Gigi Caciuleanu este un coregraf al metaforelor. Este un artist care pune, in arta sa, iubire, pasiune si disperare. Uneori este un neinteles, alteori un Creator. Insa el, Gigi Caciuleanu este, de fapt, un roman care s-a internationalizat in companiile de dans ale lumii intregi!
Eveline Pauna: Credeti ca romanii va cunosc cu adevarat?
Gigi Caciuleanu: Imi pare bine pentru acest interviu, pentru ca mi se pare foarte important sa ma pun pe masa de disectie in fata oamenilor, ca sa ma cunoasca si pe dinauntru, nu numai pe dinafara!…
E.P.: Spuneati odata ca sunteti un om „alternativ”. Spuneati ca „oamenii mai acatarii sunt alternativi” si ca „daca ai fi asemeni celorlalti ai fi plictisitor si atunci esti condamnat la complexitate”. A fi alternativ e o povara grea?
GIGI CACIULEANU: Nu… Vorbeam despre „a fi altfel”! Pentru un artist e foarte important sa nu fie ca ceilalti. Daca Picasso ar fi pictat ca toata lumea… nu ar mai fi fost el. In dans lucram in grup. Si atunci ne obligam „sa facem ca cineva”. Or un creator care „face ca cineva” nu mai e creator, este un „aranjeur”. Creatia este un lucru foarte dificil. Plecatul, in fiecare zi, de la pagina alba este o regula pentru mine. Cand incep un spectacol este ca si cum nu as fi facut nimic pana atunci. Iau totul de la capat. Chiar si viata mi se desfasoara, pe undeva, de la capat. Parcursul meu de viata?! Parca nici nu l-as fi avut… am impresia, dimpotriva, ca viata mea incepe in clipa in care incep o noua piesa.
E.P.: Cei care sunt alaturi de dvs. in proiectele profesionale trebuie sa fie oameni la fel de frumosi, oameni la fel de bogati sufleteste. Ceilalti, din jurul dvs, sunt oameni care traiesc intr-o astfel de complexitate? Va simtiti inteles de cei din jur?
GIGI CACIULEANU: Eu plec de la principiul ca publicul este o entitate inteligenta si informata. Mai inteligenta si mai informata decat mine… pentru ca publicul e format din „mai multi”… Sunt nu-stiu cate perechi de ochi care se uita la mine, nu-stiu-cate creiere care ma percep, nu-stiu-cate minti care ma proceseaza. Sunt entitati care incearca sa se identifice cu omul de pe scena.
E.P.: Am o vorba in care cred. Anume aceea ca „viitorul are intotdeauna o aripa in trecut”. De aceea as vrea sa ne intoarcem spre copilaria dvs, pentru ca spuneati asa „foarte multa vreme, cand eram mic, am refuzat categoric sa dorm noaptea cu bluza de la pijama pentru ca eram ferm convins ca trebuiau sa-mi creasca aripile, iar pijamaua le impiedica sa o faca”. Si acum dormiti fara pajama. Aripi nu v-au crescut! Sau, cel putin, fizic nu se vad!
GIGI CACIULEANU: Nu se vad… dar eu cred ca noi toti, umanoizii suntem, pe undeva, niste ingeri. Avem aripi, dar nu se vad. Eu dansez foarte mult, iar dansul, pentru mine, nu e „a dantui”.
E.P.: Dansul inseamna „a prinde aripi”?
GIGI CACIULEANU: Dansul inseamna a te exprima prin miscare. Miscarea din dans este altfel, este proiectata. Asa cum bratele se proiecteaza in niste aripi ale ingerului, asa si proiectia miscarii se duce peste miscare si se vede si in afara, dar si inauntrul dansatorului. De aceea dansul, pentru mine, este o forma de a trai. Si viata este o forma de a dansa!
„Bunica cumpara partituri si le citea cum cineva ar citi un roman de Agatha Christie”
E.P.: As vrea sa ne mai amintim de ceva din copilaria dvs. De bunica, o fire foarte speciala. Era rusoaica si avea inclinatii spre arta. Din cauza unor probleme financiare a pierdut pianul, dar continua sa descifreze partituri lovind cu degetele in lemnul mesei, intocmai de parca ar fi fost clapele unui pian…
GIGI CACIULEANU: Au trebuit sa vanda pianul pentru ca au ramas fara bani. Bunica cumpara partituri si le citea cum cineva ar citi un roman de Agatha Christie. Ea citea paritura si o si canta pe masa, neavand pian. Erau partituri grele… Bunica era rusoaica, dar vorbea nu-stiu-cate limbi. Facuse scoala pe undeva prin Elvetia.
E.P.: Erau oameni bogati cei din familia dvs.?
GIGI CACIULEANU: Erau oameni nobili. Tatal bunicii fusese general in armata tarului. Si era un erou al razboaielor ruso-turce. A fost decorat cu Crucea Sfantul Gheorghe, pe care bunica, saraca, a ingropat-o in gradina… Dupa aceea a venit Revolutia, care a rasturnat totul. Bunica a fugit in Basarabia si acolo s-a casatorit cu un basarabean – un roman care nu era rusofon. Deci am avut intotdeauna in familie aceast amestec de limbi. Cealalta bunica era grecoaica, din Atena. Eu nu am cunoscut-o, dar mi-ar fi placut sa stiu si greceste…
„Viata a facut sa trebuiasca sa si traiesc in franceza. Dupa aceea, a trebuit sa retraiesc in spaniola”
E.P.: Simtiti amestecul acesta de culturi in felul in care ganditi?
GIGI CACIULEANU: Da, fara sa vreau il simt, asa cum oamenii foarte amestecati sunt… altfel. Pentru ca au avut norocul sa-i macine viata si sa-i duca in multe locuri. Ca pe toti din famila mea, nu sunt unic. Foarte multi oameni sunt asa acum. Fug din Africa nu-stiu-pe-unde, din Liban, din Rusia…
E.P.: Se dezradacineaza…
GIGI CACIULEANU: Se dezradacineaza si se re-inradacineaza. Eu ma consider roman pentru ca m-am nascut la Bucuresti si prima mea limba este limba romana, fara a considera limba cainelui. Pentru ca, prima limba pe care am inteles-o, era limba lui Mollie, cateaua noastra care avea grija de mine si era dadaca mea. Cred ca limba mea materna ar fi maraitul cainelui care, pentru mine, nu era un marait. Eu intelegeam perfect ce voia ea de la mine. Si ea ma tragea de guler si ma purta de colo-colo si ma ingrijea. Dar romana este limba mea. Am vorbit insa si ruseste, am invatat frantuzeste foarte devreme. Viata a facut sa trebuiasca sa si traiesc in franceza. Dupa aceea, a trebuit sa retraiesc in spaniola si, uite, m-am amestecat si imi pare foarte bine.
E.P.: Apropo de filozofia vietii, spuneati, „atunci cand murea cineva in jurul meu, toti spuneau ca omul acela a prins aripi si ca a devenit inger”. Bunica v-a devenit inger pazitor? Credeti in legatura cu lumea de Dinolo?
GIGI CACIULEANU: Da… absolut! Nu avem timp sa vorbim acum… Dar stiu ca odata chiar m-a salvat. Dupa ce murise mi-a aparut la un moment dat – probabil ca o sa credeti ca sunt nebun – si m-a ajutat intr-un moment foarte dificil. Mi-a dat o solutie. Am iesit din situatia respectiva. Cu aripi sau fara… nu stiu. Dar, in orice caz, bunica a fost sigur… Si cu mama… am povesti foarte frumoase despre legatura cu mama. Una dintre manifestarile mamei a fost o ninsoare nemaipomenita peste Biserica Ruseasca din Paris. E o biserica pe un delusor langa Rue de Crimée, pe undeva prin buricul Parisului. E o bisericuta de lemn. Acolo este si Institutul Teologic din Paris, al rusilor. Si mama se tot ducea acolo, cand venea la mine la Paris. Biserica aceea e foarte speciala. Este a Sfantului Sergiu, facatorul de minuni. Dar acest sfant vine de dinainte de crestinism, adica, pe undeva, este un fel de sfant reincarnat. Dupa ce mama a murit, am facut acolo un serviciu religios. Serviciul religios a fost plicticos si nu ar fi fost deloc pe placul mamei. Dar dupa ce am iesit de acolo, deodata in Parisul ala unde nu ninge niciodata… ningea cu fulgi mari, ca la Sankt Petersburg. Si atunci m-am dus alaturi, intr-un bar, am baut o vodka si mi-am zis „da, asta a fost mesajul mamei, mult mai frumos decat orice fel de habotniceala”.
E.P.: Mama… care v-a dat la balet, la 4 ani, pentru ca erati neastamparat. Multi copii nu stau locului… dar nu ajung la balet… De ce v-a dat tocmai la balet si nu la fotbal, de exemplu?
GIGI CACIULEANU: S-a impletit fotbalul cu baletul. Mama avusese dorinta de a fi balerina, dar nu „se facea” in familie, la un moment dat, ca o fetita sa devina balerina. Probabil din cauza aceasta m-a dat la balet si nu la altceva…
E.P.: Ati fost singurul copil?
GIGI CACIULEANU: E complicat… Am fost singur la parinti, dar am fost intotdeauna patru. Doua verisoare, un var si cu mine. Am trait intotdeauna impreuna. Eu ii consider ca pe fratii mei. Varul meu, Mihai, a devenit fratele meu pentru ca l-au infiat. Noi am fost intotdeauna patru copii in familie, nu am fost niciodata singur.
E.P.: Vorbeam despre balet…
GIGI CACIULEANU: Deci la balet m-a adus mama pentru ca nu numai ca eram neastamparat. Eram imposibil! Stiu ca bunica ma platea cu o bomboana ca sa stau odata locului. Mergeam pe poante, pe varful picioarelor. Si poate si de asta m-au dat la balet. Ajungand la scoala de balet, la Nuti Dona, care era o femeie foarte frumoasa – fusese Miss Romania – cu o alura ingereasca, am inceput sa plang pentru ca m-am speriat. Am vazut atatea „doamne” de 9 ani… Mi se pareau niste babe, eu avand 4 ani. Vedeam numai poponete la dreapta si la stanga mea, eu fiind agatat de bara. Ma uitam in jurul meu si la dreapta si la stanga erau aliniate niste poponete de „doamne”. Am inceput sa plang. Atunci m-a luat in brate si m-a linistit, iar eu am cerut-o imediat in casatorie. Ea a ras si mi-a spus ca dansul nu inseamna sa fac ca fetele alea. Eu „sa fac” ca si cum m-as juca cu mingea.
E.P.: De atunci ati mai cerut pe cineva in casatorie?
GIGI CACIULEANU: Pe foarte multa lume. Dar cand eram mic, acum nu. Cand eram mic am cerut-o in casatorie chiar si pe una dintre verisoarele mele cu care, la 8-9 ani spuneam ca suntem sot si sotie.
E.P.: Ce intelegeati prin casatorie? Stiu ca parintii dvs. nu au fost mult timp impreuna… Au avut greutati financiare, traiau din traduceri din limba rusa…
GIGI CACIULEANU: Da. Dar parintii mei s-au iubit. Tata a fost arestat inainte de a ma naste eu, dar dupa aceea au fost o familie foarte unita…
E.P.: Deci disparitia lui din viata dvs. nu a fost pentru ca asa a vrut el, ci pentru ca asa a vrut destinul. Arestat… Din pricina regimului comunist?
GIGI CACIULEANU: Cum sa va spun?!… regimul comunist era pentru toata lumea la fel… Viata e foarte complicata. Acum am inceput sa relativizez putin chestia cu regimul comunist…
E.P.: Bun, dar de ce a fost arestat tata?
GIGI CACIULEANU: Tata a fost arestat pentru ca atunci se aresta lumea pentru orice. Era intr-un moment foarte sensibil. Intrasera rusii si atunci arestau lumea pe capete pentru nimic! Pe tata l-au arestat cand eu nu eram nascut. Eram in burta mamei. Dar i-au dat drumul… Vreti sa va spun si povestea? Tata era soldat in armata romana si era prin Odessa pe undeva… Si la un moment dat, tata, caruia ii placea foarte mult vodka, s-a imprietenit cu un soldat sovietic. Si tata l-a ascuns pe acel soldat. Peste ani, cand l-au arestat, a spus povestea aceasta si probabil ca soldatul acela ajunsese mare si a pus o vorba buna pentru tata. Dar noi cand eram copii nu ne dadeam seama de treaba asta… Ce ne dadeam seama era ca trebuie sa ne ascundem originile „nesanatoase”.
„Pentru mine, exmatricularea din Scoala de Coregrafie a fost ca o moarte”
E.P.: Ati fost exmatriculat din Scoala de Coregrafie. Ce vi s-a explicat si ce ati inteles? Erati, pana la urma, un copil…
GIGI CACIULEANU: Mi s-a intamplat asta pe tot parcursul vietii mele. Am luat premiul intai pe scoala si cand m-am uitat pe hartii nu eram trecut nici macar printre cei care fusesera promovati. Pe tata tocmai il dadusera afara de la serviciu, tot pe motivul ca trebuia sa intre altcineva in locul lui. Iar la Scoala de Coregrafie, daca am inteles eu bine, atunci erau niste cote. Trebuia sa intre un numar de copii de tarani si muncitori. Ne-au scos ca sa-i puna pe altii in loc.
E.P.: V-au scos si, la 12 ani, faceati spectacole de marionete intr-un orfelinat de langa casa, imaginandu-va ca sunteti coregraf…
GIGI CACIULEANU: Pentru mine, exmatricularea din Scoala de Coregrafie a fost ca o moarte. Asta insemna sa nu mai fac dans niciodata. Am trait foarte greu acest lucru.
E.P.: Ce a spus mama, care isi dorea atat de mult sa faceti dans?
GIGI CACIULEANU: Mama s-a dus la scoala si a vorbit cu secretara de partid, care era o doamna foarte bine si pe care a adus-o la unul dintre spectacolele mele de balet si i-a spus ca baiatul ei nu poate trai fara dans. Pentru ca, pentru mine, papusareala era tot dans, ca la Kleist. Si atunci „tovarasa”, pe care, pana la urma, am iubit-o foarte mult, a spus ca ma reintegreaza, pe raspunderea ei. Conditia a fost sa fiu foarte bun la scoala, iar mie nu mi-a fost greu, pentru ca imi placeau materiile.
„Toate femeile vietii mele au vorbit cu mine fara cuvinte”
E.P.: Spuneati odata ca „mama vorbea fara cuvinte”. Ati studiat-o? V-a inspirat pentru dans?
GIGI CACIULEANU: Toate femeile vietii mele au vorbit cu mine fara cuvinte: Mama, Miriam Raducanu, Maya Plisetkaya, Pina Bausch… Cand ajungeam la lucrurile esentiale, deodata transmiterea se petrecea intr-un fel foarte subteran. De la Miriam Raducanu am invatat foarte multe prin contaminare. Am invatat foarte mult si de la sotul dnei Raducanu, de la care am invatat cultura, pur si simplu.
E.P.: Dar cum se face ca nu ati ajuns un produs al Scolii de Coregrafie, un balerin „de serie”?
GIGI CACIULEANU: Am avut noroc. Am avut noroc s-o intalnesc pe Miriam Raducanu la 14 ani, sa hotarasc eu ca vreau sa fac acest lucru si nu altceva. Miriam Raducanu a avut acea inteligenta de a ma trimite sa invat carte, sa invat dans clasic, caracter… tot ce pot in dans. Eu am vrut sa plec la un moment dat. Cred ca eram in scoala cand avusesem un spectacol la Teatrul Mic, pus in scena de Penciulescu si unde Doamna Papa, Miriam, dansa niste lucruri minunate. Si eram si eu pe acolo. Ma luase ca profesionist. Eu doar asta voiam sa fac, dar ea a avut inteligenta sa ma indrume sa merg si in Uniunea Sovietica.
E.P.: Ati avut o bursa la Bolshoi…
GIGI CACIULEANU: Da, am avut o bursa de care am profitat foarte mult. Incepuseram deja „Nocturnele” la Tandarica si trebuia sa le intrerup ca sa plec. Am intrebat-o pe Doamna Papa ce fac si mi-a spus ca da, e bine sa ma duc la bursa. La Moscova am invatat foarte mult „circ” – spectaculozitate si vituozitate. A fost o experienta foarte frumoasa, pe care am si folosit-o.
„Daca v-as spune ce visez cred ca as face fericit orice psihanalist”
E.P.: De ce nu ati ramas acolo? Se spune ca e patria baletului…
GIGI CACIULEANU: In Rusia?! Doamne-fereste! N-am ramas in Romania, cum sa raman in Rusia? Eu nu voiam sa fac balet, eu voiam sa fac dans si in continuare nu fac ceea ce face toata lumea pentru ca nu cred ca este interesant. Si altcineva face asta mai bine decat mine – ei fac lucrurile lor mult mai bine decat as fi facut-o eu. Norocul meu a fost ca am putut sa invat dansul cult, nuantat si metaforic precum si libertatea lui Miriam Raducanu, dar si dansul tehnic. Ma invarteam foarte bine, dansam Bufonul din „Lacul lebedelor”. Ala imi placea mie. Pentru ca in Bufonul din „Lacul lebedelor” l-am bagat si pe Shakespeare.
E.P.: Si, in plus, era simbolul bufonului!
GIGI CACIULEANU: Sigur, simbolul bufonului, care e o minune. Cand eram mic, la un moment dat voiam sa fiu clown si matematician. Eu cred ca dansul m-a ajutat sa fiu ambele. Bineinteles ca matematica s-a dus mult mai departe decat ce stiam eu, dar logica ritmica, logica melodica, logica nebuniei, logica visului… Si matematica e un vis! Daca nu ar visa un Bolyai sau un Einstein… daca nu i-ar fi cazut marul lui Newton, poate nu s-ar fi gasit o gramada de formule…
E.P.: Si lumea ar fi aratat altfel astazi.
GIGI CACIULEANU: Da. Pe undeva logica visului se impleteste si cu nebunia realitatii.
E.P.: Ce visati?
GIGI CACIULEANU: Dumnezeule mare! Daca v-as spune ce visez cred ca as face fericit orice psihanalist.
E.P.: V-ar placea sa traiti intr-o lume a viselor? Ar fi mai frumoasa decat cea in care traim in realitate?
GIGI CACIULEANU: Traiesc intr-o lume a viselor. O provoc mereu. Orice spectacol este o lume a viselor. Orice piesa noua este un vis nou si o impletire de vise care nu au o istorie. De aia nici nu-mi place naratiunea. Eu cred ca poezia este ceva mult mai concentrat decat un roman. Chiar daca Anna Karenina este o minune. Dar cred ca este o minune tocmai prin faptul ca are momente foarte poetice. Am in minte, de exemplu, momentul in care ea merge cu trenul si ceea ce se petrece in sufletul ei este spus nu prin cuvinte ci prin felul in care-si scoate romanul din poseta, cum are posetuta rosie…
E.P.: O coregrafie a detaliilor, pana la urma…
GIGI CACIULEANU: Ca o masinarie de ceasornic, unde lucrurile se pun ASA si nu ALTFEL, ca intr-o simfonie. Un unghi are un singur moment care trebuie sa cada undeva anume. In muzica, un mi bemol e un mi bemol. O miscare e o miscare, acolo unde e. Numai ca suprapusa cu o alta miscare, se schimba. Asa cum in poezia lui Arghezi, Minulescu sau Sorescu cuvantul ala e pe langa cuvantul asta si nu altfel. Imi descriu o lume!
E.P.: O lume in care nuantele conteaza.
GIGI CACIULEANU: Nuante chiar foarte umbrite. Umbra si lumina, ca atunci cand te uiti la sculptura unui Henry Moore, de exemplu, unde vezi scobiturile in marmura. Golurile au o viata. Asa conteaza si ceea ce nu se vede in dans. Acea impletire de gauri de covrig da un dans care poate sa-l emotioneze tot atat de bine pe un copil, pe un academician, pe un taran…
E.P.: Si fiecare sa inteleaga altceva…
GIGI CACIULEANU: Fiecare sa-nteleaga altceva in superficial, dar sa inteleaga cam acelasi lucru, daca se duce la esente. O prabusire in sine este valabila pentru oricine. Fiecare dintre noi trece prin momente in care i se naruieste lumea-n el. Boom! Asta n-ai cum sa explici in cuvinte!
E.P.: Cand vi s-a naruit lumea?
GIGI CACIULEANU: De foarte multe ori!
E.P.: Ultima data?
GIGI CACIULEANU: Acum cateva zile. Cred ca tuturor ni se intampla treaba asta. Avem impresia ca, la un moment dat, nu mai putem sa plecam. Si, dimpotriva, ne impingem si zburam. Si atunci, intr-adevar, avem aripi.
E.P.: Cine v-a naruit lumea, acum cateva zile?
GIGI CACIULEANU: Tot felul de lucruri extra-artistice. Alea-ti naruiesc lumea – niste bolovani ai vietii, pe care ii simtim cu totii. Important este ca atunci cand ti se prabuseste un bolovan in cap sa iesi din aceasta prabusire si sa te inalti cat te-or tine balamalele. Asta-i dansul, asta-i frumusetea miscarii. O miscare care sa ma duca la niste esente de a fi sau a nu fi, ca la Shakespeare, care, in cateva cuvinte a spus toata filozofia vietii.
„Eu nu am plecat ca sa-mi iau masina sau blugi, pentru ca masina nu am nici acum, iar blugi aveam si atunci”
E.P.: Cand ati plecat din Romania definitiv…
GIGI CACIULEANU: Mi s-a prabusit si atunci o lume.
E.P.: De ce ati plecat si cand s-a intamplat, exact?
GIGI CACIULEANU: Atunci pleca lumea, din diferite motive. 1973 era. Eu nu am plecat ca sa-mi iau masina sau blugi, pentru ca masina nu am nici acum, iar blugi aveam si atunci.
E.P.: A fost o plecare sau o fuga?
GIGI CACIULEANU: A fost o ramanere. Eu am plecat pentru un festival si am hotarat sa raman. Nu este la fel ca o fuga. Altii au fugit peste Dunare si s-a tras cu pusca in ei. Eu am plecat pentru un concurs si mi-au spus ca, daca inca o data iau premiul intai la acel concurs – ceea ce e foarte rar – sa ma hotarasc sa raman acolo. La un moment dat eram foarte tintuiti locului. Nu puteai sa te duci sa dansezi acolo unde erai invitat.
E.P.: Daca n-ati fi plecat atunci… Daca n-ati fi RAMAS atunci, noi mai stateam astazi de vorba aici? Ati mai fi fost coregraf, ati mai fi fost o legenda a Romaniei?
GIGI CACIULEANU: Nu stiu daca sunt o legenda a Romaniei…. Habar n-am ce-ar fi fost. Eu cred ca viata se bifurca… Va pot raspunde cu o metafora. Cand ma duc la statuia Aviatorilor din Bucuresti… Niciodata nu am stiut ca este cineva care se prabuseste. Dintotdeauna, uitandu-ma la acea statuie, am vazut-o invers. Am vazut pe cineva care se ridica in spirala, deschide aripile si pleaca. Ani de zile am gandit asa. Acum, cand m-am intors mi s-a spus ca este statuia lui Icar, care cade. Ei bine, atunci mi s-a prabusit o lume, pentru ca toata viata mea acea statuie era pe dos. Am invatat un lucru – sa nu ma las! Eu nu stiu ce este aceea o depresie, de exemplu. Adica imi cade bolovanul in cap, ca tuturor. Eu nu sunt o exceptie. Dar conteaza iesitul din bolovan…
E.P.: Spuneati candva ca sunteti un om care traieste „cas”.
GIGI CACIULEANU: Da, orice artist traieste cas. Eu le spun dansatorilor ca o coregrafie este drumul cel mai lung dintre doua puncte. Ceea ce ma intereseaza pe mine in dans este exact ceea ce ma intereseaza in viata – o aventura personala. O aventura a corpului care se prabuseste. Revin la prabusiri pentru ca prabusirea iti da posibilitatea sa te inalti. Prabusirea in sine nu-i interesanta, ca si inatarea in sine, care nu este interesanta. Acei chinezi care vorbesc despre Ying si Yang au stiut ei ceva! Dar aceasta dualitate a umbrei si a luminii care cobvietuiesc… Lumina, totusi, pare mai interesanta.
E.P.: Lumina si intunericul sau lumina si umbra? Pentru ca acolo unde este umbra, cu siguranta este si o sursa de lumina.
GIGI CACIULEANU: Cu cat e valea mai adanca, cu atat este umbra mai intuneric. Dar nu cred ca exista intunericul total, iar Lumina totala nu o experimentam decat atunci cand ne ducem Dincolo. Cred ca traim in niste nuante, totusi. Oricum, un cer senin tot timpul este plicticos. Dar un cer cu un teatru de nori, cu o coregrafie de gri, alb si negru mi se pare mai interesant. Mai ales ca norii se misca, danseaza si niciodata nu sunt la fel. Problema cu dansul este ca ne-am obisnuit cu niste automatisme. Adica faci miscarea aia, asa. Ei bine, eu asta incerc sa sparg. Miscarea respectiva a fost buna atunci si s-a schimbat in secunda urmatoare. Eu stiu ca atunci cand norii s-au despicat si din camila au devenit o inima pe cer, acel moment de tranzitie este cel care are realitate. El este cel interesant, nu numai pentru mine, dar si pentru spectator. Asa a fost si cu plecarea mea. Spectatorul nu vine la teatru ca sa se plictiseasca. El a venit la teatru ca sa participle cu mine la o aventura. Dansul iti permite o aventura, iti permite ce se intampla la Bursa – cade si se ridica. De ce joaca lumea la Bursa?! Daca ar ramane cazuta nu ar mai fi de interes. Lumea joaca tocmai ca sa se ridice.
„Pina Bausch mi-a dat prima bucata de paine”
E.P.: Ati ramas la Nancy, in Compania Pinei Bausch? Ea v-a invitat acolo?
GIGI CACIULEANU: Compania Pinei Bausch era atunci la Essen, in Germania si ea tocmai trecea spre Wuppertal. Pina mi-a dat prima bucata de paine. Mi-a dat un contract. Ceea ce este nemaipomenit pentru un tanar. Eu plecasem ca dansator, iar Pina ma vazuse la acel concurs ca fiind coregraf. Ea m-a invitat ca profesor.
E.P.: Aveati salariu mare atunci?
GIGI CACIULEANU: Nu, foarte mic. Aveam 1.000 de marci, ceea ce era putin pentru Germania, dar enorm pentru mine.
E.P.: Ati avut vreodata un salariu mare?
GIGI CACIULEANU: Niciodata pe cat as fi vrut. Mi-ar fi placut sa am un salariu foarte mare. Salariul meu nu s-a putut compara niciodata cu salariul unui fotbalist. Dar salarii corecte am avut, da! Si chiar am!
E.P.: Pentru ca vorbeam de Pina Bausch… Ati vazut filmul „Pina”?
GIGI CACIULEANU: Nu. Pentru ca am impresia ca nu este vorba nici de Pina, nici de Wim Wenders. Sunt, inca o data, impotriva curentului. Am impresia ca i-au tradat si pe Pina, si pe Wim Wenders. Eu il prefer pe Wim Wenders cum e el si o prefer pe Pina asa cum am cunoscut-o: minunata.
E.P.: Cum ati cunoscut-o? Spuneti-mi un cuvant al ei care va staruie in memorie…
GIGI CACIULEANU: Cu ea am vorbit fara cuvinte. Un cuvant foarte frumos al ei era „tschüss!”. Inseamna „pa” in limba germana. Asa cum spunea ea „tschüss!”… De acel „tschüss!” mi-am adus aminte si cand a murit Pina. Eu eram la Paris si mi se telefonase de la o revista frantuzeasca de dans sa mi se ia o declaratie. Ei mi-au spus de Pina… Am inghetat, dar, in acelasi timp, pe strada, s-au auzit niste tigani in Paris, cantand precum Fanfara Zece Prajini. Si mi-am zis ca asta ar fi fost exact un balet al Pinei Bausch. Nu se putea un moment mai frumos decat asta – de pe strada, de undeva din Paris (care nu are de a face nici cu tiganii, nici cu Pina Bausch), s-a auzit muzica prin care mi-a spus „tschüss!”. E imposibil de spus asa cum spunea ea… Era asa cum a prins-o Fellini in „E la nave va”, unde era contesa aceea oarba. Cu zambetul acela in care erau impletite si viata si moartea. Pina era un personaj foarte tragic pentru mine. Deosebit de tragic!
E.P.: V-ati gandit sa existe un spectacol „Pina”, un raspuns la filmul „Pina”?
GIGI CACIULEANU: Nu, nu se poate! Nu vad interesul. Cum nu vad interesul ca ea sa fi facut un spectacol altfel… Este ca si cum cineva ar face un spectacol „Picturi de Picasso”. Nu mi se pare interesant. Pina este mai mult decat o coregrafa, e un personaj.
E.P.: „Este”, inca!?…
GIGI CACIULEANU: Pentru mine nu a murit. Oamenii astia nu mor.
E.P.: In documentarea mea despre dvs. am rascolit si internetul si m-a uimit un lucru. Nu existati pe Wikipedia, in variant in limba romana, asa ca a trebuit sa-mi exersez franceza. Existati, deci, doar in Wikipedia – in limba franceza.
GIGI CACIULEANU: Nici nu stiu cum a aparut, ca n-am pus eu. Nu stiu cine a pus acolo.
E.P.: Francezii. De ce n-au postat si romanii?
GIGI CACIULEANU: Probabil ca o sa posteze. Probabil ca Wikipedia asta nu e asa de… mai ales ca acolo e totul foarte schematic…
E.P.: Dar e un semn! Despre Wikipedia se spune ca le stie pe toate. Despre dvs. Wikipedia din Romania… nu stie nimic.
GIGI CACIULEANU: Nici Larousse nu este complet.
E.P.: Ca sa-mi intelegeti metafora merg mai departe, spre volumul „Vant, Volume, Vectori” si sa-mi spuneti daca l-ati scris in romana sau in franceza.
GIGI CACIULEANU: L-am scris in spaniola. Spaniola foarte proasta, spaniola mea stalcita. Dupa aceea l-am tradus si l-am rescris in franceza. Deci consider ca l-am scris in franceza. Si dupa aceea l-am retradus in spanilola…
E.P.: …Sunteti un roman a carui carte a fost tradusa in romana, din franceza.
GIGI CACIULEANU: Mi-a fost foarte greu sa revin la limba romana. Primul interviu mi s-a facut acum multi ani, dupa Revolutie, la RFI, de catre Ion Stanica, care e un personaj, si el. Am avut atatea balbe ca a trebuit sa taie la montaj ca sa poata difuza interviul. Am lucrat, am trait in franceza. A trebuit sa supravietuiesc in franceza. Omul cand infrunta valurile si trebuie sa respire ca sa nu se scufunde, vorbeste in limba in care a respirat. Mi-a fost greu sa revin la romana, dar am facut-o cu foarte mare placere. Eu am cultivat limba – cu mama vorbeam romaneste si putin ruseste, apoi cand era la Paris la mine vorbeam romaneste, ruseste si frantuzeste.
E.P.: Parintii dvs. unde au fost ingropati? In Romania sau in strainatate?
GIGI CACIULEANU: Tata a murit la Bucuresti, mama la Paris. Dar pentru mine au ramas ACOLO, undeva. Pentru mine, omul cand a murit, n-a murit. Adica s-a descojit. Si pe tata, si pe mama, cand au murit, i-am simtit foarte mult pe dinauntru. Cred ca asta li se intampla absolut tuturor. Asa cum, atunci cand ne nastem, avem gene si dintr-unul si din celalalt, acele gene se intaresc in momentul cand ceilalti dispar si se transmit mai departe si se ramifica.
E.P.: Succesul pe care l-ati avut la Paris este binecunoscut, ati revenit caum ceva timp in Romania cu Baletul National din Chile. Romanii v-au primit cu bratele deschise. Acum petreceti mai mult timp in Romania. Ce va tine aici?
GIGI CACIULEANU: Ma tine ceea ce m-a tinut si ma tine in Franta, pentru ca totusi traiesc acolo.
E.P.: Va intrerup… ca sa va intreb de ce ati venit in Romania abia acum…
GIGI CACIULEANU: Pentru ca acum mi s-a oferit sa vin. Eu nu vin unde vreau eu. Daca cineva imi deschide bratele asa cum au facut fracezii, la un moment dat…
E.P.: Daca maine Franta va redeschide bratele, plecati din nou?
GIGI CACIULEANU: Mi-au redeschis… da, ma duc pentru ca eu cred ca acum nu mai exista Franta si Romania, exista Europa! Slava Dumnului, cat m-am rugat sa fie asa!
E.P.: Bun, daca v-ar primi America…
GIGI CACIULEANU: In America ar fi trebuit sa ma expatriez chiar la plecarea din Romania si nu am facut-o din cauza ca nu inteleg spiritul American. M-am simtit mult mai „la noi” in Franta, pentru ca gasesc ca ne asemanam foarte mult.
E.P.: V-am intrebat lucrul acesta pentru ca, de regula, valorile merg sa-si confirme profesionalismul in strainatate si spre sfarsitul carierei, spre maturitatea profesionala, revin in Romania.
GIGI CACIULEANU: Cred ca s-a intamplat acum pentru ca este o deschidere in Romania si exista posibilitati. Atunci cand m-au chemat la Targu Mures m-am dus pentru ca m-au primit cu bratele deschise, nu pentru ca este sfarsit de cariera. Lucrul cu niste oameni pe limba mea, pentru mine e un lux. Va amintesc ca lucrez foarte mult cu actori pentru ca-mi plac. Imi plac actorii pentru ca inteleg niste intentii pe care, cateodata, balerinii nu le inteleg sau le trebuie mult mai multa vreme sa le integreze. Cu Chile la fel a fost. Mi s-a dat posibilitatea, la un moment dat, sa am un instrument foarte puternic. Eu m-am dus in Chile pentru un an si am stat 15. Din Franta nu am plecat… Dar imi place sa vin si in Romania, asa cum merg in alta parte. Vreau sa cred ca am ajuns la un punct in care pot sa merg unde vreau si unde oamenii ma vor. Oriunde ar fi acel punct. Domnul Chiriac m-a invitat la Sibiu, m-am dus cu drag. Daca cineva mi-ar propune sa deschidem o Academie – Ruxandra Racovita, partenera mea, e libera.
E.P.: Deci nu exista puncte geografice, spuneti dvs., ci puncte energetice.
GIGI CACIULEANU: Exact! Niciodata nu am facut ceva pentru ca nu am putut face altceva. Fac ceva pentru ca asa imi doresc. Foarte multi au facut dans modern pentru ca nu au putut face dans clasic. Acum sunt suta la suta aici, cu un grup de dans-actori pe care ii ia mama dracului repetand.
E.P.: Spuneati ca Dumnezeu a facut acest lucru posibil. Credeti in Dumnezeu?
GIGI CACIULEANU: Cine nu crede in Dumnezeu?! Cei care nu cred in Dumnezeu, pe undeva, sunt in mainile lui. Si acel Coregraf nemaipomenit care misca si norii, face sa explodeze vulcanii, e pe acolo. Nu cred in Dumnezeu asa cum credeam cand eram micut si ii spuneam Doamne-Doamne. Impreunam mainile si vedeam cum stateam la picioarele unui domn cu barba. Imi placea foarte mult de El si eram foarte bisericos cand eram mic.
E.P.: Acum aveti o relatie direct, nu?! Fara intermediari…
GIGI CACIULEANU: (Rade)… Nu, mi-ar placea sa am o relatie directa. Nu, nu am. Cateodata uitam de faptul ca exista niste principii care ne coordoneaza, asa cum exista un principiu al numerelor si al matematicii. Putem sa ne punem in fata tablei negre de la scoala si sa ne rugam. Oricat ne-am ruga noi ca 2 si cu 2 sa faca 5, tot 4 vor face. Daca toata omenirea va disparea, 2 si cu 2 tot 4 va face. Cred in Dumnezeu ca intr-un fel de principiu regulator, asa cum cred in Frumos. M-am intrebat foarte des de ce, daca ma uit la un peisaj cu munti ma incarca. De ce daca te uiti la mare – care este la fel, in fond: niste valuri care se tot balambane de colo-colo, frumosul acela il incarca chiar si pe cel mai mare criminal… Cred ca si pentru cel mai rau om de pe lumea aceasta exista un moment care il poate reincarca. Si asta inseamna sa-l apuci pe Dumnezeu de un picior. Si, cateodata, cand dansezi chiar il apuci pe Dumnezeu de un picior.
„Basmele sunt realitate!”
E.P.: Vi s-a reprosat vreodata ca aveti o imaginatie prea bogata? Ca, pentru lumea in care traim astazi, uneori e un defect.
GIGI CACIULEANU: E intotdeauna un defect si, daca nu scoti… poate ca as muri daca nu as scoate totul la suprafata, chiar prin vise. Visele astea care m-ar sufoca daca nu le-as scoate cu niste hara-kiri zilnice. Tocmai prin poezie, prin desene. Desenul este o linie pe care o tragi in doua dimensiuni. De exemplu la Picasso, cand va uitati la fauni, unde pleoapele sunt o liniuta, nimic mai mult. Ei bine, sub aceasta liniuta e o lume care fosneste si care din alb-negru devinde foarte colorata. Cred ca pleoapele faunilor lui Picasso sunt crapaturi prin care iesim din lumea noastra spre alte lumi si revenim din lumile alealalte, ca intr-o poveste. Cred ca suntem tot timpul in continua efervescenta intre Lumea Cealalta si aceasta Lume, asa cum, in basmele romanesti, se trece foarte usor pe taramul celalalt. Nici macar nu iei liftul, ci patrunzi in putul din gradina. Cu aceeasi usurinta vine pasarea cu apa vie in cioc…
E.P.: Dar, in acelasi timp, noi suntem obisnuiti si crescuti cu ideea ca acelea sunt doar basme.
GIGI CACIULEANU: Basmele sunt realitate. Basmele nu s-au nascut din neant. Cred ca basmele reflect foarte mult niste realitati launtrice, ca si miturile. Probabil ca Eliade a vorbit mult mai frumos despre asta. Mitul este o necesitate de supravietuire, nu numai o povestioara. Eu am trait foarte puternic basmele romanesti si mi-ar placea sa le fac cunoscute peste tot. Uite, scriitoarea J.K.Rowlling, a lui Harry Potter… a luat foarte multe din ingredientele basmului romanesc. Dar sunt mult mai stufoase basmele noastre.
„Iubirea se masoara, ca tot ce e pe lumea asta. E ingrozitor! Dar doar daca poti masura, inseamna ca poti depasi masura!”
E.P.: Mie imi este clar ca dvs. traiti si simtiti metaforele vietii altfel decat noi, majoritatea oamenilor. As vrea sa va intreb simplu: ce dimensiuni are iubirea, pentru dvs., acum?
GIGI CACIULEANU: Dimensiunea iubirii e, si ea, matematica, nu este numai un sentiment inconstient. Iubirea se masoara, ca tot ce e pe lumea asta. Tot se poate masura. E ingrozitor ce va spun, dar daca poti masura inseamna ca poti depasi masura.
E.P.: Si poti constientiza ca exista. Exista iubire in viata dvs.?
GIGI CACIULEANU: Da, exista. Exista tot felul de iubiri. Dar una foarte mare este iubirea pentru corpul omenesc, pentru Omul ala, pentru firicelul de viata din fiecare care ne face sa-l apucam pe Dumnezeu de picior. Te uiti pe strada si vezi, la un moment dat, un balet nemaipomenit – unghiuri care se intretaie, niste scobituri precum cele de presiune atmosferica, in care intra vantul. Adica nu vezi numai niste bucatele de carne care se misca. Noi suntem facuti, plamaditi, dupa chipul si asemanarea Lui. Deci nu suntem numai niste celule. Chimia care se intampla in corp este alchimie. Un eveniment negru se poate transforma in eveniment auriu, la toata lumea. Eu cred ca, atunci cand dansez, daca nu ma pun intr-un fel de stare de vibratie amoroasa cu fiecare din oamenii care ma privesc… nu-mi iese. Si daca nu ma pun intr-o stare de placere orgasmica de a lucra cu un dansator, de a-l sculpta asa cum probabil ca dadea Brancusi cu dalta in marmura… Atunci cand dai cu alta nu urasti, ci modelezi. Doamna Miriam, cand o critica lumea ca a facut un dans care se numea „Pasarea” si care nu dadea din aripi ca la balet, spunea sa privim „Pasarea” lui Brancusi – unde sunt penele de la pasarea lui Brancusi? Brancusi atat a cizelat pasarea aia ca aia nu mai e pasare, a devenit zbor. Si asta-i Frumosul.
E.P.: Apropo de zbor… As vrea sa ne intoarcem la aripi, la simbolul care a deschis intalnirea noastra si sa-mi spuneti daca astazi v-ar creste aripi, unde ati zbura?
GIGI CACIULEANU: Imi cresc aripile aici si zbor pe aici! Dar aripile mele nu sunt numai ale mele. Daca mie imi cresc aripile si celui care ma priveste… nu-i cresc, n-am realizat nimic. Eu niciodata nu am pierdut dimensiunea publicului. Eu cred ca este foarte important acest triunghi amoros intre public, interpret si creator. Publicul are nevoie sa revina!
E.P.: Spuneti-le!
GIGI CACIULEANU: E foarte greu de spus mesaje, pentru ca ne-au tot fost spuse mesaje pe care nu le-am primit. De cate ori m-am intors in Romania am avut norocul sa intalnesc niste oameni minunati. Nu sunt aceiasi pe care, cateodata, ii vad la stiri. Mi-ar placea foarte mult ca Frumosul acelor oameni pe care eu am norocul sa-i intalnesc, sa devina Frumosul tarii. Cred ca Romania are un potential foarte mare. Eu m-am dus in lume cu un bagaj-gata de aici. Nu m-am dus cu ceva care este numai al meu! Este ceea ce eu am luat de la aceasta tara. Muntii nostri aur poarta, hai sa nu cersim din poarta-n poarta!