“Esti cea mai frumoasa femeie care m-a iubit vreodata” este cel mai recent volum de versuri si splendoare al poetului Constantin Preda. Un volum in care ne-am regasit, convinse ca ne este dedicat, noi, toate cititoarele poetului.
Marea Dragoste / Tango: Spune-mi cum a inceput totul? Cand ai stiut ca vei fi poet, cand a dat poezia peste tine?
Constantin Preda: Totul a inceput cu spaima mortii, cu cumplita spaima a mortii. Atunci am simtit ca voi insemna ceva, ca voi fi poet. Aveam cativa anisori, ma aflam singur cu mama, acasa, intr-un satuc, Damian, pierdut in nemarginirea Campiei, si, intr-o noapte, m-am trezit infiorat, cu o stare de vid, de gol, de sufocare. Atunci am avut prima interogatie a mortii. In noaptea aceea, am intrebat-o, la lumina lampii, pe mama: “de ce murim?”. Aveam, repet, doar cativa anisori. Mama m-a mangaiat pe frunte si mi-a zis cu o blandete pe care nu o voi putea descrie niciodata in cuvinte: “linisteste-te, tu n-ai sa mori niciodata!”. Sarut mana mamei acum, peste timp, ca a stiut sa ma protejeze, sa ma aline si sa tina departe de mine aceasta fantasmagorica furtuna. Ce ma fac insa azi?
Marea Dragoste / Tango: Ai acceptat destinul tau de poet cu seninatate? Te-ai impotrivit unui asemenea parcurs?
Constantin Preda: Bineinteles ca am avut tot felul de razvratiri, de indoieli, de nesupuneri. Sunt un rebel, un nonconformist si, in acelasi timp, un poet de moda veche. In sensul sublim al cuvantului!
Marea Dragoste / Tango: Dar dragostea cand a venit? Cand te-ai indragostit pentru intaia oara in viata?
Constantin Preda: In adolescenta, cand mergeam pe valuri si scriam poeme, vorba lui Nichita, “cu coltul inimii”. Atunci am simtit, plenar, ca pot atinge cerul, ca pot muta muntii din loc. Totul s-a petrecut, ca o lumina de fulger, in nemarginirea Campiei, intre Damian si Piscul Sadovei, doua pietre de hotar ale existentei mele. Acea iubire m-a implinit, a devenit esentiala, devastatoare, sfasietoare si izvoratoare de poezie.
Marea Dragoste / Tango: Te-ai schimbat dincolo de intalnirea asta?
Constantin Preda: Poetii, chiar daca sunt socotiti nestatornici, chiar daca uneori sunt incatusati, nu se pot schimba prea mult. Au drumul lor in viata, cararuia lor, din care nu-i poate abate nimeni.
Marea Dragoste / Tango: Dar aparitia copiilor cum a schimbat viata ta si felul de a vedea si intelege lumea?
Constantin Preda: Aparitia copiilor, Daniel si Romulus-Constantin, cei doi fii ai mei, pe care ii consider ingerii mei pazitori, este unul din marile miracole ale lumii mele, ale creatiei mele, ale existentei mele. Am simtit, de multe ori, ca, prin ei, macar pentru o clipita, pot deveni stanca sub cer!
Marea Dragoste / Tango: Cum iti gasesti inspiratia? Cum scrii? Unde? Cand? Cum se nasc cartile tale?
Constantin Preda: Inspiratia tine de Dumnezeu, de lumina, de iubire, de insingurare. Dar, de fapt, nici nu stiu de ce tine. Ai perioade faste, de mare sarbatoare, cand scrii continuu, de parca ti-ar dicta cineva dintr-o icoana sau dintr-o firida de biserica, si perioade mai putin faste, de seceta, cand te simti inutil si abia daca te mai poti suporta. N-am un ritual al scrisului, desi asa ar trebui sa se intample, pentru ca scrisul este cea mai frumoasa ceremonie. Scriu, cand ma apuca, pe genunchi, pe masa din bucatarie, pe bordul masinii. Asa mi-au iesit cele mai frumoase poeme. Dintr-o respiratie, dintr-o rasuflare.
Marea Dragoste / Tango: Dar iubirile tale, iubirile tale de barbat mereu indragostit, cum se nasc si de ce?
Constantin Preda: Iubirea, ca si poezia, tine de Dumnezeu, de lumina, de vis, de insingurare. Dar, oare, poti explica lumina? Poti explica visul? Il poti detalia pe Dumnezeu? Eu nu pot. Ar fi o impietate. I-am iscodit, in calitatea mea de gazetar, pe toti marii carturari ai vremii, dorind sa aflu de la ei raspunsuri la intrebarile fundamentale ale existentei. Cel mai frumos raspuns mi l-a dat Gheorghe Tomozei: “In materie de iubire, poetii sunt intelepti abia in postumitate”.
Cititi interviul integral in editia de octombrie-noiembrie a revistei Tango 2012
