaza. O alta capodopera a lui este „La steaua“. Este o poezie de dragoste feroce, iar abia la sfirsitul ei se explica: „Tot astfel cind al nostru dor/ Pieri in noapte-adinca,/Lumina stinsului amor/Ne urmareste inca“. Ii explica aleia mecanismul superior al iubirii. Astea nu sint glume eminesciene, sint mari poezii si filosofice si de dragoste. Mi-aduc aminte ca recitam la radio poezii, antologate din mari poeti ai lumii, tradusi de mine si de altii. Si m-a auzit odata Geo Bogza si m-a sunat la 12 noaptea sa-mi spuna: „Barbosule, ai recitat «Pe linga plopii fara sot» intr-un fel care m-a dat peste cap!“ A trecut o vreme si l-am recitat si pe el, cu o poezie superba: „Ce frumoasa era fata padurarului“. Si zice: „Am scris eu poezia asta?“ „Da, maestre!“ „Barbosule, nu-i adevarat! Stii ca acum am inteles si eu ce-am vrut sa spun atunci?“. Asta admir eu, de exemplu, la rusi: sint singurii din lume care, in privinta artei teatrale, au trei facultati. In toata lumea exista doua, la institutele de teatru: de actorie si de regie. Numai ei au, la actorie, doua ramuri, iar una e de recitatori. Asta nu inseamna ca nu pot face toti si una si alta. Dar rusii sint mari amatori de poezie recitata, ascultata. Au actori, care nu sint grozavi actori pe scindura sau de cinema, dar cind ies pe scena sa recite, sint formidabili. Scoala speciala pentru recitare numai rusii au pe lume. Toti ceilalti pregatesc actorul pentru de toate. La noi, putini sint actorii care stiu sa spuna versuri.

Marea Dragoste / Tango: Si cum ati ajuns sa dezvoltati arta asta, cum de ati ales tocmai domeniul acesta greu?
Romulus Vulpescu: Nu l-am ales, m-a ales el pe mine. Sa stii ca niciodata nu-ti alegi o arta, am mai spus-o cindva, e o iluzie pe care si-o face creatorul. Nu, arta te alege pe tine.

Marile iubiri mor tinere

Marea Dragoste / Tango: credeti ca exista domenii in care uzura, dezamagirea ne fac sa renuntam sau sa ne schimbam radical?
Romulus Vulpescu: Da, sigur, desi cazurile sint mult mai numeroase, imi vine in minte exemplul lui Rimbaud, care termina cu poeziile si se apuca de trafic de arme si moare ca negustor de armament in Algeria, adica facind complet altceva! Dar nu stiu daca lui i-a secat vina poetica. Si cazuri ca acesta sint destule pe lume. De aceea cred ca s-a si ajuns la un model mitologic, Filemon si Baucis, perechea batrina pe care i-a dus o iubire o viata intreaga si au murit impreuna. Asta e la un capat al spectrului. La capatul celalalt se afla Romeo si Julieta, care mor tineri. S-a ajuns pina acolo, incit s-a facut si o parodie, Romeo si Julieta, actul VI. Dar asta e mitul celor doi adolescenti. Apropo de asta, cea mai frumoasa adaptare, dintre zecile de adaptari pe care le-am vazut, este a lui Zefirelli, in care a ales ca interpreti tineri la virsta rolului. Si e senzational, e poate cea mai subtila intelegere a piesei lui Shakespeare. Si pe mine m-au frapat citeodata figuri real istorice sau legendare si mi-am spus intotdeauna, „Doamne, ce noroc a avut Ioana d’Arc! Pai asta daca traia, era gospodina, crestea copii, nu mai era simbolul Frantei. Ea iesea pe usa din dos a istoriei si sfirsea la bucatarie“. Am scris si poezii despre ea. Ioana d’Arc a intrat in istorie si-n legenda datorita contestatarilor ei, francezi si englezi. Ei au facut din ea un mit. Istoria sta pe niste imponderabile pe care, cind le descoperi, te cutremuri si zici: „Mai bine nu mai scormon, lasa…“.

Marea Dragoste / Tango: Da, dar la nivelul propriei vieti nu putem gindi corelind totul neaparat cu istoria.
Romulus Vulpescu: Dar eu nu corelez, v-am dat aceste exemple ca sa va arat ca au mai patit-o si altii, si la case mai mari, lume mai buna decit noi, niste oarecare. Mai glumeam cind ma intreba lumea de cind ma cunosc cu Ileana, si eu ziceam: de cincizeci de ani. Si ei: ba, sinteti nebuni, cum de cincizeci de ani, cind voi aveti treizeci si noua (sau cit aveam, atunci) ? Si eu ziceam: uite cum e, noi am fost logoditi cinci ani, astia conteaza dublu, ca anii de front, la pensie, la militari. Ai fost pe front cinci ani, ti se calculeaza ca ai luptat zece. Acum, lasind gluma la o parte noi, daca ne mai straduim nitel, peste un an facem nunta de aur, dupa cincizeci de ani. Sigur ca uneori intervine ceva, dar care nu tine de iscusinta partenerilor, tine si de sansa. Eu am cunoscut-o pe ea, un om cu care m-am inteles perfect si din punct de vedere intelectual, spiritual. Aveam acelesi lecturi, aceleasi gusturi. Si am ramas cu ele. Si atunci nu intervine saturatia, care de obicei intervine, fatalmente. Pentru ca exista altceva. Exista acest tip de prelungire a iubirii prin idei comune, prin aspiratii comune, printr-un mod de a gindi, comun. Se spune ca oamenii care traiesc multa vreme impreuna incep sa si semene fizic, intre ei, ca sa nu mai vorbim spiritual. De multe ori eram invitati undeva si eu spuneam „du-te tu“, pentru ca stiam sigur ca daca ea vorbeste in numele ei, vorbeste si-n numele meu, si nu va spune prostii pe care eu sa i le cenzurez. Si ea la fel, adica oricare dintre noi ar vorbi despre o chestiune, exprima si adevarul celuilalt. Iar asta e o stare care prelungeste viata cuplului. Si eu m-am intrebat intotdeauna daca nu cumva – pastrind proportiile, evident, perechea mitologica pe care am evocat-o – Filemon si Baucis, n-au avut o viata spirituala comuna care i-a ajutat sa creasca, sa evolueze, nu sa cada, sa se duca spre despartire sau plictiseala si saturatie, ci dimpotriva. Bine, mai sint mari iubiri, precum cea dintre Tristan si Isolda, care e o iubire din greseala, pentru ca ei nu-s facuti unul pentru altul. Dar si Tristan si Isolda au murit tineri. Vedeti? Marile iubiri mor tinere.

Marea Dragoste / Tango: Credeti ca, totusi, casnicia e un obiectiv pentru care merita sa lupti ? In zilele noastre nu se mai pretuieste, oamenii se tot despart…
Romulus Vulpescu:  Casatoria este o institutie importanta in viata omului si-a omenirii, cum este o tara, cum e credinta: adica face parte dintre reperele fundamentale ale spiritualitatii omenesti. O institutie fara de care omenirea practic n-ar fi existat. Omenirea nu s-a nascut din erante sexuale, din homosexuali, ca nu s-a gasit formula. Trebuie un barbat si o femeie. Eu nu ma leg de ei, nu ma deranjeaza, ce ma deranjeaza e ca-mi intra-n casa sa-mi spuna ca n-am dreptate, ca eu sint prost si timpit. Dar n-as putea sa va spun eu ca e neaparat un obiectiv. Nimeni nu-si propune tara in care se naste. Si nimeni nu-si propune s-o iubeasca. Cind te-ai nascut intr-o tara, te nasti cu iubirea de ea, cred eu. Casatoria nu e un obiectiv, e un dat, un dat de la Dumnezeu, daca vreti.

Marea Dragoste / Tango: Sotia dumneavoastra a glumit pe tema aceasta si a spus ca nu merita sa schimbi o casnicie pentru ca ajungi in acelasi loc, e prea mare deranjul, si a spus la un moment dat si ca s-a gindit la asta, dar a considerat ca nu meritati sa va redea libertatea!
Romulus Vulpescu: Ha, ha, ea a spus, cu alte vorbe, lucruri pe care le-am spus si eu. Sigur, nimeni nu merita nimic, dar pina la urma, ce faci cu libertatea? Ca vine prea tirziu, intotdeauna.

Marea Dragoste / Tango: Dumneavoastra unde ati cautat fericirea, de-a lungul vietii, si unde ati gasit-o?

Romulus Vulpescu: Eu n-am cautat niciodata fericirea.

Marea Dragoste / Tango: Atunci spuneti-mi unde ati gasit-o, ca, de gasit, sigur ati gasit-o pe undeva.
Romulus Vulpescu: M-a gasit ea pe mine. Probabil ea ne gaseste pe toti. Eu mi-am cautat fericirea in munca si ea a venit. Daca as fi trufas, as putea spune ca a venit de mai multe ori decit meritam. Dar cred ca fericirea nu vine pe merit, intotdeauna. Asta, daca exista. Ca eu imi pun intrebarea daca exista. Sint foarte sceptic.

Am spus intr-o zi: „Hai sa ne insuram si noi!“

Marea Dragoste / Tango: Spuneti ca trebuie sa privim cu intelepciune toate lucrurile astea, dar ati avut intotdeauna aceasta intelepciune?
Romulus Vulpescu: Cred ca a fost intuitiva, ca nimeni nu se naste intelept.

Marea Dragoste / Tango: Ati facut politica intr-o vreme, nu?
Romulus Vulpescu: Puteti sa-i spuneti si asa, daca vreti, dar sa nu uitati ca aia a fost o Adunare Constituanta, un prim Parlament al carui scop a fost elaborarea Constitutiei. Nu ca nu s-ar fi facut politica, dar eu am intrat in aceasta chestie avind trei teluri precise: ziua „onomastica“ a României, ca sa zic asa, ziua nationala, si pe-asta am obtinut-o dintr-un foc, 1 Decembrie, evident. Al doilea a fost legea limbii române, pe care n-am mai putut s-o promovez si care trebuia sa aiba doua caracteristici: sa fie limba oficiala si limba de stat. Sincer sa va spun nici n-as fi avut ce sa mai caut dupa aia in Senat, ca eu nu ma vedeam discutind legea rapitei. Hai, legea japitei, fie, mai treaca-mearga ! Eu de-abia stiu sa deosebesc o brazda de un strat. Eu nu-mi vad capul de ale mele, de-abia pot sa administrez (e un fel de-a spune) familia, pe madam Vulpescu, pe fiica-mea… Si aveam si catelusa, Nera, care s-a prapadit, dar numele ei e si acum scris pe usa, la intrare. Facea parte din familie. A fost evocata de noi si in scris, iar in cartile mele de polemici Nera este fotografiata pe coperta si inclusa la dedicatari. Revenind la politica, noi, cei care ne-am retras, cred ca am pastrat linia dreapta, partidele au tot luat-o cind la stinga, cind la dreapta. Dar avem si noi vinatai, zgirieturi. Cine n-are?

Marea Dragoste / Tango: Cum v-ati cunoscut sotia?
Romulus Vulpescu: Am agatat-o. Da, pai eu sint un agatator de profesie. Am fost, adica. Cum spunea un prieten: „Pina acuma am fost activist, acum am ramas propagandist“. Am fost si eu activist cindva. La facultate eu eram in anul trei, la româna, si ea daduse examenul de intrare in anul intii, la franceza. Ea a facut apoi facultatea cinci ani, ca asa a fost in promotia ei. Mi-aduc aminte ca stateam cu Tudor George, Ahoe, poetul, in hol, cu ochii dupa gagicute, prospaturi, sa vedem ce-a mai venit. Si, deodata, o vad pe una cu parul lung, ca o printesa bizantina, asa… Si cind a iesit din facultate, a luat-o pe Edgar Quinet, inspre Cercul Militar. Eu dupa ea. Cam in dreptul Facultatii de Matematica, am agatat-o intr-un mod mai aparte. Am intrebat-o: „Ai citit Arghezi?“ Si asa s-a legat.

Marea Dragoste / Tango: Si cum ati luat decizia sa va casatoriti ? Cum a fost, i-ati cerut mina?
Romulus Vulpescu: Pai am spus, intr-o zi, asa: „Hai sa ne insuram si noi ! N-aveam unde sa stam, am stat la parintii mei, intr-o camera de trecere, a fost destul de complicat, dar pe vremea aia, Partidul si Guvernul iti dadeau casa. Si ne-au dat, mai intii doua camere la bloc, in Balta Alba, dar erau cartile, venea si copilul, asa ca am cerut iar si ne-au dat pe Mosilor, la casa obisnuita, trei camere mari, unde au intrat si cartile… Eu faceam de multa vreme grafica, eram cunoscut si pentru desenele mele, era o ciudatenie pe vremea aceea. Nu stiu daca aveam doua sau trei distinctii literare, dar aveam vreo cinci premii de grafica, dintre care doua internationale. Si le-am zis autoritatilor ca-mi trebuie spatiu, si vreau sa spun ca au inteles si ne-au dat. Apoi, cind a fost urbanizarea Bucurestiului si au darimat tot, eu nu voiam sa plec: au luptat Burtica, Stefan Andrei, niste oameni extraordinari, si am capatat aici, unde stam si azi. Au vrut sa-mi dea pe undeva pe la Sala Palatului, dar s-a opus Securitatea, era un bloc in care pe urma s-a si tras…

Marea Dragoste / Tango: Cind s-a nascut copilul?
Romulus Vulpescu: In saptezeci. Ioana are treizeci si sase de ani.

Marea Dragoste / Tango: Multi inainte! Si cum va amintiti de momentul aparitiei copilului?
Romulus Vulpescu: Ileana n-avea voie sa ramina insarcinata, pentru ca avusese TBC si dificultati la coloana vertebrala. Toti medicii au spus nu. Un singur medic a spus: „Copii, cu Dumnezeu inainte !“ Se hotarise la clinica sa-l nasca prin cezariana pentru ca efortul ar fi fost prea mare pentru coloana vertebrala. Pina atunci, toata familia isi daduse cu parerea, ca o sa fie gemeni, fata, baiat si se mirau ca eu nu-mi exprim optiunea! Si daca eu voiam aia si iesea invers? Am lasat-o la clinica, la Polizu, dar n-aveam voie sa intru, pentru ca erau niste reguli foarte stricte. Si ea a coborit sa-mi spuna in ce rezerva e. Atunci i-am pus mina pe burta si am zis: „E fata!“ Si ea a spus: „Vai, nu!“ Si a urcat. Si fata a fost. In momentul ala, aia a fost strafulgerarea pe care am avut-o.

Marea Dragoste / Tango: Cum ati fost ca tata cind a fost copilul mic? V-ati implicat in cresterea fetei?

Romulus Vulpescu: Ei, mi-amintesc, pai era sa ma arunc pe fereastra, mai ales cind a facut flora intestinala. Avea niste dureri teribile, si, ciudat, probabil era dragostea pentru copil, ca o potoleam plimbindu-i mina pe deasupra trupului, fara sa o ating. Si, incet, incet, se potolea. Stateam inca in Balta Alba atunci, si Ileana se mai ducea in camera cu cartile, sa doarma, si ma mai lasa pe mine noaptea. Ne invatase o vecina, muncitoare, mama a cinci copii, sa-i facem baie. Eu am prins repede si dadeam spectacole, veneau prietenii sa vada cum fac baie copilului. Acum ma gindesc ca daca eram destept puneam cu intrare, sa dea cinci lei fiecare, si faceam o zestre fetei asteia! Pai, ce era la noi, in primele sase luni, la bai…! De, au mai fost si necazuri… Dar n-as putea spune ca eu am dus greul copilului, c-ar fi o magarie. Greul copilului l-a dus Ileana, l-au dus maica-mea, soacra-mea care a si stat o vreme la Bucuresti… Adica altii au dus greul, nu eu. Eu m-am implicat in anumite momente, care au devenit si spectacol.
Mai binele e dusmanul binelui

Marea Dragoste / Tango: Mi-ati spus ca n-ati cautat fericirea, dar ca ea v-a gasit, din cind in cind. Spuneti-mi si cind v-au gasit marile dezamagiri sau marile tristeti…
Romulus Vulpescu: Cea mai mare lovitura pentru mine a fost moartea lui taica-meu. Mi-a fost foarte prieten. Nici maica-mea nu stiu cum a rezistat dupa aia. Da, m-a marcat infiorator, si astazi simt, am si scris despre asta. A doua moarte care m-a afectat rau a fost moartea Nerei, a catelusei.

Marea Dragoste / Tango: Citi ani ati avut-o?
Romulus Vulpescu: O viata de ciine, 15 ani. Pentru o viata de om, avea aproape 85. Era mai batrina decit noi. Si acum o visez.

Marea Dragoste / Tango: Una dintre poeziile dumneavoastra, care a ajuns foarte, foarte celebra pentru ca s-a recitat ani de zile, va poate defini, cumva, ca pe un poet al dezamagirii, ca pe un om care a gustat asta, ma refer la „In fiecare zi ne batem joc…“ Cum ati scris-o?
Romulus Vulpescu: Nu stiu cum am scris-o, habar n-am. Nu stiu. La proza e altceva, e treaba de ocnas, sa ai zilnic un numar de pagini, dar poezia nu. Poezia o faci, mergi pe drum, te impiedici, ti-a venit o chestie si ai facut-o. Nu stii cum vine, nu stii de ce vine, de ce-a venit asa si nu altfel, de ce-a venit atunci si nu alta data… Asa ca n-as putea sa va spun cum am scris-o. Uite, intr-o zi, mi-a venit asa. Eram odata cu prietenii la Casa Scriitorilor, la o votcuta, si se facuse tirziu, asa ca am zis sa mergem la gara, ca aia tineau deschis toata noaptea. Si am spus ceva care a iesit vers fara sa fi vrut eu sa iasa vers. Am spus: „Vreau sa-mi fumez in liniste tigara“. Si lui Ahoe i-a placut si m-a-ntrebat: „Ba, iti trebuie ? Nu, i-am zis, vrei sa-l iei tu, ia-l.“ Si a scris o splendida chestie, un sonet, „Vreau sa-mi fumez in liniste tigara“. Alta data, eram redactor la o carte de versuri a Veronicai Porumbacu – o poeta buna, sa stiti – discutam, si nu stiu cum vine vorba si spun eu ca timpul pierdut e cel mai cistigat, care nu-i un vers din Villon, dar e o idee din Villon. Si ea zice: „Vai, da-mi-l mie !“ Am zis: „Bine“. Si a facut o poezie superba, pe care a bagat-o chiar in acel volum. A zis: „Platesc repaginare, platesc tot“. Nu vreau sa spun cu asta ca eu am ceva ce altii n-au… Dar se mai intimpla, si iti dai seama ca ti-a iesit porumbelul pe gura… Citeodata iti iese un stol !

Marea Dragoste / Tango: Dar sinteti generos, pentru ca sint scriitori care-si noteaza fiecare cuvint…
Romulus Vulpescu: Aici nu e vorba de generozitate. Sigur, puteam sa spun „lasa, ca-i al meu“, dar el a fost cel care mi-a atras atentia, ca pentru mine, daca nu-mi spunea nimeni, era doar o vorba. Deci nu ar fi fost cinstit sa spun: „E al meu !“ E ca si cum as fi spus buna ziua, si el ar fi spus: „Da-mi-o mie !“ Pai ia-o, ca e a tuturor ! Asa si cu poezia. S-a scris, pur si simplu. O alta poezie, la care n-am avut insa taria de caracter sa nu pastrez decit primul vers, ca asta spunea tot, se numea „Infatuare“. Si primul vers suna: „Imi sint contemporan si mi-e de-ajuns“. Pai versul asta spune tot, ce sa mai adaugi la asta ? Dar eu am mai scris si am publicat toata poezia. Ca vaca aia buna, umple sistarul cu lapte si o data da cu copita si l-a varsat. Si poetul la fel. In general, artistul face, face, si deodata… De-aia se spune ca mai binele e dusmanul binelui. Daca bibilesti prea mult, strici. Si traducerile, asa s-au nascut cam toate… din intimplare. Rareori am lucrat la comanda, in sensul ca n-am marsat la orice. Nu pe ideea ca eu nu traduc putoi, ci traduc numai genii, nu, dar odata am fost intrebat de unde-i scot pe toti astia, pe poeti. Si inca de-un profesor de franceza ! E ca si cum un profesor de româna m-ar intreba de unde-l scot pe Dosoftei. Sau pe Creanga. Pai chiar asa ? De Eminescu stie, dar de Cosbuc, nu. Dar eu nu-i scoteam, ei au venit la mine, nu eu m-am dus la ei si bine mi-au facut. Dar sper ca daca exista Cimpiile Elizee, (si probabil ca sint, macar pentru artisti, daca pentru altii nu), sa fie acolo Rabelais si Dante, Iacopone da Todi, Charles d’Orleans, Villon, Torquato Tasso, Moliére, Jarry, Brassens. Si inca multi altii: anonimii. Ii stiu si eu, ma stiu si ei… Si sa ma-ntimpine si pe mine cu un „Salut, batrine, hai, ca ne plictiseam fara tine !“


  • Credit: ionut banuta
  • Title: 098-107INTerviuVulpescu.QXD

 

Categorii:
Interviuri

Comentarii

  • O valoare nerespectata la adevarata valoare, ca toti marii oameni in timpul vietii mai putin…RESPECT MAJOR
    GENIAL !"Imi sunt contemporan si mi-e de-ajuns" dupa asta numai tacere…
    Reply · Like · Unfollow Post · 3 seconds ago

    costea57 septembrie 19, 2012 6:50 pm Răspunde
  • ce interesant si ciudat….comentariul cititoarei mentionate mai sus, e din 18 septembrie 2011…
    azi ,e 18 septembrie 2012…ziua in care am aflat ca Romulus Vulpescu a murit…

    Sanda septembrie 18, 2012 10:20 pm Răspunde
  • Am citit interviul dvs dupa ce il citisem pe al sotiei. Existati fiecare si sunteti impreuna. Asta pentru ca , asa cum spuneam si in comentariul postat la interviul doamnei Ileana Vulpescu, va leaga acea "iubire silnica, pe viata". Un gand cald , domnule Romulus Vulpescu !

    Andreea Birlea septembrie 18, 2011 12:06 pm Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *