Pe drumurile-acelea, de mult, pe care anii
Le-au șters din amintirea atâtor muritori,
Ai suspinat cu frunza ce-o lepădau castanii
Când se porneau spre toamnă șuvițele de nori.
Flămând și gol prin sate pe unde-ai colindat,
Prevestitor cu chipul încununat de aștri,
Ai semănat cuvinte prin vrafuri de păcat
Și râuri de lumină din ochii Tăi albaștri.
Bătând la porți străine, ce-apoi s-au zăvorât,
Tu ai deschis spre ceruri cărări de veșnicie,
Iar celor ce cu palme sau pietre Te-au lovit.
Le-ai arătat umilă și caldă prietenie.
Plecat peste durerea, în veci crucificată,
Și-aproape de tristețea drumețului sărman,
Tu ai simțit pe frunte dumnezeirea toată,
Când ai primit botezul în apa din Iordan.
Deasupra Ta o mână, păzind îngenuncherea,
Aruncă peste vremuri cuvânt după cuvânt.
Și-un glas din altă lume a zguduit tăcerea
Când s-a lăsat din albe adâncuri Duhul Sfânt.
…S-au stins de mult, în noapte, făcliile la denii
Și peste-aceleași urme își cerne praful zorii,
Noi Te-așteptăm și astăzi, plutind peste milenii,
Să bați la poarta unde Te-așteaptă cântătorii.
Și obosit de truda atâtor nopți de-a rândul
Să dormi pe-aceleași scânduri pe care-ai mai dormit
Sărac, flămând și singur, cum Te cunoaște gândul,
Uitând c-ai fost odată bătut și răstignit.
Photo by Tim Marshall on Unsplash
