De când a început toată această perioadă legată de coronavirus și răspândirea lui în lume, am încercat să îmi răspund la prima și cea mai grea întrebare, care apare ori de câte ori viața noastră este dată peste cap:
“De ce?”
Ce a venit să ne învețe această epidemie? Este ceva ce îmi scapă și acum trebuia să îmi fie revelat?
Răspunsul l-am găsit în fiecare trăire din fiecare zi, și se întâmplă să apară continuu, fără ca eu să îl caut, în fiecare moment când mintea mea încearcă să anticipeze sau să găsească o justificare pentru ceea ce se întâmplă.
Aveam nevoie să stăm izolați ca să ne dăm seama cât de mult ne place să fim împreună. Ca să nu ne mai judecăm atunci când mergem în parc, sau pe stradă, sau în mall: să nu ne mai uităm la aspectul fizic al unui om, ci la cum arată el emoțional și mental.
Să nu ne mai enerveze că nu găsim loc de parcare și că Bucureștiul este un loc supraglomerat. Aveam nevoie de izolare ca să ne dăm seama că suntem terapie unii pentru ceilalți, așa cum suntem, sub toate formele de evoluție spirituală și personală. Că nimeni nu e urât, prost, lipsit de bun simț, decât dacă noi îl vedem așa: și că în orice om vezi ceva bun și îi dai șansa să își potențeze acel “ceva”, oricât de neînsemnat ar fi el.
Aveam nevoie să stăm izolați ca să ne dăm seama că în iubire nu ești niciodată izolat. Că Divinitatea este pretutindeni și, dacă tu nu o cauți și nu o recunoști, te privește ea suficient de îndelung cât să îți întorci și tu privirea spre tine și să începi să te iubești.
Aveam nevoie să stăm izolați ca să ne sunăm bunicii, străbunicii sau prietenii cu care nu mai vorbisem poate de mult timp, pentru că nu era nicio epidemie și cumva știam că sunt acolo. I-am luat pe toți acești oameni din “acolo” și i-am adus în “aici”- în inima noastră, în centrul vieții noastre.
Aveam nevoie să înțelegem că fericirea nu depinde de nimic din exterior; că fericirea este o alegere persoanală și produsul strict a ceea ce se petrece în interiorul tău, a ceea ce tu alegi să gândești și să simți. Dar de ce anume depinde fericirea? De recunoașterea noastră, ca spirite divine, eterne, întrupate într-o formă de viață temporară umană. Și când îți dai seama cine ești, atunci nu te mai poți preface că ti-e frică. Nu, atunci frica însăși dispare, în recunoașterea ta ca parte a Divinității. Atunci tu știi exact că nu poți trăi în ceea ce nu ești: frica ta.
Aveam nevoie să nu ne mai identificăm cu fricile noastre mărunte. Confruntați cu o criză spirituală care scoate la suprafață toate rănile latente din subconștient, alegerea e imediată: mă scufund sau mă ridic deasupra haosului? Dar cine generează acest haos? Mintea mea. Și ce îmi spune mintea mea? Că eu sunt o victimă, că am motive să fiu nefericit, că nu pot fi fericit în situația actuală pentru că sunt privat de anumite lucruri la care aveam înainte acces. Și totuși, nu sunt privat nicio clipă de mine: fie că stau în casă sau afară, eu sunt tot cu mine. Spiritul meu este la fel de liber mereu, însă eu sunt atât de liber, cât mă las să fiu. Depinde de mine cât anume recunosc și accept din libertatea infinită a spiritului meu. Și acum poate vreți să întrebați: “Frumoase gânduri, dar cum facem să punem în practică ce zici aici?”
Simplu.
Cu iubire și răbdare. De fapt, tot ce ni se întâmplă acum este un exercițiu de iubire și răbdare: învățăm despre noi cât de puternici suntem atunci când ne acceptăm vulnerabilitățile. Învățăm despre noi cât de multă iubire avem de dăruit, dar, prinși în aceeași rutină, ea a rămas acoperită de lucrurile urgente pe care le aveam de făcut… Iar acum singurul lucru urgent e iubirea. Singura prioritate care nu suportă amânare și care are capacitatea de a ne vindeca de frică: iubirea necondiționată.
Astfel, putem folosi fiecare zi ca să lucrăm la iubirea față de noi înșine: să facem mici gesturi de iubire și grijă față de noi. Să practicăm iertarea față de toate momentele când am fost prea slabi și ne-am judecat pentru neiertările noastre, i-am judecat pe ceilalți pentru poverile sufletului lor și ne-am supărat pe ei pentru că ne-au rănit. Fiecare zi din această perioadă este o ocazie de a practica iubirea, de a ajuta, de a comunica, de a transmite blândețea și înțelepciunea cu care suntem înzestrați cu toții, fie că o recunoaștem sau nu.
Aveam nevoie să fim izolați pentru a putea înțelege puterea comunității. Puterea pe care o avem atunci când suntem uniți, în simțire și gândire. Puterea pe care o are cel mai mic gest de compasiune, de a topi și înfrânge orice obstacol, orice orgoliu, orice durere.
Aveam nevoie să ne dăm seama că nu putem trăi unii fără ceilalți și că, dacă vrem să fim bine, trebuie să avem grijă și de ceilalți. Și din această grijă se naște, de fapt, vindecarea. Acea vindecare capabilă să ne elibereze din închisoarea propriei noastre minți. Acea vindecare pe care nu o găsești în nicio carte, ci care se întâmplă în viața ta spontan, fără nicio așteptare. Eliberați de așteptări, ne întâlnim cu libertatea absolută a ființei noastre. Și apoi începe altă muncă: odată descoperit, spiritul trebuie cultivat, armonizat, iubit. Este o muncă a devenirii interioare pe care toată această perioadă ne dă șansa să o facem.
Nu e niciodată prea târziu să învățăm despre sufletul nostru, iar o perioadă de criză ne pune în față o oglindă și ne arată tot ce e acolo. Dacă am cultivat iubire în viață noastră, ne va plăcea ce vedem în oglindă. Dacă nu, nu ne va plăcea ce se vede oglindit, și atunci aceasta e șansa noastră: de a lucra și vindeca tot ce ne doare. De a ne împăca cu trecutul, ca să putem trăi prezentul și să înțelegem că singura realitate este ceea ce trăim înăuntrul nostru și, apoi, se manifestă și în afară.
