Fragila si puternica, sigura pe ea si timida, trista si frumoasa – Marina Constantinescu este intruchiparea unei formule paradoxale care o face neasemuita. Cu mai putin de o luna inainte de inceperea Festivalului National de Teatru 2014, editie cu numarul 24 la a carei directie se va afla, am stat de vorba cu realizatoarea emisiunii care innobileaza de atatia ani grila TVR, „Nocturne”, cu iubitoarea nebuna de arta, cu femeia, cu mama, cu rebela cautatoare de sensuri care este – ce noroc pentru contemporanii sai!- Marina Constantinescu.
Marea Dragoste – Tango: Cum de iti pastrezi credinta in teatru si in mesajul sau artistic, dupa atatia ani in care tot ceea ce tine de arta, de iluzie si de speranta a decazut?
Marina Constantinescu: Visul nu ma paraseste niciodata. Se mai transforma, uneori, in cosmar, dar vin repede zorile si-l spulbera. Teatrul este legat direct de viata, de experimente si de experienta, de calitatea umana, de dialog si intalnire. De misterul noptilor si al imaginatiei. in acelasi timp, creatorii sunt fiinte fragilizate de continua dedublare, de iesirea din eu si imprumutarea, temporara, a unei alte personalitati. Complicat. Si istovitor. Traim vremuri ciudate, urate pe termen lung, care ii destabilizeaza pe cei sensibili. Cred ca a decazut totul calitativ si moral. Viata de zi cu zi, comunicarea, increderea, apetitul fata de citit, curiozitatea fata de actul cultural autentic. Artistii cara pe scena, inevitabil, „calitatea” vietii pe care o traverseaza. Inainte erau eroii nostri, lumea le facea loc in fata la cozi la carne, erau inconjurati de iubire, pretuire, tandrete. Acum… confuzia, amestecul valorilor cu mediocritatile si cu submediocritatile tulbura rau apele. Eu ma insotesc mereu si pentru mereu cu imagini, gesturi, replici dintr-un spectacol pe care il vad in Bucuresti, in tara si aiurea, in lumea asta mare. Si asta este salvator! Iluzia si speranta mea!
Marea Dragoste – Tango: Traim epoca filmuletelor pe youtube, a jocurilor video, a productiilor cinematografice 3D, 4D, 7D… Si-n asemenea epoci, totusi, actorul isi da sufletul pe scene, in spectacole unicat. Nu e pacat de atata risipire?
MARINA CONSTANTINESCU: Formele spectacolului vor fi pe pamant atata timp cat viata. Grecii antici ne-au invatat asta. Este un cordon ombilical intre cetate si teatru. Dincolo de orice mode. Iar filmul e film. Altceva! Asa cum in teatru intalnim tendinte, tot felul de mode, de experimente, tot asa si filmul isi are formele lui de cautare. Cu o alta vibratie. Diferita de cea dintr-o sala de spectacol. in arta nu se risipeste nimic. Energiile circula.
Marea Dragoste – Tango: Esti pentru a doua oara la directia Festivalului care sta sa inceapa. Cat de grea a fost prima experienta de acest gen si ce anume din ceea ce ai invatat atunci te va face sa iti fie putin mai usor de data aceasta?
MARINA CONSTANTINESCU: Cei trei ani cand am facut Festivalul National de Teatru, 2005, 2006, 2007, au fost cei mai grei, nebuni, furiosi si frumosi. Cunoscand oameni exceptionali, m-am descoperit mult mai profund pe mine. A fost o experienta fabuloasa, din toate punctele de vedere! M-am pus in slujba breslei mele cu toata credinta, cu sinceritate si cu devotiune. Au fost intalniri umane, tot felul de povesti care m-au marcat pentru tot restul vietii. Am pastrat, insa, prea mult, si gustul unor dezamagiri, umane, si senzatia ca doar am intins un elastic, l-am eliberat cand am plecat si el s-a intors, in timp, aproape de forma initiala. sunt inertii care se dilueaza greu. Exista cumva ideea ca un festival inseamna o suma de spectacole. O selectie. Si cam atat. Punem o lista pe masa si ne vedem de treaba. Nimic mai aberant. Unui Festival trebuie sa i se construiasca o structura, o identitate, un tip de anvergura. Mereu trebuie adaugat, poate scos cate ceva, umbli la un reglaj fin. A fost foarte greu, am invatat din mers o multime de lucruri, de legi, am descoperit lumea din spatele scenei fara de care nimic nu se intampla. Am invatat, in ciuda tuturor loviturilor nedrepte, sa nu renunt sa cred in oameni. Sa acord si sa-mi acord o a doua sansa. Am invatat sa ma lupt pentru bani, pentru fonduri si sponsorizari, pentru promovare si imagine ca sa reusesc sa-mi produc proiectul meu pentru Festivalul National de Teatru. Este raspunderea directorului artistic sa faca asta.
Marea Dragoste – Tango: Ti-e frica de ceea ce va fi? Reusesti sa iti stapanesti emotiile?
MARINA CONSTANTINESCU: Sunt un om timid, emotiv, perfectionist, pretentios cu mine si, implicit cu cei din jur. De cele mai multe ori reusesc sa ma stapanesc, sa-mi controlez starile interioare, tensiunile. Cu mica mea echipa de la televiziune, cu cei cu care lucrez de atatia ani la „Nocturne” ma inteleg, uneori, fara multa vorbarie. Ne cunoastem foarte bine, ca intr-o familie, am dus multe impreuna, si bune, si grele, ne simtim, ne intuim, nu risipim efortul, totul e concentrat pe ce avem de facut. E ca la tango. Stim pasii, ritmul, exista doar tensiunile creatoare, provocatoare. Cand am o alta echipa, pentru un alt proiect, trebuie sa o iau de la zero. Ma izbesc de inertii, de alt mod de lucru cu care nu vreau sa ma imprietenesc. Vreau sa creez o armonie in intregul pe care il construim, impreuna, pentru ca orice detaliu vorbeste despre intreg. Incet, incet, vom reusi.
Artistii cara pe scena, inevitabil, „calitatea” vietii pe care o traverseaza. Inainte erau eroii nostri, lumea le facea loc in fata la cozi la carne, erau inconjurati de iubire, pretuire, tandrete. Acum… confuzia, amestecul valorilor cu mediocritatile si cu submediocritatile tulbura rau apele.
Marea Dragoste – Tango: Si, totusi, care sunt lucrurile pe care le-ai pus la cale cu atata drag, incat de-abia astepti sa le vezi intamplandu-se? Ce va fi special la editia de anul acesta?
MARINA CONSTANTINESCU: Am inceput in martie munca pentru Festival. Am umblat prin toata tara pentru selectie, am cautat ideea unei rebranduiri, unei structuri de anvergura spirituala, am inceput sa caut oameni cu care sa lucrez pentru imagine, pentru un vizual puternic, pentru un site activ, dinamic, apoi pentru ziarul festivalului, pentru campania de promovare, pentru componenta academica. Teatrul nu este singur. Este in permanenta insotire cu artele, cu muzica, cu dansul, cu pictura, cu sculptura. Polifonia artelor in acest Festival m-a preocupat enorm. Doina Levinta va avea o expozitie personala de scenografie la care munceste de cateva luni, impreuna cu Irina Tapalaga, curatorul expozitiei si Art Director ul Festivalului. Nu este deloc simplu pentru ca nu stim sa pastram memoria teatrului. Daca cineva dintr-un teatru s-a suparat, pleaca la subrat cu fotografii unice. Nu mai poti sa reconstitui momente fundamentale din istoria teatrului si din povestea unui creator. Costumele sunt depozitate im conditii improprii, de prea multe ori, in cazul in care nu au fost taiate si transformate pentru alte spectacole. Cu toate astea, veti putea vedea intr-unul din spatiile noi ale Teatrului National o expozitie-document-confesiune, care va arata relatia scenografului Levinta cu cativa dintre regizorii nostri remarcabili. Veti putea vedea treizeci de spectacole din tara si din Bucuresti, spectacole cu trupe mari sau teatru de camera. Va invit sa nu ratati pentru nimic in lume „Donka, o scrisoare catre Cehov”. L-am vazut de trei ori la Bogota, la unul dintre cele mai mari festivaluri.
Marea Dragoste – Tango: Numai ca anul acesta nici macar Teatrul National nu il aveti in intregime…
MARINA CONSTANTINESCU: Anul acesta nu am avut scenele mari. Sala Mare de la National va fi gata anul viitor, Opera renoveaza si are premiera ei, Opereta nu e gata… dur. Am inceput sa cautam si alte locuri. Nu e simplu. Am gasit o sala cocheta la Otopeni, la Centrul Cultural „Ion Manu”. Acolo vor avea loc spectacolele de teatru-dans. Un loc nou pentru circuitul Festivalului. Teatrul de pe Lipscani, Teatrul Excelsior intra si ele in traseele Festivalului. Jucam si la Mall Baneasa, datorita deschiderii celor de acolo, sala epika intra, si ea, in traseul teatral al FNT. Pilonul principal este Teatrul National, cu toate salile de joc, cu spatii pentru expozitii, pentru repetitii. Este un gest remarcabil pe care directorul sau, Ion Caramitru l-a facut pentru Festival. Ca si acela al echipei tehnice. in Bucuresti se joaca de ani de zile, cu acelasi succes si cu mare grija fata de calitatea actului artistic cateva spectacole mari. Pentru ca mari sunt numele actorilor din distributie, numele regizorilor, sceografilor. Si mare este si atentia directorilor de teatru ca ele sa-si pastreze calitatea, prospetimea, publicul. Ele se vor juca in Festival sub titlul „Maestrii”, facand, astfel, o reverenta in fata modelelor noastre.
Marea Dragoste – Tango: Si aveti si o productie proprie…
MARINA CONSTANTINESCU: Am muncit ca niste sclavi la galere pentru o productie a Festivalului. Toate marile festivaluri din lume au. „Danaidele” lui Silviu Purcarete a fost o co-productie a Teatrului National din Craiova cu Festivalul de la Avignon, Edinburgh, Wienerfestwochen. De pilda. Am vazut la Timisoara, la Teatrul German de Stat „Cabaret”, un musical facut de Razvan Mazilu. Cu trupa formidabila pe care Lucian Varsandan a facut-o acolo, discret si temeinic. Este un tip extraordinar acest director!. in primavara, am stat mult de vorba cu Razvan Mazilu. Am avut multe variante pentru un atelier de musicall, de pregatire temeinica vocala, corporala, de studiu, de laborator. Am organizat o auditie pentru tinerii actori din toata tara. Am ales douazeci si cinci. Sunt extrardinari. Cei mai multi nu au nici un angajament sau colaborari solide in teatre. Mi se pare o forma grava de iresponsabilitate fata de tinerii absolventi. Numarul acestora este gigantic! Si nejustificat pentru piata. Nu preocupa pe nimeni un studiu serios. sunt doar vanitati care sa mentina titluri academice pentru oameni care au treaba cu meseria tot atata cat am eu cu siderurgia. Exista o generatie parasita. Pentru asta am hotarat sa luptam ca nebunii ca sa facem „West side story”, manifestul unei generatii, asa cum l-a scris, de fapt, Bernstein. Este o mega-productie. Se repeta din 19 august, la sala de sport de la National. Fara oprire. Este demolator. Dar toata lumea isi doreste nu doar un spectacol, ci sustinerea acestui manifest. Iar Razvan Mazilu este cel care a reusit sa-i seduca, sa le dea mult din nebunia lui. Ii admir pe toti pentru ca n-au ezitat sa treaca peste limitele psihice, peste cele ale trupului, ale glasului. S-au asociat proiectului Dorina Lazar, care va gazdui cele sase reprezentatii pentru care am platit, deocamdata, drepturile de autor. Dorina Lazar a intins o mana generoasa tuturor, stand la masa cu noi, cot la cot. Maestrul Marin Cazacu! La fel de generos si intelept, a facut ca visul sa inceapa sa prinda conturul unei realitati. Am visat ca Orchestra de Tineret sa cante aceasta infernal de dificila partitura! Pentru ca sunt si tineri, si geniali, si au aceeasi situatie, mai fara angajamente ferme. Iar Marin Cazacu a zis da! Si ne-a ajutat sa ajungem la Maestrul Gabriel Bebeselea. Un tanar si un mare dirijor. Doina Levinta face costumele. Aura Corbeanu nu a spus niciodata nu se poate, chiar daca a parut, pana foarte de curand, o utopie. Asa cum Kelemen Hunor nu a zis „nu” proiectului meu de Festival…
Nu sunt un om monden pentru ca nu comunic bine cu persoane noi, necunoscute. Nu am preocupari legate de o garderoba pe care sa o etalez. Ma intereseaza cercul mic, nu cel mare.
Marea Dragoste – Tango: Vei face, in zilele festivalului, o baie de multime, de priviri, de intalniri. Va trebui sa fii mondena macar atunci, tu, care in restul anului aproape ca fugi de lume. De ce esti atat de retrasa? Ce motive te tin departe de ispitele mondenitatii?
MARINA CONSTANTINESCU: Nu sunt un om monden pentru ca nu comunic bine cu persoane noi, necunoscute. Nu am preocupari legate de o garderoba pe care sa o etalez. Ma intereseaza cercul mic, nu cel mare. Serile sau zilele cu prietenii mei la cate o masa bogata sau doar cu un pahar de vin. Viata mea este normala, fara nimic spectaculos. Viata mea este Luca. Tot ce fac este un mecanism care sa ma ajute sa nu imbatranesc prea repede, sa nu ma usuc, sa nu-mi pierd curiozitatea, rasul, bucuria.
Marea Dragoste – Tango: Imi spui „viata mea este Luca”, asa cum spun si eu despre copiii mei. Conteaza atat de mult munca noastra, profesia, ceea ce lasam scris? Ce lasam in urma noastra, Marina, cu adevarat?
MARINA CONSTANTINESCU: Ce lasam in urma?… Poate gesturi, poate tandrete, cateva obiecte si, poate, cateva amintiri. Frumoase. Poate zambetul, anumite ritualuri, fotografii. Am incercat sa pastrez toate obiceiurile parintilor mei legate de masa de duminica in familie, de Craciun si Paste, de zilele noastre, de prezenta vitala a prietenilor, de mersul la mare, la schi, din pacate, prea putin cataratul pe munti. Vorbesc zilnic cu fratele meu din Canada. Asa cum vorbeau si Mama, si Tata. Uneori, inchid ochii si vad bucataria noastra din Pajura, unde stateam la povesti, aud hohotele de ras din iernile sau verile de la Sinaia, de pe faleza de la Eforie Nord. Am fost foarte fericiti noi patru!… Am fost cu fratele meu anul trecut, in iarna, in Cuba. Tot clanul. Ca pe vremuri… Asta ramane dupa noi? Felul asta de a fi impreuna? Poate Luca si Bogdan, varul lui, vor duce spiritul nostru mai departe. Il privesc pe Luca… un adolescent, cu cautarile si suferintele varstei.
Anii din urma mi-au imprimat, parca, o anumita tristete. S-au strans multe, multe. Am priceput, insa, nuantele vietii, cutele ei, nu mai sunt intransigenta si categorica. Caut cu disperare sa intru intr-o relatie armonioasa cu mine. Ma straduiesc sa nu mai judec.
Marea Dragoste – Tango: Luca seamana cu tine?
MARINA CONSTANTINESCU: Are ochii verzi ai bunicii mele materne. Liniile si culorile mele. Si incapatanarea mea rea. Tipul meu patimas si pasional din discurs, din actiuni. Cred ca seamana cu Mama la usurinta cu care vorbeste si se imprieteneste cu oricine. Si cu fratele meu la bunatate. Fratele meu, Razvan, are o bunatate funciara.
Marea Dragoste – Tango: Dar cu parintii tai semeni? Ti se intampla si tie sa ti se para ca, pe masura ce trec anii, le semeni parintilor tai la aceeasi varsta?
MARINA CONSTANTINESCU: Ani si ani am stiut ca seman cu Tata. Mai interiorizata, mai distanta. Am avut umorul sau ludicul combinat al parintilor dintotdeauna, insa. Nu am fost expansiva ca Mama. Cand ea ne-a parasit, Tata imi spunea ca merg ca ea, ca ma agit ca ea, ca sunt cicalitoare ca ea… Cand eram pustoaica rebela si incapatanata nu mi-as fi imaginat cat de mult voi semana si cu Mama cea devotata pana la moarte noua. Parintii mei s-au iubit fara sa aiba o relatie monotona, pasnica. Au fost doua personalitati, doi oameni vii, carora le-a placut viata, pe care au stiut sa o traiasca ca pe un dar de la Dumnezeu. impreuna. Pana la capat.
Marea Dragoste – Tango: Ce s-a schimbat in tine odata cu trecerea anilor? Cum era Marina abia iesita din facultate si cum este acum? Ce ai castigat, ce ai pierdut?
MARINA CONSTANTINESCU: Anii din urma mi-au imprimat, parca, o anumita tristete. S-au strans multe, multe. Am priceput, insa, nuantele vietii, cutele ei, nu mai sunt intransigenta si categorica. Caut cu disperare sa intru intr-o relatie armonioasa cu mine. Ma straduiesc sa nu mai judec. Pe nimeni. Am invatat sa ma bucur mai mult de gesturile mici, de ce nu este spectaculos, de calatoriile mele, de ce vad, de ce povestim, de spectacole cu povesti fabuloase, de puterea celor care mai cred ca se poate construi aici orice, un vis, un proiect, un copil.
Marea Dragoste – Tango: Faptul ca esti artista si ca traiesti intr-o lume de artisti iti da o sansa in plus sa fii fericita? Unde sa cautam fericirea? Unde s-o gasim?
MARINA CONSTANTINESCU: Am un afis, printre primele de la Muzeul Taranului Roman. Citesc zilnic ce spune Horia Bernea si merg mai departe invatand sa iubesc clipa. „Lumea e fabuloasa prin scop, frumoasa ca facere, complexa prin vietuire si spirituala prin materialitate”.
Material realizat in septembrie 2014
