Cand eram mica, am vrut sa ma dea si pe mine la gimnastica. Ai mei au sarit ca floricica de porumb: nu te duci la nici o gimnastica, fin’ca faci gat gros si picioare ca Spartacus. Le-am zis atunci ca Nadia Comaneci nu are gatul chiar asa de gros, dar ei mi-au adus aminte ca eu nu sunt in stare nici sa ma asez pe un scaun de bucatarie fara sa vin gramada, daramite sa ma urc cu cracii-n sus pe barna.
Am suferit ca un caine pe care stapanul nu-l lasa sa se catere cu labele pe gard. Si mie, si cainelui din exemplul meu elocvent, ni s-a refuzat dreptul la libera exprimare artistica. Mii de tucahare si flic-flaci au ramas in sufletul meu ca o adanca rana, pentru ca nu am avut si eu posibilitati sa fac gimnastica.
Anii au trecut, m-am facut fata mare, apoi am rezolvat si problema asta, insa amintirea dureroasa a gimnasticii pe care puteam s-o efectuez nu-mi dadea pace. Ca un tata care-l obliga pe fi-su sa faca tot ce n-a fost el in stare la viata lui, eu mi-am revarsat visurile si sperantele in echipa de gimnastica a României, an de an. De cate ori canta imnul, plangeam si pupam televizorul, ocazie cu care ai mei s-au convins ca exista pe lume probleme mai grave decat un gat gros.
Soarta nemiloasa a facut ca eu sa emigrez in Canada, insa dragostea fata de gingasele gimnaste ale României e din ce in ce mai mistuitoare. Intr-o vara, cand cu olimpiada din Grecia, mi-am luat liber de la serviciu ca sa vad gimnastica la televizor. I-am spus boss-ului meu ca am oreion si mi-a zis ca putea sa jure ca asta e o boala eradicata in Canada. I-am zis ca o fi fost eradicata, dar incepand cu mine nu mai e.
Canada avea o singura gimnasta in concurs, care si aia a cazut in cur de la paralele. Era cam grasa, daca era la Belu ar fi tinut-o numa-n palme si branza de vaci. Dar ea nu avusese norocul sa se antreneze la Deva, asa ca isi ratase cariera hranindu-se cu mancare buna.
Cand ale noastre s-au urcat pe podium, am plans in hohote, imi venea sa sun la ai mei si sa racnesc iar ca mi-au distrus cariera. Puteam sa fiu si eu acolo, in echipa, mot, sa fi avut si eu sansa unica in viata sa evoluez la sarituri inaintea lui Svetlana Horkina, unde eu sa aterizez perfect si sala sa chiuie bucuroasa, iar rusoaica, intimidata si devastata de succesul meu, sa pice in patru labe si sa abandoneze concursul.
Doamne, ce viata as fi avut, plus ca n-as mai fi emigrat, ta-na-naaa! Cu asta chiar ca pot sa-i oftic pe-ai mei, daca vreau. Cu toate ca, iuti la replici cum sunt ei, mi-ar tranti-o ca asta nu e o garantie, ca Nadia Comaneci sta-n Oklahoma de taspe ani de zile. La care eu le-as spune ca asa e, dar daca ma dadeau la gimnastica, as fi avut si eu sansa unica in viata sa pozez dupa aia in Playboy si sa apar astfel la Tuca, unde ar fi sunat lumea pro si contra si unde e foarte distractiv, pentru ca stim cu totii ca in materie de Antena 1 poti sa faci pe tine de ras.
D-na Catrina, gasesc articolul superb mai ales ca am suferit si eu de aceeasi boala…si eu pupam televizorul in momente..grele…si acum sunt emotionata!!