În 1991 am fost pentru prima (și pentru ultima) oară în viață la Paris, cu un autobuz de ocazie. Autobuzul (care era chiar autobuz, nu autocar), ponosit și deșălat, transporta elevi români, însoțiți de profesorii lor, la un concurs de ortografie franceză organizat de primăria din Paris. Pe autostrada Strasbourg–Paris autobuzului i-a sărit o roată (din spate-stânga) și, pentru că delegația română nu dispunea de bani pentru reparații, șoferul a tăiat, din pădurea alăturată, o creangă groasă cu care a înlocuit roata (așa cum făceau pe vremuri țăranii cu roțile de la căruțe). Frunzișul bogat care mătura asfaltul îi stupefia pe șoferii angajați în depășirea noastră și mai-mai să-i facă să se tamponeze între ei.
Dar altceva vreau să povestesc. La Paris m-am plimbat mult pe jos, atent la viața străzii. Nu aveam decât 100 de franci în buzunar pentru o săptămână (aproximativ 10 dolari). Noroc că m-a găzduit Matei Vișniec în garsoniera lui din Cité Universitaire și că Monica Lovinescu, realizatoarea emisiunii Teze și antiteze la Paris pentru postul de radio Europa liberă, m-a plătit cu 500 de franci, pe loc, după ce a înregistrat un interviu cu mine.
Mă plimbam prin Paris, singur și melancolic, și vizitam tot ce se putea vizita. La un moment dat, dus de un șuvoi de oameni și încurajat de un afiș pe care se menționa că intrarea este liberă, am ajuns pe un stadion mic (dar surprinzător de mare, pentru zona centrală a metropolei în care se afla). Se sărbătorea acolo împlinirea a nu știu câți ani de la înființarea jandarmeriei franceze. Am luat loc în tribună, alături de câteva mii de alți oameni, foarte diferiți între ei, femei și bărbați, bătrâni și copii, albi, negri și asiatici. Predominau numeric bărbații îmbrăcați în uniforme miltare pompoase, cu fireturi și decorații.
În arenă, jandarmii făceau demonstrații de virtuozitate polițienească: călare pe cai atent țesălați, cu cozi împletite, sau pe motociclete sofisticate executau acrobații spectaculoase, urmărite cu un murmur de admirație de toți cei prezenți. O tânără așezată în stânga mea rămânea însă tăcută și avea un zâmbet trist. Bărbatul aflat pe scaunul următor, corpolent, cu un început de chelie, încerca mereu s-o antreneze și pe ea în frenezia generală, dar nu reușea. În zadar îi dădea câtea o palmă de încurajare în spate, în zadar îi cuprindea un genunchi în mâinile lui butucănoase și îl zgâlția. Ea zâmbea din politețe și rămânea cu gândurile ei.
Din acel moment n-am mai fost atent decât la ea. Le cer scuze acum, cu întârziere, jandarmilor francezi care se întreceau pe ei înșiși în demonstrarea aptitudinilor de jandarmi și pe care i-am ignorat timp de două ore, dar ceea ce se întâmpla în sufletul tinerei femei de lângă mine mi s-a părut mai demn de atenție. Din gesturi și frânturi de discuție, din expresii ale fețelor și intonația cu care erau pronunțate cuvintele am reconstituit o dramă.
Tânăra, pe nume Juliette, era însoțită nu numai de bărbatul impetuos și grosolan, Paul, care îi era unchi, ci și de tatăl și mama ei. Tatăl era așezat imediat după Paul, iar mama, cea mai îndepărtată de mine, dincolo de cei doi bărbați. O întreagă familie venise, din curiozitate și din dorință de amuzament, pe stadion.
Juliette, în vârstă de 27-28 de ani, era nemăritată și ajunsese, nu-mi dau seama în ce împrejurări, amanta lui Paul (fratele tatălui ei), cu peste douăzeci de ani mai în vârstă decât ea. Acesta nu avea o familie și locuia, presupun, cu familia fratelui lui. Poate că la început Juliette îl acceptase din nevoia firească de viață sexuală, dar după un timp ajunsese să îl deteste și nu știa cum să mai scape de el. Avea un prieten tânăr, Denis, frecvent invocat și persiflat de Paul. Juliette voise să-l invite și pe el la parada jandarmeriei, dar Paul, aliat cu părinții ei, o determinaseră să renunțe.
Era o luptă inegală, trei contra unu. Tatăl tinerei știa că fratele lui, pentru care avea slăbiciunea unui om serios față de unul libertin, făcea amor cu Juliette, dar tolera această situație. Îi convenea probabil faptul că totul rămânea în familie. Când se referea la Denis, se simțea… gelos și vorbea la rândul lui batjocoritor despre el. Mama tinerei nu știa nimic despre această încurcată situație. Părea naivă și se bucura cu discreție, după normele politeței franțuzești, că ieșise în oraș cu toată familia. Se purta cu Juliette ca și cum ar fi avut un ascendent asupra ei: ea era femeie măritată, cu un copil, în timp ce Juliette putea fi considerată o fată bătrână.
Demonstrațiile continuau în arenă, spectatorii îi aplaudau și ovaționau pe jandarmii de elită care alergau după răufăcători imaginari. Numai Juliette avea o privire absentă, prinsă în capcana pe care viața i-o întinsese. Tresăream dezgustat ori de câte ori Paul o îndemna, prin câte un ghiont și prin râsul lui zgomotos, să participe la animația generală. Am acumulat multă aversiune față de el.
M-am ridicat brusc, înainte de încheierea spectacolului, și am ieșit grăbit din rând, ca și cum mi s-ar fi făcut rău. N-am ieșit prin dreapta, unde n-aș fi deranjat pe nimeni, ci prin stânga, forțându-i pe cei așezați să-mi facă loc. După ce am depășit-o cu delicatețe pe Juliette, ajuns în dreptul lui Paul, l-am călcat intenționat pe picioarele încălțate în pantofi fini, cu toată greutatea corpului meu. A urlat de durere, atrăgând până și atenția unor jandarmi din arenă. Iar eu am simțit o plăcere sadică să-mi apropii fața de fața lui și să-i spun „Excusez-moi!”
Text publicat la rubrica Timp retrăit, în iunie 2017
Photo by Chris Karidis on Unsplash
