Institutul Cultural Român a organizat între 11 și 13 martie 2025 Standul României la Târgul de Carte de la Londra / London Book Fair și o serie de evenimente literare menite să evidențieze puterea salvatoare a literaturii în cele mai întunecate momente ale existenței. Sintetizat prin motto-ul “Literature as Redemption“ , programul a avut o serie de invitați speciali între care s-a aflat și poeta Ana Blandiana. Alături de scriitoarea Fiona Sampson și traducătoarea Viorica Pâtea, poeta a răspuns câtorva dintre întrebările adresate dumneaei.
Mai jos este transcrierea exactă a răspunsurilor oferite de doamna Ana Blandiana în limba română – care au fost traduse publicului, simultan, de către Viorica Pâtea.
Cum s-a definit relația dvs cu poezia?
Ana Blandiana: Niciodată când sunt întrebată de când am am început să scriu, nu știu să răspund, pentru că am început să fac sunete care aveau sau nu aveau sens de pe la 3-4 ani. În orice caz, suficient ca să-mi neliniștesc părinții că vorbeam singură. Deci, mult înainte de a învăța să scriu și să citesc.Din momentul când am început să citesc, pe la cinci ani, am început să scriu la fel ca fiecare poet pe care îl descopeream. Și, după ce am început să înțeleg ce este poezia, am continuat să scriu de-a lungul copilăriei mai mari ca fiecare poet de care mă îndrăgosteam.
În felul ăsta, trecând de la un poet la un alt poet, am ajuns până la mine.
În orice caz, dacă e adevărat, și eu cred că e adevărat că problemele, suferința, durerea, sunt materia primă a poeziei, atunci pot să spun că încă din copilărie am avut asigurată materia primă, pentru că copilăria mea, ca a multor copii din aceeași perioadă din România, nu a fost un paradis. A fost marcată cel mai mult de repetatele arestări ale tatei.
Ca în casa foarte multor români din perioada respectivă, la noi în casă exista în permanență un geamantan pregătit cu haine groase, pentru cazul că tata ar fi fost arestat. Dar, încă o dată, nu era o situație absolut ieșită din comun, la toți prietenii părinților mei era aceeași situație.
Această perioadă din copilărie s-a terminat din punctul meu de vedere literar, ca să spun așa, prin faptul că am trimis la un moment dat, împreună cu mai mulț colegi, niște versuri la o revistă nouă care se înființase la Cluj, revista Tribuna.
Și pentru că tata era închis și știam că, cu numele meu n-aș avea nicio șansă, mi-am inventat numele de azi. Și a apărut o primă poezie, a fost debutul meu, care a fost de altfel și singura. Pentru că, în cel mai scurt timp, a apărut un denunț în care se spunea că e un pseudonim, că sunt, de fapt, fiica tatălui meu închis și au urmat patru ani în care n-am mai putut să public.
Acei patru ani au fost, probabil, cei mai grei din viața mea. A fost deșertul pe care l-am străbătut, pentru că eram încă neformată, nu puteam să intru nici la facultate, pentru că tata era închis. Nu știam nici măcar dacă am talent. N-aveam nicio posibilitate de verificare sau de găsire a unui loc în societate.
Acea perioadă a fost, de fapt – răspund de data asta serios trecerii mele prin diverșii poeți – acea perioadă a fost perioada în care am devenit eu însumi: scriitor.
În aceste condiții, ați fost forțată să mergeți către statutul de lider de opinie?
Ana Blandiana: Cred că răspunsul este destul de complex din punct de vedere psihologic. În ultimii ani, anii 80, anii teribili ai lui Ceaușescu, m-am simțit în permanență profund umilită nu doar de faptul că nu făceam nimic contra – în afară de scris, evident – că nu eram în stare de o opoziție politică, dar mai ales de faptul că nu era posibilă niciun fel de opoziție politică, pentru că nu era posibilă niciun fel de solidaritate.
Îmi amintesc că discutam cu soțul meu, în acest sens, ce s-ar întâmpla dacă cineva, unul din noi, să zicem, și-ar da foc în semn de protest în Piața Palatului, în fața Comitetului Central, ce s-ar întâmpla?! Și răspunsul era că, în cel mai bun caz, s-ar întâmpla să ajungă vestea la Europa Liberă și la celelalte posturi și să se anunțe că cineva și-a dat foc. Nu se punea problema să cadă Ceaușescu din cauza asta.
Exista chiar și o hotărâre – așa se numea, hotărâre de partid și de guvern- prin care era interzisă asocierea a mai mult de trei persoane. Deci solidaritatea nu exista și, neexistând solidaritatea, nu putea să existe nimic.
După decembrie 89, foarte puține lucruri s-au schimbat în România, dar a apărut libertatea. Și, în condițiile libertății, solidaritatea era posibilă.
Și atunci, dacă în aceste condiții nu profitam și nu încercam să schimb ceva – oricum, se schimbaseră foarte puține, totul rămăsese la fel de îngrozitor – dacă nu făceam nimic folosind această posibilitate a solidarizării, însemna că eram vinovată și pentru ce a fost înainte. De aceea, prima deviză a Alianței Civice după Piața Universității a fost “Solidaritatea este superlativul libertății”. Libertatea capătă valoare doar în măsura în care o folosește pentru solidaritate. Au urmat zece ani în care aproape m-am oprit din scris, pe care nu-i regret, dar care au fost de fapt îngrozitori, zece ani în care istoria a fost pentru mine mai importantă decât istoria literară.
Credeți că geografia e la fel de importantă ca istoria?
Ana Blandiana: E posibil, în orice caz, în mod evident, pentru România, de-a lungul secolelor, geografia a creat istoria. Am fost așezați între trei imperii, dușmane între ele, și care erau toate trei dușmanii noștri. E una dintre cele mai impresionante formule din basmele populare, pentru care am un mare respect. În general, am un imens respect pentru literatura populară. Iar în basmele noastre, această situație geografică și istorică găsește formula “suntem locul în care se bat munții în capete”.
Situația de la Timișoara era oarecum specială. Bunicii mei paterni, deci părinții tatălui meu, țărani, țărani care aveau pământul la marginea orașului, vorbeau curent și trecând cu absolută ușurință de la una la alta, patru limbi. Deci erau români, vorbeau românește, vorbeau nemțește, sârbește și ungurește. Și asta se petrecea în cel mai firesc mod posibil. În timpul acesta, noi locuiam la Oradea, deci la o distanță de 150 de kilometri, unde erau numai români și unguri. Și unde, deși am făcut tot liceul la Oradea, nu am ajuns să învăț limba maghiară, pentru că se spunea: ei de ce nu vor să vorbească românește, că suntem în România?! Atunci nu vorbim nici noi ungurește! Deci o extraordinară diferență de mentalitate la 150 de kilometri.
Care credeți că este locul poeziei românești în panorama literară? Cum stă literatura română în contextul PEN-cluburilor (PEN – Poets, Playwrights, Editors, Essayists, Novelists)?
Ana Blandiana: Nu am sentimentul că există mare legătură între PEN, Organizația Mondială a Scriitorilor, și poezie. În momentul din 1990, când s-au reînființat PEN-cluburile din fostele țări comuniste, unde fuseseră interzise, situația a fost ciudată, cel puțin, în sensul că noi am venit din țările foste comuniste ca la o sărbătoare, fusese un vis al nostru! Nu mai spun ce mult visasem să protesteze PEN-ul pentru mine, când nu aveam dreptul să public. Dar, cum să spun, era pentru noi o întâlnire cu colegii din Occident, doar că am descoperit o situație în care din țările din Est veniseră scriitori importanți, cei mai importanți scriitori, în timp ce din Occident, și din America, și din Japonia – și, vă spun aceste două țări, fiindcă au fost mari probleme după aceea- , erau un fel de funcționari, organizatori, ONG-ști. Erau, într-o foarte mică măsură, scriitori. În orice caz, nu scriitori cunoscuți. De aici s-au născut un fel de probleme. Abia mult mai târziu am înțeles… De fapt, pe vremea aceea, habar n-aveam ce înseamnă corectitudinea politică. Dar abia acum îmi dau seama că, de fapt, ei, mai ales americanii, veneau cu un început de corectare și așa mai departe. De fapt, o continuare pe nivel cultural a marxismului. În timp ce noi, ieșiți din asta, nu făceam decât să vorbim împotriva cenzurilor, ei încercau să impună anumite forme de cenzură care pe noi ne uluiau.
La un moment dat s-a ajuns la un scandal. În 1996 eu am fost propusă pentru președinția International Pen. În primul rând, eu am fost uimită și intimidată și am vrut să nu accept propunerea, dar în România toți îmi spuneau: “Îți da ai seama ce extraordinar e să fie un român în fruntea International PEN, n-ai voie să refuzi!” Și am acceptat. Urmarea a fost că trebuia să scriu un text despre intențiile mele, ce aș vrea să fac ca președintă. Și, evident, am scris toate ideile mele și ale țărilor foste comuniste. Un text care s-a trimis la cele 320 și nu știu cât de centre din toată lumea, care trebuiau să fie sau să nu fie de acord. Și, practic, am fost aleasă înainte să ajungem la congresul în care urma să se facă această schimbare. Președinte era Ronnie Harbour, un dramaturg englez. Iar congresul avea loc în Mexic, la Guadalajara.
Nu vreau să mă întind cu această poveste… Scandalul și ruptura s-au declanșat pentru că PEN-cluburile americane, care erau mai multe, fiind o țară mai mare, cu diverse state, împreună cu cel japonez, au propus ca organizația să se transforme dintr-o organizație a scriitorilor care vor să dovedească că sunt democrați, într-o organizație în care să intre și librarii și încă o categorie, nu mai știu, în orice caz, devenea o organizație de masă, dispărea cu desăvârșire caracterului literar al organizației.
Urmarea a fost că pe de-o parte s-au unit țările din Est pe care le sprijineau Anglia și Franța, iar de cealaltă parte erau America și Japonia. Și fost o asemenea ceartă, încât s-a propus inclusiv mutarea la Tokio a centrului de la Londra. Și, în aceste condiții, eu mi-am retras candidatura…V-am spus toată această poveste lungă ca să vă dați seama cât de demult, era în 1996 și deja începuse această formă de nebunie la capătul căreia acum există liste negre de scriitori în fruntea cărora sunt Shakespeare și Dante.
Fotografii de Paul Buciuta
