Sa va fac o marturisire foarte intima: Cand eram copil, intr-o seara, la culcare, mi-am spus in sinea mea: „Abia astept sa ma fac mare, atunci o sa iubesc toate fetele din lume!“
Si apoi da, m-am facut mare, dar am constatat ca este mai greu decat imi inchipuisem: unele fete erau greu accesibile, altele ma dezamageau, altele plecau, pe altele le dezamageam eu. Din nemultumirile astea s-a nascut intrebarea sincera daca, de fapt, chiar ne iubim unii pe altii, femeile si barbatii.
Si, dupa multe relatii de dragoste, dupa despartiri triste, dar si dupa momente minunate, dupa tot acest proces de invatare, azi mi se pare ca stiu un pic mai mult sa raspund la intrebarea „De ce ne iubim unii pe altii?“
De fapt, inca nu ne iubim. Ca omenire, inca suntem in pubertate. Ne incita senzual cineva cata vreme ni se pare atragator, dar apoi interesul dispare ca prin farmec, asa cum a aparut… Si nu stim de ce, dintr-o data, simtim chiar antipatie pentru cel sau cea care ne-a fost odata asa de drag, care ne-a atras ca un magnet.
Cred ca putem iubi femeile daca descoperim in ele eternul feminin, femininul arhetipal, acel ceva care le face sa traiasca intens in interior ceea ce noi, barbatii, intreprindem in exterior. Dar iubim si ce ne ajuta pe noi sa invatam de la ele, ca intr-un continuu proces de modelare si ajustare a masculinului din noi la intalnirea cu feminitatea lor.
Si cred ca, totusi, ceva am reusit sa fac: m-am facut mare si, iata, pot sa iubesc toate fetele din lume. Pentru ca toate sunt frumoase, bune, pline de forta interioara, capabile sa se jertfeasca… fireste, in imaginatia mea!
