Ne-am împrietenit pe Facebook și am remarcat-o pentru pozele ei senzaționale, făcute în călătorii. După aceea am aflat că e medic ginecolog în Iași, că a scris două cărți și că e dependentă de excursiile până aproape de capătul lumii. Probabil o cheamă originile ei îndepărtate, ascunse în nume și, pare-se, în destin. Despre toate acestea am vorbit pe îndelete cu Irina Cațighera.
Interviu de Dara Codescu; Fotografii din arhiva personală a Irinei Cațighera
Dara Codescu: Irina… Eirena… Porți un nume foarte vechi, coborâtor din mitologia greacă. El apare, ca nume propriu, în “Teogonia” lui Hesiod. Semnificația substantivului comun este “pace” și, deja încep să cred că totul ne este predestinat. Irina Cațighera, ai un arbore genealogic impresionant. Ne dai câteva repere?
Irina Cațighera: Sunt jumătate româncă, după mamă, și jumătate grecoaică, după tată, bunicii paterni au emigrat în Româniași da, acesta este motivul pentru care port prenumele Irina. Dacă facem trimitere la pace nu se potrivește, cineva care mă cunoștea bine mi-a spus odată “dacă nu ești neliniștită nu ești tu”, eu sunt tumult cu toate că din rațiuni socio – profesionale sunt, marea majoritate a timpului, pentru necunoscători, reprezentarea noțiunii de zen. Hora Eirene, recunoscută ca zeiță, fiica a lui Zeus și Themis și soră cu Eunomie (Disciplină) și Dike (Dreptatea), a avut parte de temple și altare în Atena și Roma, eu sunt în căutarea templelor și altarelor, nu neapărat la modul propriu, în lumea largă. Așa că-mi vine în minte Eirenaios din vechea greacă, în latină Irinaeus sau Irineus, formă păstrată în limbile apusene, cu semnificație “dedicat”. Pentru că, după implicare mă dedic total, sunt perfecționistă până la distructie și autodistrucție.
Despre arborele genealogic pe care-l “alint”, având în vedere profesia mea de medic ginecolog, “copac ginecologic”, nu am știut nimic până în ianuarie 2008 , când am primit prin poștă, expediat din Montevideo, Uruguay, un plic gros, în care erau înșirați, pe cel puțin zece metri lineari, înaintașii din partea tatălui, pornind de la 1825 din Kefalonia. Autoarea acestei munci titanice este mătușa mea Eleonora Katsigeras de Enrique, profesor de matematică la Universitatea din Montevideo, despre care tot atunci am aflat că există, a devenit o prezență virtuală în viață mea atunci când mi-am deschis, târziu, contul Facebook, iar de curând și una reală, dar asta e altă poveste. Am aflat multe despre tatăl meu, doctor Virgil Cațighera, un nume cunoscut în Galați și poate nu numai. Și tot atunci am aflat că am rude în întreagă lume, multe în banalele Europa, Statele Unite și Canada, dar și în Japonia și Polinesia Franceză. Așa că n-am avut cum să nu mă gândesc la călătoria lor în timp și spațiu și s-o leg de dorul meu de ducă. Să ne înțelegem, dor de ducă întotdeauna cu bilet dus – întors. Am prins rădăcini adânci.
Sănătatea lumii înseamnă pace. Și ai ales să devii medic. Dar cea mai puternică pasiune s-a dovedit a fi aceea a călătoriilor. Și ai devenit un mesager al păcii, care a îmbrățișat civilizațiile tuturor continentelor. Nu ai fost niciodată un turist. Ai ales destinul călătorului care își alege singur drumul și care nu se teme de lipsa de confort. Ai ales neliniștea căutătorului de esențe țări… Oprește-te în câteva locuri și vorbește-ne despre ele.
Irina Cațighera: Desigur, pacea e sănătatea lumii și da, am ales să fiu medic, influențată și de faptul că ambii părinți au fost medici. Pasiunea de a călători s-a născut însă din acea neliniște de care vorbeam și care contrazice una dintre semnificațiile numelui meu. În copilărie călătoream cu gândul, citind de zeci de ori cărțile de călătorie care ocupau câteva rafturi din bibliotecă și invidiindu-i pe autori, am crescut în comunism, iar eroina familiei era o mătușă care vizitase Istanbulul, de unde primise toată familia câte o carte poștală. Cărțile acelea nu erau scrise de turiști, ci de călători. Am început să călătoresc în 1995 și am “împlinit” de curând 130 de țări. Spun călătoresc pentru că mi-am croit singură, în cea mai mare parte, traseul cu tot ce implică, transport, obiective, cazări, folosind internetul și “Lonely Planet”, Biblia mea în capitolul ghiduri turistice. Uneori am ales circuite la care am făcut extensii care dublau sau triplau durata călătoriei. Toate pentru a vedea cât mai mult și pentru a fi cât mai aproape de inima locurilor. Una e să urci într-un autocar confortabil în care-ți auzi propria limba și alta într-un tuk tuk sau într-un autobuz în care, pe lângă localnici a căror limbă nu o înțelegi, călătorești alături de găini, capre și oi. Și în care, femeie fiin, trebuie să stai în picioare cu rucsacul în spate, privind bărbații lăfăiți pe scaune. Durata pregătirii unei asemenea călătorii este de cel puțin trei luni, după care sunt necesare alte două – trei luni pentru a lasă imaginile și senzațiile să se decanteze.
Dacă mă gândesc la intensitatea trăirilor, la bombardamantul informatic, la durata pregătirii și a călătoriei în sine nu pot să nu pomenesc cele 41 de zile în Thailanda – Cambodgia – Vietnam, primăvara lui 2005, 43 de zile India – Nepal – Tibet, toamna lui 2005 și cele 63 de zile în jurul lumii, februarie – aprilie 2008 (Sri Lanka – Malaysia – Brunei – Phillippine – Singapore – Macao – Canton – Hong Kong – Java – Bali- Sulawesi – New Zealand – Hiva Oa, insula în care se găsesc spațiile memoriale și mormintele Paul Gauguin și Jacques Brel).
Am ales să țintesc departe în prima etapă a vieții mele de călător, care are deja 24 de ani ca durată. Și am început cu Asia, unde cred că am mai trăit cel puțin o viață, atât de familiare mi-au devenit chipurile, mâncarea, până și limbile pe care nu ai nevoie să le vorbești ca să te înțelegi cu localnicii, e limbajul acela universal, al întregului corp, e vorba despre atitudine, atitudinea prietenoasă, lipsită de frică, este întâmpinată cu aceeași atitudine, în plus religia și ospitalitatea le dictează comportamentul. Singurele țări asiatice în care nu am ajuns sunt Bhutan, North Korea și Laos.
Una dintre călătoriile care m-au marcat a fost cea în Ethiopia, enclavă creștină în inima Africii, cu bisericile monolitice de la Lalibela în nord și fascinantele triburi din sud, în Omo Valley River.
Acum continui să descopăr America de Sud, anul trecut a fost Peru, iar anul acesta Chile – Argentina – Uruguay, de fiecare dată circuite și extensii generoase de una singură. În urmă cu câțiva ani a fost Venezuela – Ecuador -Galapagos – Columbia și în urmă cu și mai mulți Mexic, Cuba, Jamaica.
Stilul meu de a călători este de altfel unul comun în lume, unde noțiunea de grup turistic aproape că nu mai există, se călătorește de unul singur, în doi sau în grup mic, familie sau prieteni foarte buni. La fel de comune au devenit călătoriile lungi, inițiatice, practicate atât de tineri care-și termină studiile, înainte de a începe să lucruri, cât și de persoane de vârste diferite în timpul unui an sabatic.
Nu am ales întotdeauna locuri sigure. Am fost în Siria atunci când conflictul aproape că izbucnise, trecusem deja granița în Liban când a început războiul. În Phillippine când exista un val uriaș de răpiri, din rândul turiștilor. În Java imediat după o mare erupție vulcanică și în Sri Lanka în perioada atacurilor teroriste.
Și nu știu câtă liniște am adus. Nu pot să nu pomenesc episodul Rosetta, în Egipt, despre care știam că nu mai e decât un sat de pescari, dar, pentru că acolo a fost descoperită stela care a dus la descifrarea de către Champolion a hieroglifelor, am decis să descind pentru câteva ore cu camera video și tot tacâmul stârnind curiozitatea localnicilor care mă urmăreau și insistau să-i fotografiez, uimiți și fericiți, întrebând într-una “CNN?”, “BBC?”sau fascinantele ruine preincașe din nordul Peru, unde singurii “turiști” eram eu și ghida mea sau jungla Amazonului, în Chachapoyas, tot în Peru, un eco hotel formidabil, “Gocta Natură”, în care, în afară de mine, mai “locuiau” doar patru jurnalișți de la “La Repubblica”, care realizau un reportaj despre plantațiile de cafea.
Fiecare popor are tradiția lui, obiceiurile lui, superstițiile lui, religia lui. Și, la cel din urmă aspect, cât din religia oamenilor crezi că reușește să-i apropie și cât să-i dezbine?
Irina Cațighera: Aproape toate țările în care am călătorit fiind un amestec de religii, trasat de lunga istorie, am fost norocoasă să nimeresc, în fiecare dintre ele, în perioade de toleranță. Religiile diferite, adunate într-un singur loc, se tolerează sau nu. Și dacă nu apar crime, lupte interne, atentate, razboie, pe lângă unele am trecut razant, prin unele am trecut fără să știu. E vorba despre cât de mult ești lăsat să vezi, și despre cât de ascuțite-ți sunt simțurile, pentru că ospitalitatea este omniprezentă.
În Siria am simțit tensiunea care preceda războiul, dar în Myanmar am perceput zona Rakhine ca pe o oază de liniște în plin conflict religios despre care am aflat ulterior din presă.
În India, țara cu cea mai mare parte a populației de religie hindu, m-am cutremurat aflând că șoferul mașinii închiriate cu care am călătorit o noapte întreagă pe drum marcat cu “atenție, cad pietre”, este musulman shiit, dar călătoria a fost foarte sigură și plăcută.
În Bali am participat la o ceremonie religioasă hindu care impunea o anumită ținută, iar ghidul meu mi-a adus cel mai frumos costum al uneia dintre surorile lui.
În Egipt, călătorind din Alexandria către oaza Siwa în perioada Ramadanului, într-un autocar plin de musulmani, am stat, în întuneric, o oră, singură în noapte, pentru că toți au coborât să-și facă rugăciunea, iar în Iran am purtat trei săptămâni pardesiu peste pantaloni având bineînțeles capul acoperit în numele religiei. A fost ceva normal, sigur că atunci când intri în casă cuiva respecți obiceiurile, chiar dacă nu sunt și ale tale, iar când intri în țara cuiva respecți tradiția implicit religia.
Doar dusă la extremism religia dezbină, religia bine înțeleasă apropie. Religia e, din punctul meu de vedere, dorința de a face bine. O mână întinsă, un umăr ca sprijin sau un simplu surâs.
Irina, tu eșți un fin observator! Vrei să ne spui ceva despre relația dintre bărbați și femei, așa cum ai descoperit-o, de la un meridian, la altul?
Irina Cațighera: Un subiect despre care s-ar putea vorbi ore în șir. Relație dictată și de religie. Despre Orientul Mijlociu, religie musulmană, unde femeia este doar obiect sexual și purtătoare de urmași, întotdeauna acoperită din cap până în picioare de haine cernite care-i lasă doar lumina ochilor la vedere când iese din casă, iar noaptea îmbrăcată în cea mai sexy lenjerie din lume, nu puteam să pricep de ce atâtea magazine cu lenjerie sexy în Iordania sau Liban, de cele mai multe ori analfabetă, arareori neînsoțită, pășită cu capul plecat în spatele domnului și stăpânului sau, într-o poziție de supunere totală, divorțul fiind similar cu excluderea din societate. A te așeza, ca femeie, chiar turistă, la o masă și a comanda o cafea echivalează în Maroc cu un gest de mare bravadă care întoarce privirile tuturor bărbaților.
Despre Iran, religie zoroastriană, care acoperă din nou femeia din cap până-n picioare, dar îi lasă deschise porțile școlilor și universităților, marea majoritate a femeilor iraniene fiind absolvente de studii superioare, iar unele ocupând chiar poziții importante în societate.
Despre India, țara în care o femeie este violată sau ucisă la fiecare trei minute și dacă am spus asta am spus tot.
Despre femeile din America Latină și America de Sud, amețitor de frumoase, îmbătate și îmbătându-te de viață, lăsând impresia că au toți bărbații din lume la degetul mic.
Despre cubanezele cu forme perfecte care-și vând ieftin trupul turiștilor străini, dar și despre cuplurile cubaneze în vârstă dansând incredibil de frumos în Casă de la Trova din care se revarsă muzică pe străzi în fiecare oraș.
Cum îmbătrânesc femeile în lumile văzute de tine? Sau, dimpotrivă, cum știu să păstreze tinerețea, frumusețea gândului, puterea de a se bucură de viață?
Irina Cațighera: În Japonia, South Korea, Thailanda, chiar și în China și Vietnam, am întâlnit acele femei “sans age”, trăsături mici pe față palidă marcată de ochii de o vivacitate extraordinară. Suple, neaduse de vârstă, extrem de active și de naturale, unele dintre femeile asiatice îmbătrânesc foarte frumos. Mai ales în South Korea, unde se găsesc cele mai bune clinici de chirurgie estetică din lume, frecventate de femei de pe toate continentele.
În India, Sri Lanka, Malaysia, Cambodgea față femeii se strânge pungă, ridurile strâng ochii și gură, iar viața grea își pune amprenta tot mai mult, unele dintre femeile asiatice îmbătrânesc destul de urat. Au trecut și războaie grele peste ele.
În Tibet, Nepal, Mongolia, femeile păstorițe sunt conservate de aerul rarefiat de la înălțime, parcă. Și au pe față, la orice vârstă, seninătatea cerului. Majoritatea femeilor sunt păstorițe, restul agricultoare, arse de soare și marcate de riduri adânci că pământul crăpat de seceta.
În America Latină femeile sunt foarte frumoase la orice vârstă. Cu anii capătă o distincție splendidă, puțin dură, care te îndepărtează și te apropie în același timp. Se bucură de viață din plin și se află în centrul atenției familiei și societății.
Ce încărcătură magică porți cu ține, după atâtea călătorii? Cum e când străbați mai multe lumi? Tot așa cum ai trăi mai multe vieți?
Irina Cațighera: Nu știu dacă e magie, dar peste tot, chiar dacă a fost pentru o săptămână sau pentru o lună, m-am simțit ca acasă, am știut cum să mă comport, a fost ceva intuitiv chiar dacă am citit enorm, căci dacă citești prea mult se întâmplă să nu-ți mai amintești nimic, și nu am perceput niciodată ostilitate sau pericol.
La începutul fiecărei călătorii mă simt foarte tânără, de parcă aș lua viața de la capăt. La sfârșitul unei călătorii mă simt uneori bătrână de parcă aș fi trăit o mie de vieți. Iar în timpul călătoriei, atunci când sunt singură, foarte departe, mă simt stăpâna lumiii.
Nu știu dacă e o viață sau sunt mai multe vieți, dar dacă ar fi să mai scriu o carte, după cele două cărți de nuvele publicate în anii ’90, ar fi o carte de călătorie pe care probabil nu aș termina-o niciodată.
Ai avut senzația, vreodată, că ai ajuns undeva, unde timpul stă pe loc?…
Irina Cațighera: Am fost de cinci ori în China și de fiecare dată China a fost altfel, nu ai cum să ții pasul cu China.
Există însă o regiune a Chinei, Tibetul, în care sunt sigură că timpul stă pe loc.
Și în Insula Paștelui cred că timpul stă pe loc, nu sunt însă sigură.
