Se împlinesc anul viitor, pe 9 iulie 2024, 40 de ani de la prima montare a lui Andrei Șerban pentru Turandot-ul de la Royal Opera House, iar spectacolul se joacă în continuare la Londra cu casa închisă și cu spectatorii dispuși să întârzie mult în noapte, fiindcă nu se mai opresc din aplaudat.
Fotografia din deschidere: Tristram Kenton, 2017, Royal Opera House
Se joacă Turandot-ul regizat de Andrei Șerban de atâția ani, iar producția clasică, așezată, inițial, ca toate montările marelui artist român, sub semnul controversei, rămâne, mai departe, un reper de frumusețe care aproape concurează soliștii. (Nu și pe Antonio Pappano care, în 2023, de la pupitrul dirijoral al ROH, face echipă perfectă cu talentul regizorului.)
Cum de a rezistat un spectacol atâția ani? Andrei Șerban însuși e uimit de longevitatea propriei montări, iar uimirea sa a fost consemnată oficial și în caietul program al operei britanice:
„Andrei Serban, regizor româno-american de operă și de teatru, lucrează în întreaga lume. Este surprins și, deopotrivă, încântat că producția sa de Turandot este încă readusă pe scena de la Royal Opera House, după aproape 40 de ani de la crearea sa.” 1.
Dar spectatorii de operă care merg în marea sală din Covent Garden doar pentru bucurie, armonie și frumusețe – pietrele emoției din care se tot înalță piedestalul artei – nu sunt mirați deloc. Dimpotrivă, dau vestea mai departe către cei care n-au văzut încă minunăția, ca dovadă că spectacolul e sold out de la un capăt la altul al stagiunii.
În 13 martie 2023, Alexandra Coghlan, reputată jurnalistă a presei culturale britanice, a scris: „Profund, mai presus de mode, pur și simplu splendid, acest Turandot este un cadou de despărțire de o altă epocă (…) Mergeți să-l vedeți. Odată dispărut, nu vom mai vedea așa ceva vreodată.” 2.
Cu același gând în minte am plecat de la reprezentația din 20 martie 2023. Sub bagheta lui Antonio Pappano au cântat aproape impecabil orchestra și corul, și fără să greșească, dar nici să strălucească, Anna Pirozzi (Turandot), Masabane Cecilia Rangwanasha (Liù), Russell Thomas – (Calaf) – lângă trio-ul absolut fermecător din punct de vedere muzical al lui Ping, Pang și Pong care-au cucerit scena cu fiecare apariție, prin intermediul soliștilor Hansung Yoo, Aled Hall și Michael Gibon – acesta din urmă, un tânăr din programul Jette Parker în care, apropo, din toamna acestui an 2023, vom avea și noi o soprană româncă, pe talentata Valentina Pușcaș.
Povestea operei regizate de Andrei Șerban n-a început, însă, la Londra. Cea dintâi performanță a marelui teatru de operă britanic n-a avut loc în Covent Garden, ci în Los Angeles, unde Royal Opera House era invitată la Olympic Arts Festival. Premiera s-a ținut în Dorothy Chandler Pavilion, o sală cu peste 3000 de locuri, avându-i în rolul lui Calaf pe Plácido Domingo, pe soprana galeză Gwyneth Jones în rolul lui Turandot și pe Yoko Watanabe ca Liù, sub bagheta dirijorului Colin Davis.
Am căutat primele cronici americane și am descoperit (a câta oară?) că există, nu doar în țara noastră, ci pretutindeni în lume, și cronicari cu viziune, cunoaștere și intuiție, și cronicari cărora istoria ar trebui să le bată obrazul.
Cronica din New York Time a lui John Rockwell, apărută în 16 iulie 1984, este extrem de entuziastă în ceea ce privește regia – și rezervată la adresa interpretării – dar consemnează un triumf limpede: “Publicul era în adorație!”.
“Ceea ce atrage atenția în „Turandot” este regia domnului Șerban, care a avut elementele ei discutabile, dar care, de cele mai multe ori, s-a dovedit chiar palpitantă.(…)
Domnul Șerban s-a dovedit a fi foarte bun în punerea în scenă a întâlnirilor dintre Turandot si Calaf. Pentru scena ghicitorii, Gwyneth Jones a primit un chimono roșu sângeriu cu nori negri și Plácido Domingo o jachetă albastră matlasată, cu cizme cu decorațiuni. Domnișoara Jones s-a furișat și s-a ghemuit ca o actriță Kabuki, iar domnul Domingo a făcut mișcări ample, radiante, mai convențional operatic, dar aproape la fel de convingător.” 3.
Cel care mai târziu avea să fondeze the Academy of Vocal Arts (AVA), Thor Eckert Jr., a publicat, o zi mai târziu, în 17 iulie 1984, cronica intitulată ‘Turandot’ at the Olympics – a gala evening, a musical disaster – o recenzie la polul opus (“o seară de gală, un dezastru muzical”) a aceleiași reprezentații. Extrag câteva citate și așez în nota de subsol paragrafe mai ample din articolul original:
“Întreaga afacere ar fi trebuit să fie închisă de la prima ședință de planificare, mai ales având în vedere istoricul nefericit în operă al regizorului Andrei Șerban – cel puțin pe acest continent.”
“În nici un moment în această seară, Șerban nu a lămurit intriga, relațiile dintre personaje sau structurile de putere ale dramei.”
“Turandot, chintesența de gheață a unei conducătoare aristocrate, se remarcă prin machiajul alb și chimonourile de o urâțenie neobișnuită. Prințul Calaf, misteriosul rătăcitor menit să topească inima înghețată a prințesei, pare să fi venit dintr-un spectacol din turneul „The Mikado”. Decorurile peste măsură de urâte ale lui Sally Jacobs sunt menite, presupun, să fie o versiune chinezească a Vechiului Teatru Globe, deși seamănă mai degrabă cu o curte cu etaje a unui han chinezesc ponosit. Corul stă în două balcoane toată seara – răpindu-ne șansa de a asculta și vedea acest fin ansamblu de muzică și actorie în deplină glorie” 4.
Spectacolul a revenit iar și iar, cronicile stivuindu-se în arhiva elogiilor. Mă mai opresc doar la un articol din 1994, când, în ediția The Stage din 24 noiembrie, David Blewitt a scris:
“Producția lui Andrei Șerban pentru ROH a Turandot-ului lui Puccini continuă să uimească. Nu mă deranjează să rămână oricât de mult în repertoriu, câtă vreme regizorii de reluare o tratează cu fervoarea și respectul pe care le merită.
Una dintre calitățile sale extraordinare este că schimbările de dirijor și distribuție par să nu submineze capacitatea fascinantă a montării de a captiva privitorii în spectacol și în cruzime și de a nu împiedica empatia emoțională a acestora.” 5.
Ca un motiv în plus de mândrie și mirare, spectacolul despre care scrie David Blewitt l-a avut pe Corneliu Murgu în rolul lui Calaf . “Corneliu Murgu face o figură frumoasă în rolul lui Calaf, urmând muzica cu atenție. Registrul său înalt este încântător. Fără să fie subtil.” 6.
Andrei Șerban: E un miracol că spectacolul continuă să placă și azi la fel sau poate chiar mai mult decât la început.
Dincolo de subiectivitatea, frumusețea, impolitețea sau grația detaliilor lor, cronicile apărute de-a lungul anilor sunt relevante și pentru faptul că nimic esențial n-a fost schimbat în structura regizorală. Montarea lui Andrei Șerban pentru Turandot-ul de la Royal Opera House rezistă cu același succes grandios și cu aceleași elemente, definitorii – fie ele controversate sau nu – la 40 de ani de la conceperea ei.
Corul continuă să stea în scena multietajată – pentru că nimeni, nimeni, absolut nimeni în afară de Andrei Șerban parcă nu umple fiecare colț al scenei cu detalii care să te cheme să vezi spectacolul și a doua, și a treia, și a zecea oară, – costumele sunt aceleași – oribile în viziunea unora, splendide în viziunea altora (gusturile nu se discută, dar există, categoric, gusturi bune și gusturi proaste), iar catafalcul lui Liù trece prin scenă la final, la fel de cutremurător ca în urmă cu 40 de ani, aducând contrapunctul emoțional de care eu cred că era nevoie și regizoral, și moral, pentru a ne aminti nouă, ingraților de pe pământ, că disprețuim și uităm prea ușor iubirile necondiționate, deși ne prefacem că le căutăm pretutindeni, în timp ce acelea care ne pun la încercare însăși umanitatea continuă să ne ispitească hipnotic și să ne atragă în iluzia triumfului.
Nu există, însă, adevărat triumf în iubire. În operă, da. Andrei Șerban este unul dintre creatorii de spectacol care ar trebui să-i știe și tainele, și gustul, însă el continuă să se îndoiască, așa cum reiese din răspunsurile pe care mi le-a oferit într-o noapte de scris, peste Ocean, din America în Anglia.
Alice Năstase Buciuta: Cum credeți că se face, domnule Andrei Șerban, că o astfel de producție rezistă încă și face publicul să aplaude în delir la final de spectacol? De ce o astfel de producție stă, neclintită, pe marea scenă din Covent Garden și în inimile iubitorilor rafinați de operă de la Londra?
Andrei Șerban: De mulți ani managementul de la Covent Garden nu m-a mai chemat să conduc reluările cu Turandot, poate din teama că voi schimba prea mult. Asistenții reiau versiunea inițială cu fidelitate și e un miracol că spectacolul continuă să placă și azi la fel sau poate chiar mai mult decât la început.
A.N.B.: Dacă vi s-ar da șansa, timpul și bugetul, ați schimba, totuși, ceva, la montarea pe care ați făcut-o pentru Turandot?
Andrei Șerban: Da, aș schimba tot! Voi face în viitor o nouă producție cu Turandot la Opera din Atena în teatrul antic Herodes Atticus, total diferită de cea din Londra.
A.N.B.: Mai aveți și alte producții (aproape) la fel de longevive? Care și unde să mergem să le vedem?
Andrei Șerban: Producțiile mele cu Povestirile lui Hoffmann, Manon și Werther se reiau apropape constant la opera din Viena, iar Lucia di Lammermoor se joacă la Bastille de 30 de ani și a fost reluată în 2023 cu săli arhipline. Un spectacol huiduit și adulat în mod egal la început, azi, e considerat clasic, chiar tradițional. Cum se schimbă gusturile!
A.N.B.: După atâția ani de succes, de recunoașteri, uneori de contestări – dar și acelea rafinate -, de aplauze, mai aveți îndoieli și emoții pentru spectacole, mai suferiți că ceva nu a ieșit bine, mai izbucniți de nervi după câte o greșeală?
Andrei Șerban: Păi, niciodată nimic nu e perfect, dar trebuie să trăiești cu iluzia că odată vei reuși să atingi un Do înalt. Dacă te mulțumești unde te afli, e un semn de regres.
A.N.B.: Credeți că vă veți schimba vreodată?
Andrei Șerban: Încerc să mă schimb zilnic, să găsesc ceva proaspăt, nou… Nu reușesc, dar caut, nu am încotro, viața nu are sens dacă nu cauți și nu te lași surprins de ceva ce nu știi. Când crezi că știi, ești în pericol să te plafonezi. Vreau totuși să cred că m-am schimbat radical în timp. Dar întrebarea dvs. mă pune pe gânduri: poate văzut dinafară nu m-am schimbat deloc. Ar fi tragic să fie așa!
***
Turandot mai are câteva reprezentații până în 13 aprilie 2023 pe marea scenă din Covent Garden. Spectacolele sunt sold out, dar din când în când, mai apare, totuși, câte un bilet last minute – cu preț exorbitant, dar care-și merită sacrificiul până la ultimul bănuț. Mai sunt și proiecțiile din cinematografe și posibilitatea de a vedea on demand înregistrarea performanței din sală. Oricare variantă este mai bună decât să pierdeți întâlnirea cu o montare ce face istorie dincolo de orice așteptări.
* Note de subsol
1. “Andrei Serban, a Romanian-American opera and theatre director, works all over the world. He is both surprised and delighted that his production of Turandot is still revived at the Royal Opera House after almost 40 years since its creation.” (The Royal Opera House, 2022-2023, Turandot- Programme)
2. ‘Deeply, unfashionably, unapologetically splendid, this Turandot is a parting gift from another era (…) See it. Once it’s gone, we’ll never see the like again. ‘ (Alexandra Coghlan – https://inews.co.uk/culture/turandot-royal-opera-house-review-well-never-see-the-likes-of-antonio-pappanos-splendid-version-again-2205134 )
3. ‘What commanded attention in the ”Turandot” was Mr. Serban’s work, which had its questionable elements but which at its frequent best proved truly thrilling. ”Turandot” is a score that in its short 60 years of life has accumulated an encrusted layer of staging cliches, from the huge staircase down which the ice princess must descend, to her cumbersome, jewel-laden robe, to the pervasive postcard chinoiserie.
Mr. Serban and his designer, Sally Jacobs, chose instead to set all the action within what looked like a cross between the Globe Theater and a Kabuki stage. When we needed to see the moon, a huge painted disk was lowered from the flies. The crowds took their places along the balconies at the back, which served to focus and project their already bracing impact. And the lighting effects (by F. Mitchell Dana) that could be achieved with smoke and the filtering capabilites of the various lattice screens and doors were really sumptuous.
There was also a constant onslaught of ornate props and really wonderful costumes, in a giddy Oriental potpourri; Miss Jacobs, who is English but who has lived in Los Angeles since 1967, includes among her credits the Peter Brook/Royal Shakespeare Company ”Midsummer Night’s Dream” and ”Marat/Sade,” and this ”Turandot” is no comedown.
Mr. Serban was also very good at staging the encounters between Turandot and Calaf. For the riddle scene, he had Gwyneth Jones in a striking blood-red kimono with black clouds, and Placido Domingo in a quilted blue jacket with decorated knee boots. Miss Jones skulked and crouched like a Kabuki player, and Mr. Domingo writhed and exulted, more conventionally operatic but nearly as convincing.
Some of Mr. Serban’s specific choices could be questioned, from the archly stylized striking of the gong (more a prissy poking, actually) at the end of Act I to the reappearance of Liù’s corpse on a funeral cart at the very end. But most of his ideas were conceived and achieved with real flair and fidelity to the lurid spirit of the work. The audience was adorational.’ (John Rockwell, New York Times, 16 July 1984, “Royal Opera Presents 3 Works in Los Angeles”, )
4. “This entire venture should have been scrubbed at the first planning session, particularly given director Andrei Serban’s unfortunate track record in opera – at least on these shores.
Puccini’s final opera is his most exotic, colorful score, full of passion and panoply, love and barbarity. What we got on stage was a buffoon show that ignored the music altogether. Mr. Serban has chosen to set this in some pan-Asian theatrical milieu that purports to borrow on elements of No, Peking Opera, Kabuki, and other forms of Far Eastern performance. Serban has taken certain stereotypical fragments of these highly controlled, concentrated disciplines and tossed them carelessly onto a disheveled stage. At no moment in the course of this evening does Serban illuminate the plot, the character relationships, or the power structures of the drama.
Turandot, the icy quintessence of an aristocratic ruler, prances around in white makeup and kimono peignoirs of uncommon ugliness. Prince Calaf, the mysterious wanderer destined to melt the icy Princess, appears to have strolled in from a touring production of ”The Mikado.” Sally Jacobs’s overbearingly ugly unit set is, one surmises, meant to be a Chinese version of the Old Globe Theatre, although it looks more like the tiered courtyard of some shabby Chinese inn. The chorus sits in two balconies all night – robbing us of the chance to encounter this fine singing-acting ensemble in full glory”, (Thor Eckert Jr., https://www.csmonitor.com/1984/0717/071712.html )
5. “Andrei Șerban’s production for the ROH of Puccini’s Turandot continues to astound. I don’t mind how long it stays in the repertoire as long as revival directors treat it with the fervour and respect it deserves.
One of its extraordinary qualities is that changes of conductor and cast seem not to undermine the staging’s mesmerising ability to draw one into the cruelty and spectacle, to disconcert one’s emotional empathy. “ (David Blewitt, The Stage, 24 November 1994)
6. ‘Corneliu Murgu cuts a fine figure as Calaf, going for the music with a will. His clarion tenor is rousing. Subtle he is not.’ (David Blewitt, The Stage, 24 November 1994)
