Jurnalist și critic muzical, fondatorul și editorul celebrei reviste l’Opera, Sabino Lenoci este considerat unul dintre cei mai mari cronicari de operă din întreaga lume și un valoros căutător de tinere talente în toate teatrele internaționale. De altfel, cu acest scop a venit în România, la finalul masterclass-ului susținut la Opera Națională București de celebra mezzosoprană Bruna Baglioni, având astfel și ocazia de a asista la una dintre premierele spectacolului Lucia di Lammermoor în regia lui Andrei Șerban, în luna ianuarie a anului de grație 2017.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Cred că sunteți, la propriu, cea mai potrivită persoană din lume să îmi spuneți cum a fost Lucia di Lammermoor din această seară…
Sabino Lenoci: Spectacolul Lucia pe care l-am văzut în seara aceasta a fost un mare spectacol, dintr-un mare teatru! Andrei Șerban este un regizor al întregii lumi, eu lucrez mult la Scala din Milano, unde el a făcut numeroase montări. Este o producție importantă, foarte complexă, ideea lui a acestei Lucii nebune, care trăiește ca într-un fel de balamuc, este de mare efect, e un șoc, iar spectacolul e foarte bine lucrat și castingul este excepțional, Lucia e o foarte mare actriță, căci nicio cântăreață de operă nu aleargă, nu urcă, nu face toate acele curse… Am descoperit o montare valoroasă, poate prea valoroasă, și nu pentru că Bucureștiul nu ar merita un asemenea spectacol, ci pentru că e un spectacol foarte puternic, foarte complex, cu multe elemente, poate prea multe, care ar putea să-i facă pe spectatori să fie puțin dezorientați.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ați văzut spectacolul Lucia, în varianta sa de la Paris?
Sabino Lenoci: Destul de diferit de acesta… Structura scenică și ideea regizorală este aceeași, dar dezvoltarea e diferită, aici avem o nouă abordare a ideii regizorale, pe care a crescut-o și a dezvoltat-o în situații scenice diferite.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ce elemente importante accentuați într-o cronică de spectacol, în așa fel, încât să fie pe înțelesul tuturor?
Sabino Lenoci: Discursul din critica de azi diferă mult de ce se făcea acum câțiva ani. Eu sunt foarte mulțumit că în epoca modernă un spectacol de operă înseamnă și teatru. În urmă cu 50 de ani, opera însemna un cântăreț care stătea pe marginea scenei și cânta, decorul era de carton, conta doar vocea artistului. Astăzi, teatrul și regia dau un alt sens lucrurilor, iar într-o recenzie, în epoca de azi, se priveste totul în ansmablu, importantă e muzica, partitura, importantă e și orchestra, felul în care dirijorul conduce și instrumentiștii, și artiștii, dar și protagoniștii și felul în care interpretează. Eu, când scriu o cronică, mă concentrez foarte mult asupra începutului articolului, dorind să îl fac și pe cititorul care nu a văzut spectacolul să înțeleagă opera, îi descriu scena, costumele, ideea regizorală, în așa fel, încât și cei care n-au fost acolo să înțeleagă cum a fost. Și apoi mă refer la cum au evoluat protagoniștii.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ați plâns, de curând, la un spectacol de operă?
Sabino Lenoci: Da! Eu plâng mult! Sunt opere din repertoriul italian care întotdeauna mă fac să plâng, deși le-am văzut de milioane de ori, totuși, interpreții buni îți ating inima. De exemplu la Boema… Eu am fost foarte bun prieten cu Luciano Pavarotti, era marele meu prieten, iar el a debutat în Boema când era tânăr. Și de câte ori făcea Boema mă chema, iar impactul asupra mea era foarte puternic, îl vedeam pe el, un om matur, în rolul tânărului Rodolfo, iar în momentul în care Mimí moare, în momentul final, când Rodolfo își privește prietenii și întreabă Che vuol dire, quell’andare e venire, quel guardarmi così?… Ce înseamnă asta, ce-i acest du-te vino, de ce mă priviți așa? si apoi urlă: Mimí, Mimí, izbucnesc în plâns. Deși am văzut de milioane de ori scena asta, plâng.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Care e scena din Lucia care vă face să plângeți?
Sabino Lenoci: Lucia e o operă dramatică foarte frumoasă, în care au făcut scena nebuniei multe cântărețe mari, inclusiv Maria Callas, dar pe mine două interprete m-au impresionat profund, una este Edita Gruberova, iar cealaltă Mariella Devia, o mare interpretă italiană, care a făcut o Lucia extraordinară, iar la aria nebuniei, coboară încetișor scările din camera ei, cu vălul de mireasă plin de sânge în mână, iar interpretarea ei este de o intensitate teribilă, în interpretarea ei Lucia nu era atât supărată, ci era o femeie devastată, sfâșiată de suferință, după ce și-a ucis soțul, dar încă îl iubea pe Edgardo… Felul în care cânta Mariella Devia, în timp ce cobora scările cu voalul însângerat în mână m-a emoționat foarte tare. De fapt, scopul principal al unui artist e transmiterea emoției personajului, și publicul are nevoie să trăiască acea emoție, fie că e drama, fie că e bucuria personajului. Scopul spectacolului este să ofere emoție publicului.
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ați cunoscut și cunoașteți îndeaproape atâția artiști mari, cum sunt dincolo de scenă?
Sabino Lenoci: Eu sunt bătrân și frecventez teatrul de când aveam 5 ani, căci tata era profesor de orchestră și mă lua cu el. Îi vedeam pe toți, pe Callas, pe Tebaldi, pe di Stefano, îi cunoșteam, le urmăream impactul scenic, iar apoi, când am crescut și am devenit critic, ei mă tratau ca pe cineva apropiat, ca pe un copil pe care l-au crescut, așa erau Giuseppe di Stefano, Renata Tebaldi, Mirela Frenni, Plácido Domingo, Leo Nucci, toți prieteni apropiați și persoane extraordinare, căci majoritatea marilor artiști așa sunt, divi pe scenă, apoi foarte naturali în viața de zi cu zi, au o umanitate și o predispoziție la prietenie profunde. Eu cred că, fundamental, artistul liric e o persoană singură, călătorește pretutindeni în lume, azi e la București, mâine la New York, cu unele excepții, călătoresc singuri, iar din acest motiv sunt solitari și în viața personală, iar când găsesc o prietenie sunt foarte fericiți. Cu Luciano, cu marele Luciano Pavarotti, pe care l-am urmat mult când mergea în turnee – către final mergea cu Nicoletta, dar când era cu prima soție și cu fetele cele mari, mergea singur – vorbeam, povesteam, el studia și, câteodată, de exemplu, mă întreba dacă a luat bine o anumită notă. Iar eu îi spuneam, uimit: Tu, marele Luciano Pavarotti mă întrebi pe mine dacă ai atins bine nota?! De fapt, el era dornic de atenție, de afecțiune, de prietenie…
Marea Dragoste / revistatango.ro: Ați călătorit și ați văzut marile teatre din întreaga lume, unde se situează Opera de aici, din București?
Sabino Lenoci: Le-am văzut pe toate, din întreaga lume, iar în România e prima oara când vin. Nu e prima oara când sunt invitat, dar e prima oară când am putut veni, și am găsit aici o realitate foarte frumoasă, un teatru solid, foarte bine organizat, cu un organism de oameni foarte eficienți, iar într-un oraș care, scuzați-mă că fac o asemenea afirmație, nu este considerat un oraș cultural la nivel mondial, să ai o operă ca aceasta cu un spectacol la acest nivel internațional, cu o organizare atât de bună, e ceva foarte rar, foarte frumos. Sunt marile teatre din lume, Metropolitanul, Scala, Opera din Roma, care au propria lor identitate, însă ce am văzut aici în aceste două zile poate situa Opera din București alături de marile teatre ale lumii.
