A-mi spune ca un barbat are masina e ca si cum m-ai anunta, in culmea socului, ca ai gasit un fulg in perna. Viata lor depinde de furtunul prin care curge ticneala auto. Daca ai calcat din greseala pe firele care le alimenteaza lor mandria de soferi, e ca si cum le-ai smuls perfuzia cu glucoza din vene – mai agonizeaza un pic si apoi mor (sau te parasesc si-si cauta alta, care sa nu le atraga atentia asa des ca pupa mai frantuzeste masina decat nevasta).
Pe scurt, nimeni nu mai tresare cand un barbat – care, de altfel, stie ca nu-i frumos sa porti ghiul – poarta pe degetul mare ineloiul de la cheile masinii, in timp ce scutura brelocul, intr-un tic ridicol.
Dar cand femeile au masini si le incaleca gratioase, ca niste amazoane tabacite-n trafic, se schimba perceptia. E deja un peisaj senzual, atipic.
E drept ca, de cativa ani buni, aproape orice femeie care n-a pierdut vremea prin scoli a reusit sa puna mana pe o masina, la scurt timp dupa ce-a pus mana pe un barbat. Maretia victoriei erotice e definita de marca masinii si de anul fabricatiei.
M-a luat invidia pe dinainte si am uitat ca, de fapt, nu asta intentionam sa scriu azi. N-am vrut, initial, sa ma infig in parul celor care au priceput inaintea mea ca o masina nu se ia numai in rate sau cu banii jos, ci si cu hainele jos.
Asta e un subiect care s-a inflamat aici numai si numai pentru ca sunt foarte rea si a trebuit sa ajung in Canada ca sa-mi permit sa am masina. Facusem tot posibilul si in România, de exemplu tin minte ca, intr-o vara, eu si Alice am dat cate 12 examene ca sa ne terminam masteratele, pentru ca auziseram noi ca asa vom avansa pe scara sociala.
Pasamite s-a rupt scara cu noi, ca (eu, cel putin) nu mi-am gasit fericirea prin saloanele auto, iar banca ma privea condescendent, cu durere muta, de fiecare data cand ceream finantare pentru masini.
Au trecut multi ani de cand stau la Toronto, din cand in cand mai vin prin România si constat ca lucrurile au luat intorsaturi (ba chiar contorsionari) interesante. Azi, nimeni nu mai are nevoie de banca, fiindca masinile adevarate, cu caroserii disperat de sexy, cu motor zburdalnic si far alunecos, se obtin cu ceva mai putine hartoage si ceva mai multa strategie subterana.
Dar sunt asa aratoase, de le scuipi sa nu le deochi si-ti vine sa pupi boticul lor nichelat – asa cum cei ce le-au cumparat au molfait boticul rujat al noii stapane de herghelie putere.
N-am puterea sa condamn pofta de masini bune , eu insami m-am pretins ani la rand independenta de ciurucurile materiale – dar am sfarsit prin a ma darui unui extaz pe cat de frivol, pe atat de necesar.
Cand conduc sau ma cara cineva cu vreo masina buna, imi curata automat toate petele dificile din cap si imi vindeca idealismele caraghioase de cucoana interbelica. Psihoterapiile de dospire a moralului sunt totusi la fel de scumpe, dar mult mai plicticoase decat tratamentul cu lux automobilistic.
Ce superficialitate frumoasa, o ador… Sunt topita dupa masini, va spun lasand nasu-n jos – nu de rusine, ci doar ca sa-mi pitesc zambetul vinovat. M-am intrebat uneori cu groaza daca nu cumva as fi in stare sa ma indragostesc de un barbat (si) fiindca birjareste o masina sexy.
Eram chiar alarmata de penibila mea lipsa de profunzime… Dar mi-am adus aminte brusc de marile, saracele mele iubiri, traite prin tramvaie si parcuri. Si mi-a venit inima la loc – un fel de-a spune, pentru ca inima din acei ani nu s-a mai intors niciodata la locul ei.
