Spune-i Aura Borealis, Rully, Urziceanu sau pur si simplu „Aura from Romania“. Nu conteaza ce nume isi trece pe afisul concertelor de prin toate cotloanele lumii sau cum iscaleste autografele, atata timp cat Aura Urziceanu ramane cea mai buna interpreta europeana de jazz, românca in stare sa umple ochi sala Carnegie Hall din New York, singura varata in enciclopedii internationale de jazz.
E cunoscuta pentru turneul din SUA si Japonia cu Quincy Jones si concertele extraordinare cu Duke Ellington, care, in semn de recunoastere a talentului ei, i-a asigurat vocea, in ’72, pe un milion de dolari. A fost comparata cu Ella Fitzgerald, laudata ca Sarah Voughn, complimentata si incurajata de Aretha Franklin.
„Nu am avut niciodata grija zilei de maine“
Am cunoscut-o in România. S-a intors in tara pentru o bucata de timp, ca sa puna la cale un concert extraordinar pentru publicul românesc, si i-am smuls cateva ore din programul deja burdusit cu intalniri si repetitii. Am prins-o taman in miezul pregatirilor. M-a surprins placut sa bag de seama ca nu s-a descotorosit de organizarea unui asemenea eveniment, ci ducea ea totul in carca.
Ne-am intalnit intr-o cafenea dichisita din buricul Bucurestiului. Ca sa nu-i fur mult din timp, am si dat buzna in viata ei. Concertul din decembrie este primul sustinut de artista de cand a plecat din tara, exceptand aparitia de anul trecut la Cerbul de Aur. Cu asemenea ocazie si-a lansat si Fundatia Culturala Aura Urziceanu. Are planuri mari. Vrea sa aduca nume grele de afara, care sa concerteze aici si sa apuce sa ne cunoasca astfel tara. „Pana acum m-am dezumflat, sunt dezamagita, nu ma asteptam sa vad atata debandada, dar eu merg inainte. Nu-i usor.“
Stiam cate ceva despre ispravile ei de peste granita, ii cunosteam vocea minunata, dar n-aveam habar de personalitatea ei. La imensitatea talentului sau, mi-o imaginam o diva fitoasa si nici ca mi s-ar fi parut deplasat. Cand colo am dat peste un om de-un bun simt extraodinar, modest si recunoscator pentru toate cele bune ce i-au garnisit viata. Am rugat-o, cu neastampar, sa-si depene povestea in fata reportofonului si a curiozitatii mele.
In ’68, a participat la Festivalul Mamaia, la insistentele lui Alexandru Bocanet. Initial castigase locul I, apoi au trecut-o pe al doilea si i-au dat lui Dan Spataru premiul cel mare. Presedintele juriului, Ion Dumitrescu, i-a spus atunci tatalui ei: „Fata asta o sa ajunga sa cante pe valuta, ea n-are nevoie de premiul asta. Am vrut sa-l incurajam pe Dan Spataru.“ „Se inselau“, imi spune acum Aura, „eram si eu o copila, m-a durut ca am pierdut. Dar la sfarsitul anului eram deja in strainatate.“
A plecat de la 100 si ceva de lei, bani luati in România, la contracte in strainatate de sute si apoi mii de dolari. Dar Aura nu s-a dus dupa bani, ea voia doar sa cante. „Tatal meu avea bani, castiga enorm. Cand a decedat, oamenii ziceau: «Cu cat a castigat Nelu Urziceanu, putea sa-si cumpere avioane.» Deci nu am cunoscut niciodata grija zilei de maine. M-am dus sa cant si s-a intamplat sa-mi si dea 250$ pe 10 minute cat aveam eu de cantat. Mie, care nici nu vazusem dolari pana atunci…“
„Am avut o copilarie stricta“
Aura Urziceanu s-a nascut pe 14 decembrie 1946, in casa bunicilor. Parintii au mai avut, inaintea ei, un copil, Nuta, o fetita desteapta foc, care la 9 luni era-n stare sa numere pana la 10, dar care a murit mult prea repede, la numai 1 an si jumatate. Traind cu frica-n san sa n-o piarda si pe Aura, mama ei nu s-a dat in laturi sa apeleze si la nascoceli babesti numai ca sa-si pazeasca puiul de rele. Si, dupa ce-a nascut, si-a luat fetita in brate si a iesit afara cu ea ca s-o „vanda“ pe fereastra bunicii pe 10 bani. „Astfel am fost eu binecuvantata“, spune Aura Urziceanu, toata numai un zambet.
A crescut inconjurata de muzica. Cu un tata violonist si o mama pianista ai zice ca n-a avut incotro decat sa le calce pe urme, ca fratele ei, violonistul George Urziceanu. Studia si ea vioara clasica inca de la 5 ani, dar nu prea-i era pe plac. „Tatal nostru era foarte strict cu noi. In casa nu se asculta decat muzica clasica. Am avut o copilarie stricta. Pe la 8-10 ani, ma vedea tata in oglinda aranjandu-mi parul si-mi spunea: «Nu, nu! Lasa parul! Treci la vioara!». Normal ca nu-mi convenea.“ Pe-atunci Aura isi dorea din tot sufletul sa devina balerina. Lua lectii de dans si se caznea zilnic sa se perfectioneze. La 8 ani insa, un accident i-a faramitat visul. A dat peste ea o bicicleta care a lovit-o la gamba piciorului stang, iar doctorul i-a recomandat sa lase de izbeliste dansul. „Am plans, dar mi-a trecut. Apoi, m-am trezit cantand“, spune Aura de parca e cel mai natural lucru din lume.
Se chinuia cu vioara zilnic, in schimb vocal canta cu o usurinta extraordinara. Improvizatiile pe care le facea erau foarte reusite si te duceau cu gandul la jazz-ul de peste ocean. Dar atunci, in România, asemenea gen de muzica intra in casele noastre odata cu o emisiune radiofonica difuzata ha-ha, tarziu, dupa 12 noaptea. „Cand aveam 16 ani, Cornel Chiriac m-a invitat la radio ca sa-mi spuna ca genul de muzica pe care-l cantam se numea jazz si ca vine de la americani. Cand mi-a pus cateva melodii de-ale Ellei Fitzgerald, am zis: «Vai de mine! Canta la fel ca mine!».“
Aura Urziceanu nu a dat niciodata auditie. Nu s-a strofocat niciodata sa se angajeze undeva. Talentul ei a vorbit intotdeauna mai mult despre ea decat orice biata carte de vizita sau CV dolofan. Primii pasi in cariera i-a facut la doar 13 ani. A fost, bineinteles, o intamplare. Intr-o zi, a auzit-o cantand dirijorul secund al orchestrei radio, Jean Ionescu, prieten cu tatal ei, care a invitat-o in studio. I-a pus sa asculte doua melodii, „Till“ si „Vreau sa cant si eu la televizor“, pe care le-au imprimat imediat. Melodiile au fost date pe post si au prins rapid la public. Pana atunci nu se mai auzisera improvizatii, era ceva nou si indraznet. Apoi a inceput sa cante la televiziune. Iar primul concert in toata regula l-a sustinut la 16 ani, la sala Teatrului Evreiesc.
„Profesoara a invatat de la mine, nu eu de la ea“
A fost eleva Floricai Orascu de la Scoala Populara de Arta, dar profesoara nu repeta niciodata cu ea. „Ea a invatat de la mine, nu eu de la ea. Nimeni nu stia si nici ea n-a spus nimanui ca nu mi-a aratat niciodata nimic, ca n-a avut pur si simplu ce sa-mi arate.“
Prin ’85 a facut primul turneu in URSS, care s-a lasat cu un succes enorm. Pe urma si-a facut valizele pentru Israel, a urmat Germania, unde un manager neamt i-a fluturat prin fata un contract, propunandu-i sa cante in SUA. Acolo a auzit-o cineva care a invitat-o sa cante in Canada, unde s-a stabilit definitiv. „La televiziune se facea playback pentru ca dadea bine, sunetul era foarte reusit. Erai ca la fotograf, nu aratai chinuit. Si eu am acceptat sa fac playback si mi-a placut. Dar nu exista ceva mai frumos ca atunci cand canti publicului si ai feedback din partea lor.“
Lumea se imbrancea pe scari, prin cluburi, ca s-o auda mai bine, statea la coada la bilete ca sa nu-i piarda aparitiile si, ca urmare a unui asemenea succes, rasplata baneasca a devenit din ce in ce mai consistenta. In Canada canta intr-un club de jazz, in franceza, germana, italiana, portugheza si mai tarziu si in engleza, prestatie recompensata cu 1000$. In Germania era platita cu 250$ pe show, dar erau cam 2-3 spectacole pe zi si cate 300$ in weekend, cand intra pe scena de 4 ori. Iar la fiecare aparitie tv sau difuzare radiofonica i se ingrasa contul bancar cu minim 500-1000$. „Cheltuiam o groaza de bani pe toalete pentru mine, care-mi placeau mie. Imi plac hainele de seara, bijuteriile foarte mult. In România, la 14 ani, prima iesire la tv am filmat-o in bluza alba de scoala si o fusta bleumarin plisata, in uniforma, de fapt. Fara cravata de pionier, totusi.“
O vad dichisita si o intreb daca se sinchiseste de moda, cat o preocupa infatisarea. „A contat enorm de mult cum aratam. Eu n-am mers cu moda, ci cum am vrut eu. Cand am inceput cariera, aveam niste masuratori… mmm! La un moment dat luasem insa proportii enorme. In ’86, cand a avut loc explozia de la Cernobal, eram in România si mie mi-a atacat tiroida. N-am avut atunci ragaz sa ma duc sa fac exercitii ca sa slabesc.“
Cu adevarat cunoscuta si apreciata a devenit din momentul in care a inceput turneul mondial alaturi de Duke Ellington. Iar intalnirea cu marele cantaret i-a imbogatit – si la propriu, si la figurat – viata Aurei. „Duke Ellington a declarat ca nimeni nu poate compune fraze muzicale pentru Aura asa cum le poate face ea“, imi spune chiar ea magulita.
Inainte de intalnirea cu Duke Ellington, si-a cunoscut sotul. Tobosarul formatiei cu care canta in Toronto, Ron Rully, a venit la ea si i-a spus: „Am cantat cu Ella, am cantat cu toti, dar asa ceva n-am auzit. Si pana sa te vad, mi-am imaginat cum arati si arati exact cum canti.“ Fara sa piarda vremea, a invitat-o la un club de jazz si a cerut-o in casatorie. Ea credea ca e o gluma. Ron mai fusese insurat si jurase tuturor ca n-o sa se mai casatoreasca vreodata. Asta pana a intalnit-o pe Aura. S-au revazut a doua zi. Au mers la cules de ciuperci undeva in afara orasului, au baut sampanie si a cerut-o de nevasta. Dupa o luna si ceva s-au casatorit. Ea avea 22 de ani. „A fost magica intalnirea mea cu el. M-am indragostit. Iar din dragostea noastra a iesit imediat un puisor“, spune Aura zambind.
„Mi-am spalat rochita de pe mine, am calcat-o si am purtat-o la deschiderea festivalului“
Era insarcinata in patru luni cand i s-a propus, in 1971, sa reprezinte România la Festivalul International din Belgia. „Toata lumea isi primise bagajele de la aeroport, numai eu nu. Era o caldura cumplita, era iulie, mie mi se umflau ingrozitor picioarele si degetele de la maini. Nu ma puteam incalta, ma ajuta sotul meu. N-am avut timp sa ma duc sa-mi cumpar haine, asa ca mi-am spalat rochita de pe mine, am calcat-o si am purtat-o la deschidere. Seara, la masa, abia ne-au servit. Langa noi era o vitrina cu toate tarile concurente afisate, dar România lipsea. La repetitie, se uitau urat la mine, asta pana m-am apucat de cantat. România a primit 10 pe linie, fapt nemaiantalnit pana atunci. Cand am ajuns inapoi la hotel, ne asteptau cu masa, pozele noastre erau puse in vitrina, eram castigatorii.“
A cantat cu trei zile inainte de a naste. „Eram purcel! Nu ma mai incapeau hainele. Ma ingrasasem foarte mult si nu se gaseau haine de gravida atat de mari. Si mi-am cumparat, la un moment dat, un neglije mare, vaporos, superb, plisat de sus pana jos, rosu. Cand l-am pus pe mine arata ca o rochie. Mi-am asortat niste margele si cercei la el, asa am cantat.“
Era la o receptie cand a simtit o durere abdominala. A ajuns acasa si i-a spus lui Ron sa-l sune pe doctor. „La 5 si 36 de minute s-a nascut Elia Cristopher. Stiam ca e baiat. Mi l-am dorit mai mult decat orice pe lume. Dar din ’72 am inceput sa lucrez cu contract si program strict, n-am mai avut cand sa fac alti copii. Un an am stat cu copilul, apoi l-am dus in România, la mama.“
Din nefericire, copilul s-a nascut cu o problema cardiaca. „Doctorii au zis sa-l intretinem cu niste picaturi si, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu-l vom opera decat pe la 7 ani. Cand am avut o fereastra, l-am luat inapoi in Canada, la control. Ii crescuse tensiunea mult si nu-i mai scadea si doctorii mi-au spus ca trebuie operat neaparat. Elia avea 2 ani si jumatate. Asta se intampla dupa moartea lui Duke Ellington. Timp de 9 luni, Quincy Jones a incercat sa dea de mine, ca sa-mi propuna o colaborare. Dupa doua saptamani de la operatie, eu trebuia sa incep turneul cu Quincy Jones, in SUA si Japonia. Stateam cu copilul la spital, luam avionul, ajungeam in orasul in care trebuia sa cant, cantam si apoi fuga inapoi la avion, ca sa ajung iar la spital. Si am tinut-o asa zilnic, o luna si jumatate. Cum puteam sa rezist sa nu ma duc sa-mi vad copilul?!“
„Ei mi-au raspuns intruna: «No way!». Atunci i-am dat in judecata.“
In ’72, a semnat un contract afurisit cu Duke Ellington, pe care l-a respectat intocmai mai bine de 30 de ani. Dupa moartea acestuia, fiul lui a preluat afacerea, dar conditiile impuse de contract au ramas neschimbate.
Acum trei ani Aura a pus piciorul in prag si le-a spus ca vrea sa renegocieze. „Nu mai sunt o pustoaica, vreau sa cant o data la trei zile, nu in fiecare zi, cum mi-au impus ei. Ei mi-au raspuns intruna: «No way!» Atunci i-am dat in judecata.“ Sotul i-a devenit atunci manager si a reprezentat-o la tribunal. „Trebuia sa mai rarim concertele. sunt si eu om! Corzile vocale sunt afectate si de fericire, si de oboseala, si de nervi, si de raceala. M-a costat 160.000 de dolari procesul, dar a iesit cum am vrut eu.“ Si datorita acestei renegocieri, Aura se afla acum in România.
Are case in Canada, un apartament la New York, a avut doua locuinte la Los Angeles (pe care le-a vandut pentru ca orasul nu i s-a parut potrivit ca sa-si creasca fiul acolo), iar sotul ei a mostenit un castel, pe care i l-a daruit lui Elia. Are, asadar, puzderie de locuri unde se poate simti foarte bine, dar incearca de cate ori poate sa-si faca drum in România.
Imi povesteste cum insista sa fie prezentata peste tot ca fiind românca, cum a amanat cat a putut sa-si ia cetatenia canadiana de teama sa n-o bombane românii, cum de multe ori lua harta cu ea la emisiuni tv, ca sa-si faca oamenii o idee de unde se trage ea. Iar acum isi pune un car de sperante in Fundatia care-i poarta numele ca sa imprastie prin lume macar putin din valorile culturale ale României.
Pingback: Aura Urziceanu a vrăjit lumea cu vocea sa și a fost sedusă la prima întâlnire. De ce boală ar suferi - Charotar Hub