fbpx

Ana Blandiana: Poate oare „acel ceva plăpând , înaripat și sacru”, cum definea Platon poezia, opri rostogolirea noastră spre neant?

de

Ana Blandiana, care este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Salamanca, a primit pe data de 26 octombrie 2024 Premiul Prințesei de Asturias pentru Literatură, în cadrul unei ceremonii prezidate de Familia Regală a Spaniei. Anul trecut, premiul i-a fost acordat celebrului scriitor japonez Haruki Murakami.

Premiile Prinţesa de Asturia sunt conferite pentru opt domenii artistice și științifice (artă, litere, ştiinţe sociale, comunicare, ştiinţe umaniste, cooperare internaţională, sport, cercetare ştiinţifică şi tehnică) și fiecare premiu este în valoare de 50 000 de euro.

Membrii juriului pentru literatură, Martín Rodrigo, Juan Mayorga Ruano, Carmen Millán Grajales, José María Pou Serra, Ana Santos Aramburo, Irene Vallejo Moreu, Juan Villoro Ruiz, alături de președintele Santiago Muñoz Machado și secretarul Fernando Rodríguez Lafuente, au desemnat-o drept câștigătoare pe poeta română Ana Blandiana, considerând că “Ana Blandiana este moștenitoarea celor mai strălucite tradiții literare și o creatoare complet unică. Scrierile sale, care îmbină transparența și complexitatea, ridică întrebări fundamentale despre existența omului, în singurătate și societate, în fața naturii și a istoriei. Prin intermediul poeziei sale nestăvilite a dat dovadă de o extraordinară capacitate de rezistență împotriva cenzurii.

La primirea premiului, Ana Blandiana a citit următorul discurs, în limba română, discurs care a avut o traducere simultană în limba spaniolă și în limba engleză.

 

Puteți citi mai jos discursul original și cele două versiuni traduse care, toate, au făcut deja înconjurul lumii.

Majestățile Voastre,
Altețele Voastre Regale,
Distinși membri ai Fundației Prințesa de Asturias,
Membri ai juriului,
Excelențele Voastre,
Stimați colegi laureați,
Doamnelor si Domnilor,
Prieteni,
Ca întotdeauna când mi s-a întâmplat să iau un premiu, primul meu gând a fost la Platon si la cununile de lauri pe care le recomanda pentru poeții alungați apoi din cetate.
Al doilea gând a fost pentru țara mea.
Așa cum, atunci când cresc, copiii săraci trebuie să se-întoarcă mereu să-și ajute familia, trimițând pachete și bani, ținându-i pe cei mici la școală, orice împlinire mă întoarce acasă spre locul de unde am pornit, un loc care în istorie se numea Dacia Felix, cea cucerită de Împăratul Traian, dar în basmele românești este numit „locul în care se bat munții în capete”, un loc așezat între mai multe imperii dușmane si dușmane intre ele, căruia dintre toți vecinii numai Marea Neagră nu i-a vrut niciodată răul. Latinitatea noastră, rămasă în exil la celălalt capăt al continentului, ne-a singularizat și ne-a dat, o dată cu conștiința că suntem altfel decât cei din jur, sentimentul singurătății în istorie. Un sentiment care nu mi-a permis niciodată să mă desprind, să mă înstrăinez, dar care a germinat, ca pe o soluție de supraviețuire, poezia.
Dar și gândul la Platon și gândul la țara mea mă obligă să mă întreb, în acest moment de uimitoare așezare a poeziei sub reflectoare, care mai este, care mai poate fi, legătura dintre poet și ceilalți, dintre poezie și societate, care este rostul poeziei în această lume a noastră secularizată, tehnicizată, informatizată, mondializată.
Enorma onoare pe care Fundația Prințesa de Asturias mi-o face premiindu-mă pentru poezie poate fi considerată, oare, o dovadă a importanței capitalului de speranță pe care poezia îl mai reprezintă în această lume? Mai precis, poate oare „acel ceva plăpând , înaripat și sacru”, cum definea Platon poezia, opri rostogolirea noastră spre neant?
De fapt, întrebarea, pe care nu mi-o pun pentru prima dată, este „Poate poezia salva lumea?”, iar răspunsul meu, timid dar afirmativ, e sprijinit pe uimitoare întâmplări .
Oricât ar părea de incredibil, în deceniile cinci si șase ale secolului trecut, în închisorile comuniste din România a avut loc o adevărată rezistență prin poezie. Primul Memorial al Victimelor Comunismului din lume are o sală cu pereții și tavanul acoperiți în întregime cu poeme născute în detenție. În lipsa creionului și a hârtiei, interzise, orice poem avea nevoie pentru a apărea de trei persoane: cel ce îl gândea, cel ce îl memora și cel ce îl transmitea prin alfabetul Morse, și totuși, în aceste condiții dure, mii de poeme au fost compuse și au reușit să treacă din celulă în celulă și din închisoare în închisoare. Toate cărțile de memorii ale deținuților politici descriu, ca pe un ritual sacru, momentul transmiterii noilor poeme, când câte un prizonier era mutat dintr-o închisoare in alta. Iar apoi, după deschiderea închisorilor, primul gând al celor eliberați a fost să transcrie ceea ce memoraseră, fără nume de poeți sau cu autori doar presupuși adesea greșit, într-o adevărată simfonie a rezistenței spirituale, a transformării misterului poeziei într-o armă de apărare împotriva nebuniei. Iată o dovadă că, în condiții extreme, când își simțeau periclitată esența, oamenii au recurs la poezie ca la un mijloc de salvare. Atunci când în poezie se ascundeau ultimele molecule de libertate, sufocați de represiune, oamenii le căutau, le găseau si le respirau pentru a supraviețui. Pentru că poezia nu vorbește despre realitate, ci e în stare să construiască o altă realitate în care ne putem salva. În mod ciudat, etimologic, în greaca veche numele poeziei provine din verbul poiein care înseamnă a construi.
Dar ceea ce ne-a putut salva ieri de spaimă, de ură și de nebunie nu ne poate, oare, salva azi de singurătate, de indiferență, de vidul rămas în locul credinței, de excesul de materialitate și de consum, de deficitul de spiritualitate? Andre Malraux, autorul Condiției umane, spunea că „Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”. Dar, dacă suntem poate prea obosiți și prea lipsiți de ardoare pentru religiozitate, nu ne-am putea salva, oare, punând în locul rămas pustiu poezia?
Pentru că, acum când în cel mai scurt timp roboții vor fi superiori oamenilor, va trebui să încercăm să rămânem deasupra prin tot ceea ce ei nu înțeleg. Căci ei vor putea să facă versuri, rime, ritmuri, iambi, trohei, dactili, sonete, rondele, epopei, dar nu vor înțelege niciodată suferința și încăpățânarea de a exprima inexprimabilul care se ascunde sub toate aceste veșminte, misterul care nu poate fi nici definit , nici înfrânt. În mod evident, Theodor W. Adorno greșea când scria că „după Auschwitz a scrie poezie e o barbarie”, din moment ce nu înțelegea că suferința nu interzice poezia, ci o potențează, îi dă strălucire și sens. Un sens din care libertatea este doar o mică parte.
La sfârșitul imperiului roman, care părea să fie chiar sfârșitul lumii, creștinismul a adus vestea cea bună, evanghelia iubirii aproapelui care, în pofida întregii istorii, a reușit să ne țină în echilibru mai bine de doua mii de ani, până când, în secolul 20, ura (de clasă sau de rasă, între femei si bărbați, între copii si părinți ) a preluat controlul. Poezia modernă este expresia sfâșietoare a acestui dezechilibru existențial.
Sunt fericită că pot să mărturisesc, în fata unei săli pline de spanioli, importanța pe care a avut-o în formarea mea intelectuală si spirituală exclamația lui Miguel de Unamuno „Mă doare Spania!”. Am folosit suferința filosofului spaniol pentru sfâșierea țării sale ca pe un punct de sprijin în universul de azi, în care națiunile se estompează în fața ideologiilor, ca pe o ancoră în adâncul timpului la suprafața căruia mă lovesc valurile mereu răzgândite ale post-modernității, cărora le rezist pentru că mă doare Spania, mă doare România, mă doare lumea.
Prin țipătul lui Unamuno, descoperit în adolescență și niciodată uitat, prin cele zece volume ale mele traduse in spaniolă, răspândite in imensul spațiu hispanic, si prin onoarea din această seară, datorată Universității din Salamanca, sunt legată pentru totdeauna de Spania.
În această seară cu ecou privilegiat sunt fericită că pot să-mi exprim recunoștința nu numai pentru premiul care mă emoționează și mă tulbură, ci si pentru prilejul pe care mi-l dă de a spune si a face auzite aceste cuvinte.
Premiul Prințesa de Asturias este altfel decât orice alt premiu oferit poeziei pentru că în definiția lui se împreunează misterul poeziei si misterul regalității, atât de straniu înrudite între ele prin faptul că oamenii, fără să le înțeleagă și fără să știe la ce folosesc, simt că ar fi mai puțin frumoși si mai puțin buni fără ele.
Vă mulțumesc.

Majestades,
Altezas Reales,
Distinguidos miembros de la Fundación Princesa de Asturias,
stimados miembros del Jurado,
Excelencias,
Queridos galardonados,
Señoras y Señores,
Amigos,

Como siempre que recojo un premio, mi primer pensamiento ha sido para Platón y las coronas de laurel que él proponía para los poetas que después eran desterrados de la ciudad.

Mi segundo pensamiento ha sido para mi país.

Del mismo modo que, al hacerse adultos, los niños pobres siempre siguen mirando hacia casa para ayudar a sus familias enviando paquetes y dinero y manteniendo a los más pequeños en la escuela, cada nuevo logro me devuelve al lugar de donde partí, un lugar que en la historia se llamó Dacia Felix cuando fue conquistado por el emperador Trajano, pero que en los cuentos de hadas rumanos se llama “el lugar donde las cimas de las montañas se embisten”, un lugar enclavado entre varios imperios enemigos y enemistados entre sí, al que de todos sus vecinos sólo el Mar Negro nunca le ha deseado el mal. Nuestra latinidad, exiliada en el otro extremo del continente, nos ha singularizado y nos ha dado, junto con la conciencia de que somos diferentes de los que nos rodean, el sentimiento de soledad en la historia. Es un sentimiento del que nunca he podido distanciarme, pero del que ha germinado, como una solución de supervivencia, la poesía.

Aunque al pensar en Platón y al pensar en en mi país me pregunto, en este momento asombroso en que la poesía se encuentra en el punto de mira, cuál es aún, cuál puede seguir siendo el vínculo entre el poeta y los demás, entre la poesía y la sociedad, cuál es el papel de la poesía en nuestro mundo secularizado, tecnificado, informatizado y globalizado.

El enorme honor recibido de la Fundación Princesa de Asturias al concederme un premio de poesía, ¿puede considerarse una prueba de la importancia del capital de esperanza que la poesía sigue representando en este mundo? Más aún, ¿puede «ese algo liviano, alado y sagrado», como definió Platón a la poesía, detener nuestra caída hacia la nada?

De hecho, la pregunta, que no lanzo por primera vez, es: “¿Puede la poesía salvar al mundo?, y mi modesta pero firme respuesta viene avalada por hechos asombrosos.

Por increíble que parezca, durante las décadas de los cincuenta y sesenta del siglo pasado, en las cárceles comunistas de Rumanía se produjo una auténtica resistencia a través de la poesía. El primer Memorial a las Víctimas del Comunismo del mundo incluye una sala con las paredes y el techo enteramente cubiertos de poemas nacidos durante las detenciones. A falta de lápiz y papel, que estaban prohibidos, todo poema necesitaba para su existencia de tres personas: la que lo componía, la que lo memorizaba y la que lo transmitía a través del alfabeto morse, y a pesar de estas precarias circunstancias se compusieron miles de poemas que consiguieron pasar de celda en celda y de prisión en prisión. En sus libros de memorias o recuerdos los presos políticos describen, como un ritual sagrado, el momento de la transmisión de los nuevos poemas, cuando un preso era trasladado de una cárcel a otra. Y luego, tras la apertura de las cárceles, el primer pensamiento de los liberados era transcribir lo que habían memorizado, sin los nombres de los autores o con nombres que presuponían muchas veces equivocadamente, en una verdadera sinfonía de resistencia espiritual, un intento de convertir el misterio de la poesía en un arma de defensa contra la locura. Esta es la prueba de que, en circunstancias extremas, cuando sentían peligrar su propia esencia, los hombres recurrían a la poesía como medio de salvación. Cuando en la poesía se escondían las últimas moléculas de libertad, la gente, asfixiada por la represión, las buscaba, las encontraba y las respiraba para sobrevivir. La poesía no habla de la realidad, sino que es capaz de construir otra realidad en la que podemos salvarnos. Desde el punto de vista etimológico, en griego antiguo el término poesía viene del verbo poiein, que significa construir.

Pero lo que ayer nos salvó del miedo, del odio y de la locura, ¿no puede salvarnos hoy de la soledad, de la indiferencia, del vacío de fe, del exceso de materialismo y consumismo y de la falta de espiritualidad? André Malraux, autor de La condición humana, decía que “el siglo XXI será religioso o no será”. Si, no obstante, estamos demasiado cansados y faltos de fervor religioso, ¿no podríamos salvarnos poniendo la poesía en el lugar del vacío?

Ahora que los robots van camino de ser superiores a los humanos, tendremos que intentar situarnos por encima de todo lo que ellos no entienden. Porque los robots podrán hacer versos, rimas, ritmos yámbicos, tróqueos, dáctilos, sonetos, redondillas, epopeyas, pero nunca comprenderán el sufrimiento y la obstinación por expresar lo inexpresable que se esconde bajo todos esos ropajes, puesto que el misterio no se puede definir ni vencer. Está claro que Theodor W. Adorno se equivocaba cuando escribió que “después de Auschwitz escribir poesía es barbarie”, pues no comprendía que el sufrimiento no prohíbe la poesía, sino que la realza, le otorga brillo y le da significado. Un significado del que la libertad es sólo una pequeña parte.

Al final del Imperio Romano, que parecía ser el fin del mundo, el cristianismo trajo la buena nueva, el evangelio del amor al prójimo que, a pesar de los vaivenes de la historia, ha conseguido mantenernos en equilibrio durante más de dos mil años hasta que, a partir del siglo XX, se ha impuesto el odio (de clase o de raza, entre mujeres y hombres, entre hijos y padres). La poesía moderna es la expresión desgarradora de este desequilibrio existencial.

Me alegra poder afirmar, ante una sala llena de españoles, la importancia que la exclamación de Miguel de Unamuno «¡Me duele España!» ha tenido en mi formación intelectual y espiritual. He utilizado la angustia del filósofo español ante el destrozo de su país como un punto de apoyo en el universo actual, en el que las naciones se difuminan ante las ideologías, como un ancla en la profundidad del tiempo, en cuya superficie se estrellan las olas siempre cambiantes de la posmodernidad, a las que me resisto porque me duele España, me duele Rumanía, me duele el mundo.

A través del grito de Unamuno, que descubrí en mi adolescencia y nunca he olvidado, a través de mis diez volúmenes traducidos al español, esparcidos por el inmenso espacio hispánico, y a través del honor de esta noche, gracias a la Universidad de Salamanca, estoy vinculada para siempre a España. Y en esta noche privilegiada me siento feliz de poder expresar mi gratitud no sólo por el premio, que me conmueve y emociona, sino también por la oportunidad que me brinda para pronunciar estas palabras y que sean escuchadas.

El Premio Princesa de Asturias es diferente de cualquier otro premio otorgado a la poesía porque en su definición combina el misterio de la poesía y el misterio de la realeza, tan extrañamente relacionados entre sí en la medida en que la gente, sin entenderlos y sin saber para qué sirven, siente que sin ellos todo sería menos bello y menos bueno.

Gracias.

Your Majesties,
Your Royal Highnesses,
Distinguished Members of the Princess of Asturias Foundation,
Esteemed Members of the Award Juries
Your Excellencies,
Esteemed Fellow Laureates,
Ladies and Gentlemen,
Friends,

As always when I receive an award, my very first thought goes to Plato and the laurel wreaths he proposed for the poets who were then banished from the Republic.
My second thought has always been for my country.
Just as, once they’re grown, poor children always have to return home to help their families, or send packages and money to support the children still in school, every recognition I’ve received brings me back to where I started out, a place that in history was called Dacia Felix, the province conquered by the Emperor Trajan, which in Romanian fairy tales is called “the land where mountains butt heads”, a region located at the crossroads of numerous feuding empires, a realm which all its neighbours, save the Black Sea, have always wished ill. Forsaken at the far end of the continent, our Latin heritage has singled us out and, along with the awareness of how we differ from those surrounding us, has left us standing terribly alone in history. Never have I been able to distance myself from such loneliness, but it has also roused in me poetry as my very means for survival.
Nonetheless, the thought of Plato and of my country leads me to wonder at this astonishing moment when poetry stands in the spotlight, what exactly the bond is –or what it might be– between the poet and others, between poetry and society; what the role of poetry is in our secularized, technicalized, computerized, and globalized world.
Can the tremendous honour that the Princess of Asturias Foundation has bestowed on me for my poetry be considered evidence of the significance of the fount of hope that poetry still represents in this world? More precisely, can “that fragile, winged and holy thing”, as Plato defines poetry through the poet– detain our downward spiral into nothingness?
In fact, the real question –which I am not asking myself here for the first time, in fact– is “Can poetry save the world?” And my tentative but affirmative answer is supported by surprising truths.
Incredible as it may seem, in the 1950s and 60s, Romania’s communist prisons were the scene of authentic resistance via poetry. The world’s first Memorial to the Victims of Communism in Sighet has a room whose walls and ceiling are entirely covered with poems written by those detained there. Without pencil and paper, which were forbidden, each poem required three people to exist: the one who composed it, the one who memorized it, and the one who transmitted it in Morse code. Yet, despite these harsh conditions, thousands of poems were written and managed to pass from cell to cell and from prison to prison. In fact, the memoirs of political prisoners regularly describe the sacred ritual of the moment when new poems were passed on, when one prisoner was moved from one prison to another. Later, when the prisons were finally opened, the first thought of those released was to transcribe what they had memorized, without the names of the poets or those wrongly attributed to poets, in a veritable symphony of spiritual resistance, of turning the mystery of poetry into a weapon of defence against madness. Here lies proof that, under extreme conditions, when they felt their very essence was in jeopardy, people turned to poetry as a means of salvation. When the last molecules of freedom were concealed in poems, people who had been choked by repression, would search for them, find and inhale them, in order to survive. They could do this because poetry does not merely portray reality, but constructs another reality, a reality in which we can save ourselves. Strangely, etymologically, in ancient Greek the word for poetry itself comes from the verb poiein, which means to make… to construct.
However, cannot what saved us yesterday from fear, hatred and madness save us today from loneliness, from indifference, from the lack of faith, from the excesses of materialism and consumerism, and from the lack of spirituality? André Malraux, author of The Human Condition, predicted that “the 21st century will be religious or it will not be.” If, however, we are just too tired and lacking in religious fervour, might we not save ourselves instead by planting poetry in this wasteland?
For the very reason that robots will soon overshadow humans, we must do what is necessary to remain in touch with everything they cannot understand. For although they may be able to make verses, rhymes, rhythms, iambs, trochees, dactyls, sonnets, roundels or epic poems, they will never understand the suffering nor the stubbornness to express the inexpressible hidden under all those trappings, given that mystery that can be neither defined nor defeated. Clearly, Theodor W. Adorno was wrong when he wrote that “after Auschwitz writing poetry is barbaric”, since he did not understand that suffering does not preclude poetry, but rather empowers it, lending it brilliance and meaning. Meaning of which freedom is only a small part.
At the end of the Roman Empire, which seemed to be the very end of the world, Christianity brought the ‘good news’, the gospel of love for one’s neighbour which, despite the vicissitudes of history, managed to keep us in balance for more than two thousand years, until, in the 20th century, hatred (of class or race, between women and men, between children and parents) came to the fore. Modern poetry, in fact, is the heart-rending expression of this existential imbalance.
I am happy to be able to confess, before a hall full of Spaniards, the impact that Miguel de Unamuno’s exclamation, “I grieve for Spain!” has had on my own intellectual and spiritual formation. I have used the Spanish philosopher’s grief at the tearing to pieces of his country as a touchstone and support in the current universe, in which nations become blurred in the face of ideologies, as an anchor in the depths of time, on the surface of which the ever-changing waves of post-modernity crash, a circumstance which I must resist because I grieve for Spain, I grieve for Romania, I grieve for the world.
Through Unamuno’s cry, which I discovered in my youth and have never forgotten, through the ten volumes of my work now translated into Spanish, spread throughout the immense Hispanic sphere, and through the honour conferred on me this evening, thanks to the kindness of the University of Salamanca, I am forever linked to Spain.
On this evening with a privileged echo, I am elated to be able to express my gratitude not only for this honour that has moved and touched me deeply, but for the opportunity it gives me to pronounce these words and know they will be heard.
The Princess of Asturias Award is different from every other prize for poetry because in its very definition it unites the mystery of poetry and the mystery of royalty, so strangely related to each other that, without understanding them or even knowing what they are for, people nevertheless sense that our world would be much less beautiful and less virtuous without them.
Thank you.

Distribuie:
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
Categorii:
Life

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.