fbpx

Simona Catrina: Fondul de mari investitii in iubiri mici si mijlocii

de

Ei dau totul: dau drumul la TV cand te pregatesti sa le spui „te doresc“ (apoi te acuza ca nu vrei sex si ca pretextezi mereu ca te doare capul), dau exemple celebre din literatura ca sa te abata de la discutia despre (in)fidelitatea lui, dau totul (peste cap)…

Subsemnata va rog sa-mi aprobati decontarea suferintei

Prima data cand m-am confruntat cu cererea si oferta pietei conjugale, aveam in fata mea un exemplar feminin agresiv de frumos. Eleganta ca un raft de parfumuri, sigura pe tocurile ei, jucandu-se cu o legatura de chei de masini si case. Iar dupa una si alta, mai avea si „program flexibil“ – in traducere corecta gramatical, nu muncea deloc. Asa credeam, cel putin. Noi, celelalte asa-zise femei, care faceam parte din cercul ei de amice, am pus mana de la gura si i-am spus parerea noastra sincera si invidioasa despre ea: ca are o bafta chioara de un barbat care da totul si nu cere nimic in schimb.

Lovita in moalele tihnei ei angelice, feminina a slobozit lacrimi cat coacaza si ne-a explicat cu vocea valvoi: „Da totul si nu vrea nimic, mm?! Credeti ca daca stau aici crac peste crac la cafenea, asta e tot ce platesc pentru ceea ce am? Asta e numai pauza dintre programarea la epilat si programarea la scos dantura de anul trecut si pus dantura de anul asta, ca se poarta alt portelan. Toata ziua muncesc sa ma intretin, fac trei ore de gimnastica, nici Cosmin Contra nu face-atatea abdomene, imi vopsesc parul o data pe saptamana, de mi s-a rarit ca liziera Scrovistea, n-am mai mancat o prajitura din clasa a sasea si traiesc cu broccoli fiert si suc de clementine! In plus, n-am voie sa plang cand ma insala domnul cu toate fufele, pentru ca fac cearcane si nu ma mai vrea cu ochii de broasca. Da, el da totul, mi-a dat si-un tricomonas de-am tratat la el doua luni. Daca asta inseamna ca nu dau nimic in relatia asta, atunci sunteti niste idioate!“

Din egoism, imi doresc sa ofer…

  Am tacut, evaluarea ei ne pleostise genunchii. Trebuia sa recunoastem ca nici una dintre noi nu se scremuse atat sa tina un barbat. Unii ar spune ca n-am fost suficient de indragostite, altii ar numi asta lene pur si simplu. Amica era chisalita de nervi, auzind ca o invidiaseram pana atunci. Brusc, discutia noastra parea un episod prost din „Totul despre sex“. La capatul zilei insa, aveam la ce medita, cu narile-n perna, in prag de somn. Inainte de a-mi tricota mie insami un rechizitoriu, acuzandu-ma ca nu am dat destul in relatiile cu barbatii si ca de-aia n-a fost sa fie, am recapitulat (fara sa vreau) toate iertarile pe care le-am daruit fara sa le merite, toate concesiile pe care le-au primit ei cadou de la mine, toate asteptarile inabusite-n sine-mi, cu pretul consumului nervos ireversibil, toate certurile in care trebuia sa cedez eu, nu pentru ca eram mai desteapta, ci pentru ca altfel se suparau ei rau de tot. Si mie mi-era teama, infiorator de teama ca-i pierd.

  Imi place sa dau si sa nu cer nimic in schimb (parca sunt Raluca Moianu la „Iarta-ma”, dar asa simt si n-am putut formula altfel), nu pentru ca as fi crescut printre maici si m-ar fi invatat taina sacrificiului, ci poate doar din egoism sau frica. Vreau ca eu sa am un ascendent asupra barbatului meu, sa nu fiu datoare material sau moral. Si sa pornesc relatia de la scor egal, sa am sanse oneste in lupta.

 E drept, altceva eram dispusa sa dau, nu ceea ce mi se cere sa dau. Mi se cere rabdare absurda, toleranta nesfarsita, elasticitate de cascaval topit, zambet tembel permanent, tact imperial, look desavarsit, precum si utopii legendare: mister si transparenta deopotriva, cumintenie in societate si obraznicie in pat, gospodarie la zi si cosmetica asijderea.

In pactul sentimental exista vesnic o contabilitate dubla, obscura

 Daca un cuplu ar fi construit dupa modelul unei afaceri, lucrurile ar fi clare ca un cearsaf de contabilitate, nu ca unul de budoar. S-ar vedea intrarile si iesirile (pardon), cat a investit fiecare si cate dividende are de luat. Fiecare spranceana pensata cu pretul unui geamat mi-ar fi decontata elegant la sfarsitul anului. Fiecare iertare pe care am dat-o cu lacrimi in ochi mi-ar fi platita cash la sfarsitul lunii. Firma m-ar despagubi pentru toate geloziile, disperarile, dezamagirile si minciunile pe care le-am primit ca un pumn in stomac, fara mila. Dar in pactul sentimental exista vesnic o contabilitate dubla, obscura. Una e prezentata in ochii tuturor, ca o vitrina a relatiei, asa cum o percepe societatea care se zgaieste. Cealalta mucegaieste in pod, ascunsa de judecata colectiva si de ochii prea insistenti.

 De ani de zile suspin cand vad ce diferenta e intre ce crede lumea despre darile mele amoroase si ce traiesc eu de fapt, intre peretii mei. Erau vremuri cand credeau multi ca rasul meu e alimentat de fericiri galgaitoare. In realitate, era o arma cu care ma aparam de nebunie, de plansul cu sughituri.

 La un moment dat, eu si fetele din jurul meu ne intrebam atat de insistent cine da mai mult intr-o relatie – barbatii sau noi – incat deschiseseram un caiet dictando si facuseram tabele. In dreapta ei, in stanga noi. Dupa o noapte de coniace, tigari fumate, respectiv pufaite, si dezbateri superbe, lista lor era la fel de lunga ca a noastra. Ceea ce era stupid, asa ca am lasat cantitatea si am trecut la nuante si la continut.

Daruieste, maine va fi mai rau!

Din lista reiesea ca barbatii dau forta si capacitatea de a ne proteja. Ei au pumnul tare si bat golanii care se iau de noi, firavele. Ei nu se tem de curent electric (unii) si au curaj sa schimbe becul. Ei ne primesc covrig la pieptul lor, daca apare un soricel. Ei aduc bani si fac tot ce e mai greu fizic. Ei se incordeaza pana-i trec transpiratiile ca sa-si aduca aminte de o cireada intreaga de aniversari: ziua noastra, ziua femeii, ziua numelui, aniversarea casatoriei, iepurasul de Paste, Mos Craciunul de langa brad, ziua indragostitilor.

 Ei dau totul: dau drumul la TV cand te pregatesti sa le spui „te doresc“ (apoi te acuza ca nu vrei sex si ca pretextezi mereu ca te doare capul), dau exemple celebre din literatura ca sa te abata de la discutia despre (in)fidelitatea lui, dau totul (peste cap)… Lista e rautacioasa, da. Barbatii stiu sa daruiasca, mintea ii ajuta, reflexele la fel, forta ii completeaza fericit. Dar nu dau pentru ca nu au nevoie sa dea. Pentru ca femeile au o glanda a cocolosirii, iar secretiile ei ii invata pe masculi sa-si conserve actele de generozitate si daruire.

 Daca ti-ar pune cineva la usa in fiecare zi o sacosa de cotlete gratis, te mai duci sa dai bani pe cotlete in piata? N-ai fi absurd, redundant, tacanit, fraier in esenta? Logic. Cine a inventat cuplul l-a facut dupa principiul plus/minus, nu dupa cel cu „hai sa dam mana cu mana”.

Cineva da, altcineva inhata. Cine a dat primul si-a semnat sentinta, este obligat sa dea mereu. Daca nu, e declarat nebun si e parasit.

Nu e greu sa-i dai totul azi. Greu e sa nu regreti maine

Stiu un barbat care si-a parasit iubita pentru ca – dupa ce tipa i-a rabdat ani de zile infidelitatile atroce – n-a mai izbutit sa-l ierte si a inceput cicaleala. Noua lui iubita e o scorpie brevetata. Amicul meu e plat ca apa, sub papucelul doamnei care isi respecta motanul de zece ori mai mult decat barbatul. Pentru ca motanul nu ar rabda tratamentul despotic. In timp ce barbatul ar face orice pentru ca dansa sa nu-i traga o pingea in fund. Mi s-a parut si trist, si caraghios, si odata mi-am permis sa-l judec: isi lasase deci iubita dupa trei ani de amor, pentru ca nu mai era sluga lui, iar el s-a bagat in zgarda intinsa mistocar de o fata fara inima. Mi-a explicat ca prima a gresit pentru ca il invatase comod, razgaiat, protejat. Cand a intors foaia, l-a enervat. A doua l-a priponit strans de la inceput si ii sculase respectul, il incitase si il excitase rautatea ei.
Si-atunci nu mai inteleg… Inteleg bine, de fapt, dar ma prefac ca nu. Mi-e imposibil sa ma impac cu formula asta, ma ustura gandul cand despic firul. Nu conteaza ca daruiesc, conteaza cat nu mai daruiesc atunci cand destinatarul isi sufla nasul pe panglica de la cadourile mele. Cand vad ca ofer mereu si gestul meu e tratat cu o strambatura de preaplin, cu gura punga si cu clipit indestulat, imi iau si eu campii si renunt. Atunci, in ochii barbatului legat ombilical de favorurile pe care i le fac, apar ca o isterica, o instabila care, hodoronc-tronc, dupa atatia ani de blegeala, isi smulge capul dintre suferinte si porneste pe drumul ei.

Cineva mai destept a spus ca nu e greu sa daruiesti totul azi, greu e sa nu-ti para rau maine. Mi-as fi dorit nebuneste sa pot spune tantosa, acum, ca mie nu-mi pare rau ca am daruit. Ba da, imi pare rau. Mor de ciuda ca am daruit tot ce am (avut) eu mai bun unor oameni care mai aveau pe-acasa tot ce le dadeam eu. Si care, desi nu aveau nevoie de dubluri de sentimente, le luau cu placere, pentru ca puteau fi date mai departe, revalorificate, reciclate artistic prin alte paturi si suflete.
Publicat in Revista Tango, nr. 2, iunie 2005

 

Categorii:
Dosar · Simona Catrina

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.