Viata mi-a daruit doua martisoare speciale: pe fiicele mele, Laura-Sofia si Iulia-Gabriela, care sunt nascute pe 26 februarie si 4 martie, deci in plina sarbatoare a Martisorului. De aceea, primavara vine la mine pe mai multe frecvente magice…
Dragele mele Laura si Iulia imi amintesc de copilul care eram la varsta lor. Si de cel mai frumos martisor pe care l-am daruit vreodata.
Tocmai venisem de la scoala. Am aruncat ghiozdanul cat colo, am infulecat ceva si am iesit in curte, sa ma apuc de treaba. Ii promisesem bunicii – ii ziceam Baba, asa-i placea ei – ca-i repar gardul de la gradina de legume. Am luat ciocanul, o punga de cuie, toporisca si un brat de scanduri si am iesit in ulita. Gradina era la cateva sute de metri. La rascruce am vazut-o pe B., buna si draga mea colega de clasa. Nu trecuse un ceas de cand ne despartiseram, dupa orele de scoala. Acum venea cu pasi repezi, grabindu-se sa ajunga la bunicul ei, care era dus cu vacile la pascut. Mergea sa-i duca de mancare. M-am oferit s-o ajut, paralizat de spaima ca m-ar putea refuza. N-a facut-o, ba chiar am surprins in ochii ei negri, sfredelitori, o bucurie sincera, de copil bun.
Am abandonat pe moment ustensilele pentru gardul bunicii si am plecat spre padure. Curand am lasat satul in urma, iar pasii a doi copii care se tineau de mana, cu nasucurile rosii de emotie-recunostinta-bucurie, erau insotiti de corul vesel al pasarelelor abia iesite din iarna. L-am gasit pe bunicul lui B. aproape de Capela, dealul cocosat care radea in soarele bland al primaverii. Batranul s-a bucurat de merindele aduse de nepotica, iar eu eram mandru sa fi fost, discret, de ajutor.
Cand trebuia sa ne intoarcem acasa, i-am facut dragei mele B., cu voce gatuita, a doua propunere indecenta a zilei: hai sa mergem dupa flori! Ma asteptam la un refuz, eram pregatit sa baigui niste scuze, rusinat de indrazneala mea, cand raspunsul mi-a incalzit inima ca o simfonie a primaverii: hai!
Am brazdat padurea de colo-colo, urcand pe firui Vaii Negre pana hat departe, aproape de stana lui Voda. Din covorul de frunze uscate scoteau capul mii de ghiocei, brandusi, brebenei, cocosei, gainuse, viorele. Nesfarsite bucurii multicolore, dupa care alergam ca doi iezi iesiti la pascut. Nu ne mai saturam de ele!
Am strans un buchet mare, abia il cuprindeam cu ambele maini. Prea-buna mea B. l-a primit cu obrajii imbujorati, strivita de emotie. Acum sunt sigur ca-si dadea seama de un lucru pe care nu aveam puterea sa i-l spun: ca eu eram de zece ori mai emotionat decat ea.
Poate ca atunci, copii fiind, nu aveam curajul sa ne spunem tot ce-am fi vrut, dar mergand spre casa in tacere si tinandu-ne de mana, insotiti de minunatul cor al pasarilor care vesteau primavara, simteam perfect ce gandeste celalalt. Nu era nevoie de vorbe, ne intelegeam din priviri. Iar imensul buchet de flori era declaratia suprema pe care o fetita de zece ani o putea primi din partea unui baietel de varsta ei.
Toate martisoarele lumii nu pot egala buchetul acela cules de mine, de noi, in tainitele padurii.
