La 17 ani, am plans traducand din latina – cea mai frumoasa dintre limbile de pe pamant si din cer – „vulnerant omnes, ultima necat“. Cea mai trista si mai adevarata dintre ghicitorile zilelor, orelor, clipelor: toate ranesc, ultima ucide. Probabil atunci, cu sufletul meu inocent risipit printre ablative, am decis ca trebuie sa ma grabesc. Si nu am mai avut niciodata rabdare. N-am mai stiut sa astept si sa planific in tihna, n-am mai fost in stare sa imi randuiesc calm bataile inimii, secundele pulsului.
M-am maritat de teama sa nu zica lumea ca, uite, trecut-au anii, ca nori lungi pe sesuri… Frisonul gandului ca voi ramane fata batrana, iar oamenii rai vor cleveti pe seama mea, m-a zorit la altar, inaintea iubirii. Apoi am rasuflat usurata, ca dupa o mare isprava. Bine ca am facut-o la timp.
Primul copil l-am ingaduit doar atunci cand o doctorita, la fel de grabita prin viata ca mine, a balabanit din cap a uimire vazand ca am ramas, totusi, insarcinata, la 31 de ani. „Ati prins ultimul tren“, mi-a zis. Si eu am facut copilul nu din convingere, ci din groaza ca timpul va trece nemilos si, dupa ultimul tren, gara va rasuna a pustiu. Dragostea isi va trage obloanele.
Dar apoi am constatat ca viata trece, iar copiii nu tin loc pentru toate implinirile sufletului. Ca eu nu iubesc niciun barbat, si niciunui barbat nu ii pasa de mine. Si ca, asa cum a spus poetul, „noi, Dimitrie Stelaru, nu am cunoscut niciodata fericirea“, pot recita la randu-mi… Si m-am lasat ravasita de panica. Am decretat stare de urgenta, caci eu nu apucasem sa imi traiesc miracolele. Daca nu intalnesc iute o mare iubire, cine o sa mai vrea, mai tarziu, sa-mi sarute chipul scris cu riduri, sa-mi oblojeasca sufletul tot mai ranit de trecerea orelor? Daca nu izbutesc acum, cat inca nu sunt vatamata de varste, cum voi mai fi fericita, intr-o lume in care barbatii isi cauta femei din ce in ce mai tinere, intr-un univers in care sunt la mare pret domnitele naive, in vreme ce eu inaintez prin ani si prin tristeti, adaugand intelesuri, si rosturi, si adevaruri greu de acceptat destinului meu?
M-am azvarlit in alte iubiri, pe care le-am consumat cu netihna. „Te astept oricat. Totusi, grabeste-te!“, mi-am avertizat, rand pe rand, iubitii, care mai de care mai molcom si mai nehotarat. Si fiindca niciunul nu parea a fi limanul perfect, fiindca nici eu nu ma aratam lor drept cel mai fericit tarm langa care sa ancoreze pentru totdeauna, m-am risipit, m-am sfasiat. Am disperat. Si-apoi am renuntat.
Marea mea dragoste a venit sa ma caute intr-o zi in care singuratatea incepuse sa imi para dulce. Tineretea s-a revarsat din nou peste mine cand incepusem sa ii uit parfumul si gustul. Sunt azi cea mai tanara si cea mai implinita femeie a lumii. Port in pantec un prunc si in suflet iubire de adolescenta. Si nu ma mai grabesc nicaieri. Fericirea mea intreaga imi tine graba in frau, anii pe loc. Orele, zilele nu mai au putere asupra mea. Niciuna nu ma raneste. Niciuna nu ma mai poate ucide. Pentru ca dragostea mea, inmultita in suflete fragede, nu va mai muri niciodata.
