Manuela Cernat este prorectorul Academiei de Teatru si Film, mama unui baiat si a unei fete, sotia dirijorului Razvan Cernat. Este intelectualul rasat, carturarul insufletit de pasiune care, intr-o lume fara repere, se incapataneaza sa-si pastreze principiile, credinta, speranta.
Cineva acolo sus ne ghideaza fiecare pas
Tango: Conditia dumneavoastra de intelectual v-a asigurat o sansa in plus la fericire? Sau acest statut, in ziua de azi, mai mult incurca?
Manuela Cernat: Eu cred ca ne da o sansa in plus, pentru ca lumea artelor te imbogateste sufleteste, te face mai bun, mai intelegator. Ai o permanenta vibratie, traiesti intr-o tensiune aparte, care te face sa intelegi darul iubirii, sa intelegi darul fericirii mult mai intens.
Tango: Conteaza si alaturi de cine traiesti?
M.C.: Sigur, depinde foarte mult si de partener, iar eu am avut sansa extraordinara sa intalnesc un om din aceeasi lume artistica, sa cunosc un dirijor, un om deosebit, de o extraordinara sensibilitate artistica si in acelasi timp de o vasta cultura. Si impreuna ne-am gasit un echilibru pe care l-as dori oricui.
Tango: V-ati recunoscut din prima, ati stiut ca sunteti suflete pereche?
M.C.: In primul rand, eu sunt un om foarte credincios si traiesc cu absoluta convingere ca cineva, acolo sus, ne ghideaza fiecare pas si ne trimite, la momentul potrivit, perechea harazita. Noi ne-am cunoscut in casa unor prieteni comuni ai familiei mele si am stiut din prima clipa ca vom fi impreuna.
Tango: De ce unii oameni sunt credinciosi, iar altii nu ajung niciodata sa poata face pasul acesta?
M.C.: Conteaza enorm mediul familial, conteaza ca din copilarie sa fie cineva care te invata rugaciuni, care te duce la biserica sau sa vizitezi o manastire… Iar minunile pe care le intalnesti de-a lungul existentei te intaresc in credinta. Si, probabil, si cumpenele pe care le intalnesti de-a lungul vietii te intaresc. Iar prin profesia mea, am descoperit treptat si unele texte importante ale marilor parinti spirituali ai crestinatatii orientale, am descoperit relativ tarziu, dar cu atat mai multa bucurie scrierile lui Ioan Cassian, care este nascut pe meleagurile noastre, in Dobrogea, pe Valea Casimcei, si a fost intemeietorul sistemului monahal in Europa occidentala. As mai putea spune ca noi avem o parere total gresita despre scrierile teologice, despre parintii ortodoxiei, avem, inainte de a le fi citit, impresia ca sunt texte seci, ca sunt plicticoase, ori este tocmai contrariul: le citesti de parca ar fi scrise ieri, pentru tine, cel de astazi. Ceea ce dovedeste ca exista o permanenta spirala si ca nimic nu e nou sub soare, totul e sa stim sa infruntam prezentul cu intelepciune, cu generozitate si mai ales cu multa credinta ca pasii nostri sunt masurati dinainte.
Tango: Ati amintit ca e foarte insemnat mediul in care crestem… Cum va amintiti de anii copilariei?
M.C.: Eu am fost, intr-adevar, privilegiata, pentru ca m-am nascut intr-o familie cu totul speciala, o familie de carturari si de artisti, in acelasi timp. Mama mea, Anda Boldur, era sculptorita si poeta si, mai tarziu, a devenit una dintre traducatoarele importante din literatura franceza si engleza. A fost si scenarista… Tatal meu, Iosif Igirosanu, era dramaturg si prozator, castigase premiul Nicolae Filimon pentru literatura, pentru debut, in 1938. Apoi, cariera lui de diplomat l-a purtat prin diverse capitale europene, printre care si Paris, unde m-am nascut. De la Paris ne-am intors in ’47, cu cateva zile inainte de nationalizare si, de multe ori, m-am intrebat de ce s-au intors parintii mei, iar explicatia pe care ei mi-au dat-o este ca erau legati de familie, de parintii lor, de tara, pentru ca totusi exilul este un lucru ingrozitor. Nici nu
si-ar fi imaginat niciodata ca schimbarea politica avea sa fie atat de brutala si atat de sfasietoare, distrugatoare pentru tot ce insemnase pana atunci echilibru si evolutie, in istoria tarii.
Am avut sansa de a avea, apoi, un tata adoptiv, pe Mihnea Gheorghiu, tot din mediul cultural, tot un poet, scriitor si traducator exceptional, iar mama mea vitrega, Lida Igirosanu – pentru ca parintii mei, divortand, la un moment dat s-au recasatorit – era si ea scriitoare si poeta. Si ar fi o nedreptate s-o uit pe bunica mea, Marina Stroici, poeta, care a publicat inainte de razboi, la sfarsitul anilor ’30, un foarte frumos volum de poezii, care cuprinde si traduceri din cativa mari poeti francezi, inclusiv din Verlaine. Se pare ca versiunea romaneasca a celebrului poem care continea versul ce anunta debarcarea din Normandia, „Les sanglots longs/ Des violons…”, este versiunea cea mai frumoasa, cea mai poetica.
Prima sotie a tatalui meu a fost fiica lui Costin Petrescu, cel care a facut fresca de la Ateneu. Am o sora din partea lui tata. Mama ei a murit la nastere. Iar bunicul ei, Costin Petrescu, a pictat-o pe fresca de la Ateneu, este fetita cu care incepe fresca, imbracata intr-o rochita alba, cu un buchet de flori in mana. El, cand a incheiat fresca, si-a imaginat ca acea fetita, nepotica lui, va reprezenta viitorul fericit al Romaniei. Din pacate, ea a avut un destin foarte nedrept – desi era exceptional de inteligenta, cultivata si vorbea multe limbi straine, a fost scoasa din liceu din motive de dosar, iar toata viata ei a fost marcata de ghinioane, de nefericire… N-a avut un destin normal, asa cum am avut sansa sa-l am eu.
Tango: Apartineti, asadar, unei familii cu rol insemnat in istoria tarii… Cum ati resimtit asemenea apartenenta?
M.C.: Constiinta faptului ca apartin unei familii cu foarte adanci radacini in istorie mi-a dat putere in momentele dificile, dar mi-a creat si o responsabilitate, un simt al datoriei poate mai apasat decat il au altii. Seara, cand spun Tatal Nostru, care a fost tradus in romana de un stramos al meu, Luca Stroici, intotdeauna ii pomenesc in rugaciunile mele, pe el si pe Sima Boldur, care a fost hatmanul armatelor lui Stefan cel Mare. Prezenta lor undeva, sus, imi spune ca trebuie sa fiu foarte atenta la fiecare pas pe care-l fac aici, jos, pe pamant. Si poate ca aceasta cale a carierei didactice pe care mi-am asumat-o tine putin si de responsabilitatea fata de traditie. Ma simt absolut obligata sa transmit studentilor mei, generatiilor care vin, tot ceea ce a fost interzis, tot ceea ce nu s-a putut spune si inca nu se poate spune, pentru ca acum suntem prea grabiti, dascalii nu mai au timp sa recupereze si sa studieze ceea ce nu au studiat pentru ca inainte era interzis.
Iubirea si credinta sunt cele doua valori fundamentale imprejurul carora trebuie sa ne construim destinul
Tango: Tinand seama de destinul atat de greu al intelectualului in Romania, nu v-ati gandit, totusi, niciodata, sa plecati din tara?
M.C.: Bineinteles, dar n-am putut sa fac pasul asta, intai din cauza mamei, de care am fost foarte legata. Si ea intotdeauna mi-a spus: locul nostru este aici, Dumnezeu te sadeste acolo unde trebuie sa stai. De cate ori ma intorceam in tara, ma duceam la biserica si, in secunda in care patrundeam in acea tacere, in mirosul acela de tamaie, sub privirile icoanelor, imi dadeam seama ca niciodata n-am sa pot sa plec. Si nu regret, pentru ca n-as fi trait extraordinara fericire a momentului de eliberare din ’89, n-as fi trait momentul Piata Universitatii, n-as fi trait toata ondularea istoriei dupa 1989, care e uneori obositoare, iar alteori disperata. Si iata ca unii se intorc, dupa un timp, ca sa-si vada dosarele de la CNSAS, altii ca sa se ocupe poate de recuperari, desi asta a fost un bluff… Ideea ca dupa ’89 se va putea relua firul destinelor si al istoriei intrerupte brusc in ’45 a fost o iluzie, totul trebuia reconstruit. Dar trebuie sa privim totul cu seninatate si incredere ca intotdeauna se intampla ceea ce trebuie sa se intample.
Tango: Cat de importanta este dragostea in viata unui om implinit? Cat de insemnat este locul iubirii in destinele noastre de oameni care cauta ceva pe pamant?
M.C.: Locul iubirii este esential. De la dragostea copilului catre parinti la prima iubire, apoi la iubirea vietii tale, la tentatiile care apar pe parcurs – pentru ca viata e plina de tentatii si trebuie sa ai puterea sa rezisti – si apoi la implinirea suprema care este dragostea materna. Pentru ca dragostea materna este dragostea cea mai dezinteresata, dai fara sa astepti nimic. Si este egal de puternica dragostea mamei si a tatalui. Faptul ca vad azi tot mai multe cupluri tinere care vin cu pruncii sa-i impartaseasca la biserica, de la varste extrem de fragede, este o bucurie pentru mine, pentru ca-mi dovedeste ca, iata, traditia se reinstaleaza. Iar aceste cupluri inseamna ca sunt foarte solide si au gasit in aceasta taina a bisericii forta de a-si construi o pavaza impotriva atacurilor lumii din afara. Deci, pana la urma, cred ca la temelia vietii noastre stau iubirea si credinta, sunt cele doua valori fundamentale imprejurul carora trebuie sa ne construim destinul, familia, cariera.
Tango: Spuneati ca iubirea de mama este cea care ar trebui sa ne fie reper pentru toate celelalte iubiri. Cum ati primit maternitatea in viata dumneavoastra? Ce s-a schimbat in momentul in care au aparut copii?
M.C.: Eu am o fata, Razvana, care este regizoare de teatru si de opera, angajata a Teatrului de Opera din Constanta, iar fiul meu, Emanuel, a ales sa-si urmeze bunicul si a intrat in cariera diplomatica, e consilier diplomatic. Eu am primit maternitatea, care a venit imediat dupa ce m-am casatorit, ca pe o binecuvantare. Copiii sunt nascuti la un interval de un an si doua luni, si i-am crescut ca pe gemeni. Noi am locuit cu parintii sotului meu, deci copiii au beneficiat de atentia bunicilor, care i-au adorat. Mama ii rasfata ca ii lua in vacante, iar bunicii din partea sotului meu ii rasfatau locuind impreuna. Dar i-au rasfatat fiind, in acelasi timp, severi si exigenti.
Sotul meu a tinut ca amandoi copiii sa studieze pianul, pentru a le da o disciplina si, in acelasi timp, o cultura muzicala si o anume rigoare mentala. Ambii au studiat, in paralel, liceul de muzica si liceul german, pana la treapta, dupa care au renuntat sa mai studieze pianul in mod profesionist. Muzica e o meserie de sacrificiu, iar ei nu s-au simtit pregatiti sa-si asume acest sacrificiu.
Am fost o familie foarte unita, si faptul ca am avut copii mici la inceputul anilor ’80 m-a ferit, de pilda, sa nu cad in capcana cu Miscarea Transcendentala. De la mine din institut au cazut cativa in acea plasa si, ulterior, au suferit rigorile si represaliile regimului. Andrei Plesu, de exemplu. Eu, fiind mai tot timpul in prelungite concedii de maternitate, am trecut pe langa acest lucru, am trait putin in afara lumii intre anii ’81 si ’85, centrata pe cresterea copiilor. A fost o perioada in care aproape ca nici n-am mai scris, iar cenzura era atat de puternica, opresiunea mentala era atat de puternica, incat mi-am spus ca prioritar pentru mine trebuie sa fie, in aceasta perioada, sa-mi cresc copiii bine. Va fi investitia mea in ei, sa incerc sa le transmit tot ceea ce am preluat de la familia mea si sa fac din ei intelectuali si mai ales, oameni cu principii ferme, oameni onesti. Nu stiu, si astazi ma intreb daca le-am dat educatia potrivita pentru timpurile pe care le traim.
Tango: Dar educatia potrivita ca sa fie fericiti credeti ca le-ati dat-o? Asa ar trebui sa-i invatam pe copiii nostri, sa fie intelectuali sau sa fie fericiti?
M.C.: Eu cred ca ei sunt fericiti in primul rand pentru ca le-am oferit exemplul unei familii unite, caldura unui camin, imaginea unor parinti si a unor bunici care n-au trait decat pentru ei. Care au facut foarte multe sacrificii, de care ei sunt constienti Si cred ca i-am crescut pentru a fi fericiti pentru ca sunt raspunzatori, responsabili, stiu ca niciodata nu vor face un pas gresit, care sa-i duca pe o cale primejdioasa, stiu ca intotdeauna isi vor alege parteneri de viata de calitate si vor investi in valorile intr-adevar importante ale existentei. Nu in prostii. Nu in lucruri efemere. Eu cred ca asta inseamna, pana la urma, fericire, sa ai niste repere fundamentale, sa stii sa-ti alegi partenerul de viata. Cum spuneam, el ne este trimis, dar noi trebuie sa stim sa-l recunoastem si sa-l pretuim.
Tango: Si apoi sa il pastrezi langa tine.
M.C.: Mai este un lucru extrem de important: o casnicie se construieste in timp si se apara. Trebuie sa stii cand sa cedezi, cand sa ridici tu tonul, cand sa fii atent la nelinistea partenerului, la neimplinirea lui… Cei doi parteneri trebuie sa fie intr-un balans continuu. Daca amandoi se enerveaza si amandoi reactioneaza cu egala intensitate, in aceeasi secunda, va fi un dezastru. Mai ales daca sunt doua personalitati puternice, daca se intalnesc, cum se spune, doua pietre dure, atunci va fi o continua jerba de scantei. Dar daca exista intelepciunea sa nu explodezi simultan cu celalalt, sa existe un mic decalaj si sa nu explodezi cu decibeli, ci doar intr-un mod rational, atunci echilibrul in cuplu este asigurat.
Tinerii nostri iau exemplu, din pacate, din ce vad in filme, unde nivelul de decibeli este aproape dincolo de limita suportabilului. Pe mine ma inspaimanta. A aparut de curand o emisiune, Parinti si copii, care este absolut monstruoasa. Sigur ca traim intr-o lume a libertatii si CNA-ul nu mai are dreptul sa interzica nimic, dar ar trebui sa existe o cenzura a bunului simt. Asemenea emisiuni sunt nocive, pentru ca induc imaginea, prototipul unei familii in care toata lumea zbiara, toti urla, toata lumea se injuriaza. O familie nu se poate construi in absenta respectului. Iubire inseamna si respect, iubire inseamna sa nu jignesti niciodata, sa nu-ti jignesti partenerul, sa nu-ti jignesti copiii, sa nu le vorbesti urat, sa nu se auda in casa ta cuvinte grele… Sa poti sa-ti iubesti copilul fara a face din el un rasfatat caruia i se cuvine absolut orice si care maine va veni sa-ti pretinda luna de pe cer. Poti sa-l rasfeti cu dragoste, dar si cu inteligenta.
Tango: E munca grea asta, sa tii o familie si niste copii, ar trebui sa ne dedicam 100%.
M.C.: Recunosc, si din nou am fost privilegiata, pentru ca, in epoca de dinainte de ’89, nu aveam libertate, dar am avut un lucru insemnat la dispozitie: timp. Ei se faceau ca ne platesc, noi ne faceam ca muncim, oricum, nu exista sa lucrezi in afara orelor de program. Si atunci ne puteam dedica mult mai mult copiilor, decat o pot face mamele din ziua de azi, cand trebuie, simultan, sa-si creeze o cariera, o pozitie, sa se afirme social. Poate ca le cerem prea mult femeilor astazi. Si cred ca rolul lor este inca neglijat in Romania. Mai mult de 50% din populatia tarii sunt femei, si ele duc pe umeri tot greul, si al familiei, si al societatii noastre, pana la urma. De exemplu, mi se pare monstruos ce i s-a intamplat asistentei de la Giulesti. A fost o clipa neagra a destinului, dar nu cred ca este drept ca ea sa ramana in detentie, cata vreme atatia criminali sunt printre noi.
Tango: Dar din afara ce pericole ar fi pentru o casnicie? De multe ori familiile nu rezista din motive exterioare…
M.C.: Sigur, exista tentatii, exista agresiuni din afara, dar exista oameni care stiu sa reziste tentatiilor, si oameni care cedeaza. Sigur ca dupa ce, intr-un cuplu, unul sau amandoi cedeaza tentatiilor, nu mai e acelasi lucru. Se produce undeva o fisura si poate ca timpul si intelepciunea sudeaza la loc cuplul, dar nu mai este ceea ce a fost inainte. E bine sa nu se intample… De-asta cred ca oamenii trebuie sa intemeieze casnicii ceva mai tarziu in viata. Cand deja stiu ce e viata, cand au trait cateva experiente si atunci stiu sa primeasca cum se cuvine miracolul de avea o familie stabila si implinita. Pentru ca este un miracol. Iar aceasta moda a familiilor monoparentale nu cred ca este benefica. In primul rand ca este impotriva legilor firii si impotriva credintei, a scripturii. Si femeile tinere spun: o sa cresc singura un copil. Ei, si? Dar nu-si imagineaza cat de greu e, chiar si din punct de vedere financiar, material, pentru ca, iata, intervin crize la nivel mondial – azi poti sa ai un salariu de 100 de milioane, maine poti sa-l ai de 4 milioane. Cu ce sprijini copilul? Deci sunt multe lucruri pe care tinerele nu le iau in calcul atunci cand braveaza…
Tango: Eu cred ca nicio femeie nu alege de buna voie sa fie mama singura, dar probabil este o varianta mai buna decat sa stai intr-o relatie foarte nefericita. Sau femeile isi doresc partener, dar uneori n-au sansa sa-l poata pastra alaturi…
M.C.: Da, si asta este adevarat…
Am avut mai multe perechi de tati si de mame, iar asta m-a facut sa-mi apar casnicia
Tango: Ati spus ca tatal dumneavoastra a avut mai multe casatorii, pana la urma cum ati reusit in a dumneavoastra, facand comparatie intre aceste modele?
M.C.: Poate ca tocmai pentru ca am provenit din parinti care au divortat si am avut mai multe perechi de tati si de mame, asta m-a facut sa-mi apar casnicia si sa nu merg pe urmele lor. Sa stiu ca atunci cand ne-am cununat in fata lui Dumnezeu si a oamenilor chiar este o casatorie definitiva.
Tango: Ati suferit, copil fiind, cand parintii s-au despartit?
M.C.: Nu am suferit, pentru ca s-au despartit in mod civilizat, adica au ramas foarte buni prieteni, se vizitau… Pentru mine nu a fost o trauma. Mi se pare monstruos, atunci cand intrevine un divort, un parinte sa interzica celuilalt sa-si vada copilul, sau sa stabileasca un orar de genul il vezi numai de la 3 la 4 sau il vezi numai sambata. Familia trebuie protejata putin, chiar daca, din punct de vedere formal, ea s-a desfacut. Iar copilul nu trebuie sa devina niciodata un obiect pe care si-l disputa doi adulti. Avem prea putina grija de sufletele copiilor care inteleg si inregistreaza totul. Si trebuie sa respectam si traditia, sarbatorile, pentru ca gestul creeaza reflexul. In celebra poveste a formelor fara fond, eu spun ca la un moment dat, daca ai vasul, el se va umple. Sa respectam cu sfintenie Craciunul, Anul Nou, Pastele, onomasticile, duminicile…
Eu intotdeauna am petrecut Craciunul si miezul noptii de Anul Nou impreuna cu parintii sotului meu si cu copiii. Ei stau intotdeauna cu noi, pana la miezul noptii, iar apoi se duc unde vor. Nu-i tinem cu forta, dar ei au inteles ca acest mod de a respecta niste traditii inseamna de fapt a pastra coeziunea familiei.
E greu, dar trebuie sa incerci. Poate ca trebuie sa mergi impotriva curentului, uneori, dar ce este mai important decat atunci cand intri pe usa casei tale sa stii ca te asteapta un zambet, caldura, bucuria pe care ti-o da implinirea celui de langa tine sau implinirea copiilor? Ca, in fond, pentru asta traim.
Tango: Unii traiesc pentru avere, pentru glorie…
M.C.: Restul – masini, vile – sunt lucruri care vin si pleaca, pana la urma nici nu ne putem bucura de ele. Eu inteleg foarte bine ca pana in ’89 nu puteam avea nimic, era interzis sa ai proprietati, iar dupa revolutie a existat aceasta descatusare si aceasta nebunie de a acumula. Dar s-a acumulat intr-un mod care a distrus pe termen lung economia Romaniei. La ce bun ca sunt atatia care si-au construit vile cu patru etaje, dar locuiesc la parter? Si banii, fondurile au fost investite in niste ziduri care se fisureaza, se murdaresc, se pot prabusi, cand capitalul acela putea fi investit altfel. Numai ca sa stiti ca nu este o boala a romanului de astazi, de-asta e important sa citim textele sec. al IX-lea sau de inceput de secol XX – vom gasi aceleasi observatii, aceeasi nechibzuita investire a capitalului in forme efemere, care nu duc la dezvoltarea societatii in ansamblul ei, ci doar la beneficiul imediat al unui numar foarte restrans de persoane.
Tango: Care este relatia dumneavoastra cu banii, cum ati trait, de-a lungul timpului, din acest punct de vedere? Banii va dau libertate, cat de insemnati sunt pentru destinul unui intelectual?
M.C.: Sigur ca sunt importanti, trebuie sa ai minimul decent necesar. Cu care sa-ti poti permite si o calatorie, si o mica extravaganta… De exemplu, eu mi-am cumparat o masina care sa fie solida, fiabila si raportul calitate – pret sa fie cel mai bun. Nu am vrut sa-mi iau o masina mirobolanta, pe care sa o vada vecinii si sa zica: uite ce masina are doamna Cernat. Poate aceasta cumpatare vine si din faptul ca in copilarie am dus-o foarte greu. Tatal meu era somer, numai mama era in campul muncii, dar era tot timpul data afara si schimba mereu locul de munca. Tata, fiind scriitor si traducator, castiga destul de putin, traia din vesnicele imprumuturi deci nu pot sa spun ca in familia mea s-a stat pe roze. Toti au muncit pe rupte, mama a intretinut-o, pana cand s-a stins, pe bunica – si suntem dintr-o familie longeviva, a trait pana la 96 de ani, fara a avea pensie, pentru ca din motive de origine sociala a fost scoasa de peste tot si a lucrat doar vreo 5 ani pe post de desenator proiectant la Electroaparataj. Si destinul face ca, astazi, pamantul care a ramas de la bunica sa fie dat chiar proprietarului firmei Electroaparataj! Imi aduc aminte de teribila iarna din anii ’50, cand vreo doua saptamani am mancat numai painea pe care o aduceau soldatii, cu camioanele, si o aruncau pe strada. Si, la o alimentara din colt, gasisem rosii in suc propriu. Deci doua saptamani am mancat paine cu rosii. Apoi, sigur, lucrurile s-au echilibrat, dar asta ma face sa fiu astazi extrem de cumpatata si am incercat sa le transmit si copiilor mei aceasta moderatie. De pilda, i-am sfatuit sa nu faca credite, explicandu-le ca economia romaneasca nu este atat de stabila cum este cea occidentala, si ca si in Occident, de multe ori creditele ii ruineaza pe oameni. Deci i-am invatat sa nu se intinda mai mult decat le permite plapuma, cum spune proverbul.
Tango: Dar frumusetea, imaginea, dorinta oricarei femei de a fi eleganta, ingrijita, cat de insemnata este si in viata dumneavoastra?
M.C.: Sigur, este foarte importanta, iar astazi incepe sa conteze ca nu orice femeie isi poate permite o operatie estetica. Astazi, cand bisturiul unui chirurg te poate intineri cu 30 de ani, trebuie sa ai fondurile necesare pentru a-l plati. Ma gandesc in special la actrite, la femeile din lumea spectacolului, iar salariile in lumea spectacolului sunt injositor de mici. Cred ca arta si cultura se afla pe ultimul loc in Romania, pe orice grila am lua-o. Paradoxal, teatrele sunt pline, deci lumea are nevoie de teatru, dar nimeni nu se gandeste la ce pensie are Florin Piersic. Si apropo de pensii si diferentieri, cred ca anumiti oameni, artisti care ne-au oferit atat de multa bucurie de-a lungul vietii noastre, au dreptul macar la o batranete decenta. Ei nu ies in strada, pentru ca ei nu au sindicate atat de puternice, pentru ca nu se lasa manipulati de forte din umbra… Si atunci ne uitam la ei cum dispar, incet, incet, macinati de boli si, de ce sa nu recunoastem, de saracie. Dar ei au dus-o greu si inainte de ’89.
Tango: Credeti ca ar folosi la ceva daca ar iesi in strada? Profesorii ies in strada si nu obtin nimic, mai mult se umilesc.
M.C.: Nu, n-ar sluji la nimic, pentru ca din pacate oamenii finantelor au un suflet mai rece, nu vibreaza la coarda artistica, pe ei ii preocupa numai cifrele. Si trebuie sa recunoastem ca, in toata lumea, in momentul in care intervine o criza, institutiile de spectacol sunt
printre primele afectate. Numai ca, in lumea occidentala, exista institutia mecenatului, care la noi nu exista. Va intreb: cati dintre miliardarii nostri, cei 500, au facut intr-adevar opera de mecenat? Cate dintre marile firme private sustin o institutie de cultura? In Suedia, de exemplu, Opera Nationala din Stockholm este sustinuta de societatea de electricitate. La noi, societatile private, daca fac profit, impart acel profit in salarii fabuloase pentru cei din conducere si trimit fondurile offshore. Iar artistii, sa se descurce! Ma gandesc la orasul Constanta, unde exista portul si avem armatori miliardari, care ar putea sa sponsorizeze Teatrul de Opera si Balet, care s-a desfiintat pentru ca judetul nu mai are fondurile necesare sa-l sustina. Portul, societatea portuara, ar fi fost normal sa sara in ajutor.
Sentimentul de liniste e cel mai important in viata de familie
Tango: Va recunoaste lumea pe strada? Va spun ca v-au vazut la televizor, v-au auzit la radio?
M.C.: Sigur, as fi ipocrita daca as spune ca nu-mi face placere atunci cand ma opreste pe strada cineva si-mi multumeste pentru ce am spus intr-o emisiune sau alta. Sau daca ma intreaba de ce nu apar mai des sau imi spun: de ce nu sunt mediatizati mai des cei ca dumneavoastra? Si eu inteleg ca nu se refera la mine, ca persoana, ci la intelectuali, in general, la mine ca reprezentant al societatii civile, ca reprezentant al unei elite. Sunt momentele care, intr-adevar, imi dau curaj sa merg mai departe si-mi alunga acel sentiment al inutilitatii, al picaturii de apa intr-un ocean, sentiment pe care-l am deseori, in fata valului de trivialitate si de incultura. Incultura asumata cu orgoliu, care se abate asupra noastra. Si atunci desigur ca-mi face placere, dar intotdeauna cand ies din casa trebuie sa fiu pusa la patru ace. Odata mi-am pus o basma, ca ploua, si o femeie din piata, taranca, vindea acolo, mi-a spus: doamna, dumneavoastra apareti la televizor, va rog sa nu va mai vad cu basma in piata, pentru ca noi vrem ca dumneavoastra sa fiti eleganta, coafata! Ca noi ne punem basmale cand venim sa vindem morcovi! Iar eu i-am raspuns ca basmaua este un accesoriu vestimentar tipic romanesc, si vreau sa ma identific cu acest spirit. Si mi-a spus: nu, a fost in secolul trecut, acum nu! A fost amuzant. Dupa frecventa necunoscutilor care ma interpeleaza, imi dau seama ca emisiunile culturale sunt mult mai vizionate decat par sa ne indice sondajele, acel misterios rating. Altfel nu pot sa-mi explic.
Tango: Sau au un impact mai profund, si oamenii simt nevoia sa reactioneze, cei care le vad sunt si cei care dau un raspuns, daca au fost atat de marcati si atat de bucurosi…
M.C.: Sigur, zona mea, a cinematografului, este o zona mai de glamour, e speciala, si atunci oamenii remarca emisiunile, mai mult decat daca ai vorbi la Money Channel, despre bursa. Desi si asta este important, unde ne tinem banii, ce sa facem cu ei, sa nu facem credite… Si eu la cursuri ma straduiesc sa dau si sfaturi de viata studentilor, la noi este abia la inceput institutia tutoratului, sa-i pregatesti pe studenti nu numai din punct de vedere mental, dar sa-i si calauzesti in viata.
Tango: Multi oameni fac credite si pentru ca nu au incotro, nu au casa, nu au masina, dar au copii si le trebuie neaparat. Majoritatea nu fac credite ca sa investeasca in ceva, aceia au alt statut. Oamenii de rand imprumuta bani sa-si cumpere o garsoniera…
M.C.: Este adevarat, dar si aici cred ca trebuie sa stii sa te limitezi si, mai ales, sa alegi cu mare grija, sa nu te arunci cu capul inainte, sa citesti contractele. Oamenii fac credite si nu citesc pana la sfarsit randurile acelea scrise cu litera foarte mica si care, de fapt, ascund capcane foarte mari.
Tango: Cum a fost momentul in care copiii au plecat de acasa? Cati ani au ei acum?
M.C.: Au plecat si n-au plecat… Sunt aproape de 30 de ani. Baiatul a plecat, s-a intors si iar a plecat, iar fata, Razvana, sta cu noi. Asta cand nu sta la Constanta, ca acolo e angajata. Mi-ar fi foarte greu sa plece, pentru ca am avut aceasta viata centrata pe familie. Familia a fost intotdeauna pe primul plan. Sotul meu ma consulta intotdeauna inainte de a accepta un turneu, o oferta, intotdeauna m-a intrebat si s-a gandit in ce masura asta face bine sau nu familiei, copiilor. Pe de alta parte, nici eu, niciodata, n-am vrut sa pun profesia mai presus de familie. Am incercat mereu sa ne pliem, sa venim unul in intampinarea celuilalt, ca sa pastram sudura familiei.
Tango: Sudura familiei inseamna si sa stea impreuna membrii familiei, sa petreaca timpul liber unii cu altii?
M.C.: Eu cred ca-i important si sa petreaca timp impreuna, dar sunt si situatii in care oamenii trebuie sa traiasca separati, prin forta imprejurarilor. In cazul nostru erau turnee, burse, festivaluri… Si atunci trebuie sa acorzi celuilalt o incredere totala, sa nu existe gelozii absurde, banuieli stupide…
Tango: Noi toti am vrea sa nu avem gelozii, sa fim impacati si sa nu avem banuieli absurde, dar cum gasesti puterea de a-ti pastra o familie fara interventia geloziei? Mai ales daca sotii pleaca, fiecare in alta parte…
M.C.: Eu cred ca totul tine de intelepciune, dar tine si de discretie, de grija de a-l face pe celalalt sa stie ca nu are de ce sa fie banuitor. Sa ai un comportament de zi cu zi care sa-i inspire incredere si liniste celui de langa tine. Cred ca sentimentul de liniste e cel mai important in viata de familie. Sigur ca astazi ritmul vietii e cu totul altul, de-asta spun ca am fost privilegiata, pentru ca am trait timpuri in care familia era mai ocrotita. Pe vremea noastra nu plecai dimineata la 7 si sa te intorci acasa noaptea, la 12. De exemplu, in agentiile de publicitate am descoperit acest ritm, dupa ’90. Si ma uitam cu inima stransa la tinerii din jurul meu, vedeam ca nu au timp sa traiasca, nu au timp pentru ei. Cred ca si din aceasta cauza azi sunt atat de multi tineri singuri, pentru ca nu mai au timpul necesar sa stabileasca o relatie de continuitate. Pentru ca dragostea inseamna si o investitie de timp, ca si prietenia. Astazi nimeni nu mai primeste invitati acasa, toata lumea merge la restaurant, la club, si nu e chiar acelasi lucru.
Tango: Dumneavoastra va invitati acasa prietenii, ati pastrat acest obicei?
M.C.: Da. Marturisesc si ca este mai ieftin! Sigur ca e si mai complicat, pentru ca trebuie sa faci pregatiri, dar este si bucuria mai mare. Mie-mi place sa gatesc
si-mi place sa am imprejurul meu o masa mare, cu lume multa, si atmosfera asta intima a unei petreceri acasa nu poate fi egalata, oricat de bun ar fi restaurantul si oricat de amabila este compania. Sigur, din cand in cand imi face mare placere sa ies in lume, dar momentele traditionale prefer sa le petrec acasa.
Tango: Ce scrieti acum, ce proiecte in derulare aveti?
M.C.: Acum scriu o carte despre Sfantul Silvestru, o mare personalitate a crestinatatii europene, si am un punct de vedere mai personal asupra lui. Mai am si un proiect laic suta la suta – vreau sa-mi reiau monografia lui Jean Negulesco, si sa-mi continuu lecturile – am program de citit, nu pot spune ca si de scris, in plus mai am si obligatiile de familie.
Tango: Care sunt obligatiile perene ale unei sotii, ale unei mame, cele pe care le indepliniti si acum, cand copiii sunt mari?
M.C.: Sunt niste obligatii, dar si niste bucurii: dimineata sa le pregatesc micul dejun, impreuna cu sotul meu, cand copiii sunt acasa. Sau daca ei nu sunt acasa, numai pentru noi. Incercam prin aceste mici ritualuri sa incepem ziua cu bucurie si cu tandrete. Avem si doua pisici, trebuie sa ne ocupam si de ele, avem o gradina de care ma ocup exclusiv eu, sunt multe lucruri care se aduna in viata unei femei. Din pacate sunt si multe lucruri specifice unui cotidian de cosmar: traficul, zgomotul, nervozitatea oamenilor, murdaria strazilor, oamenii care nu sunt atenti la cum se imbraca… Femeile raman mai frumoase si mai agreabile, dar barbatii sunt mai posaci si mai cenusiu imbracati.
Tango: Aveti grija de sotul dumneavoastra si din punctul acesta de vedere? Credeti ca intra in obligatiile unei sotii bune sa-l ajute sa se imbrace, sa fie frumos…?
M.C.: Absolut, intra in obligatiile unei sotii, si cred ca acesteia trebuie sa-i faca placere sa-si vada barbatul frumos, elegant, cuceritor – nu in sensul de Don Juan, ci in sensul larg al cuvantului. Si bine, sotul meu fiind dirijor, exista un intreg ritual inainte de spectacole. Exista si mici gesturi de superstitie… Dar este, repet, o bucurie, cand totul se face cu iubire si cu uitare de sine. Atunci nimic nu mai este un sacrificiu. E mult mai important sa dai, decat sa primesti. Bucuria e mult mai mare cand oferi un cadou, decat atunci cand ti se face un cadou. E si curiozitatea cu care te uiti la celalalt sa-i vezi reactia, sa astepti sa desfaca cutia, sa vezi cum ii sclipesc ochii, sa vezi daca ii place sau nu, daca ai nimerit ce-si dorea… Deci tot ce daruim celui de langa noi, clipa de clipa, e mai important decat ce ne ofera el noua. Exista o splendida rugaciune a Sfantului Francisc de Assisi, care se incheie asa: „Da-mi, Doamne, puterea sa iubesc, nu sa fiu iubit, pentru ca, daruind, primim.“ Este o deviza care ar trebui sa ne calauzeasca intotdeauna pasii in viata.
