Este actor de film și de teatru, profesor de actorie și președinte onorific al UNATC, iar după un recital de poezie eminesciană la Casa Artelor Dinu Lipatti, în care a fost însoțit de pianistul Horia Maxim, am stat de vorbă despre carieră, poezie, muzică, destin…
Interviu realizat în decembrie 2018
Fotografii de Paul Buciuta
Alice Năstase Buciuta: Sunteți un actor de succes, un actor recunoscut, ați știut dintotdeauna că acesta vă va fi drumul, că veți fi actor?
Adrian Titieni: Drumul meu e sinuos și a început demult. Mă și tulbur puțin când mă gândesc cât de departe e începutul. Undeva, prin 1982, gândurile mele erau să devin un economist de vază al acestei țări urmând modelul mamei mele. Dar o profesoară, un om de bine, cu un tip anume de determinare, Domniţa Petri, m-a contrazis și m-a bătut la cap, făcându-mă să mă gândesc cu seriozitate la povestea cu actoria. Mă văzuse recitând la sărbătoarea liceului și mi-a spus: ”Tu, obligatoriu trebuie să faci asta!” Eu nu mă pregătisem, acolo, la Bistrița, nu aveam nici o legătură cu marile scene… Sigur că la Bistrița veneau toate teatrele din regiunile limitrofe, Turda, Târgu Mureș, Cluj, Oradea și văzusem și acolo teatru, de o calitate mai bună sau mai îndoielnică, dar eram, cumva, familiarizat cu lumea teatrului, mai ales că urmăream și la televizor teatrul de luni, nu-l pierdeam niciodată. Privind în urmă, acum îmi dau seama că mă gândeam că mi-ar plăcea să fiu actor, dar n-am îndrăznit niciodată. Și, la momentul potrivit, a venit omul providențial care a spus: ”Tu trebuie să faci asta”. Și atunci am preluat informația și mi-am asumat într-un fel sau altul intenția doamnei profesoare, chiar dacă am stârnit foarte multe valuri multe, atât în familie cât și în școală. Era ceva nemaiauzit să dai la teatru în 1982, în Bistrița. Cert este că m-am autoconvins că e pentru mine și că trebuie și că pot să fac asta, de asemenea manieră, încât deși toți cei din jur îmi spuneau că la teatru se dă admitere de câte 7-8 ori la rând, eu eram convins că voi intra din prima. Și așa a fost, căci, dacă n-aș fi intrat din prima, nu cred că aș mai fi încercat, cred că nu aș mai fi avut putere. Pusesem atât de multă energie în acel moment, în examen, încât, dacă nu ar fi fost cu reușită, nici nu-mi dau seama cum ar fi fost traiectoria mea.
Dar se intra foarte greu în anii aceia!
Adrian Titieni: Și acum se intră greu. Răspunsul unui prieten a fost: s-au bătut pilele între ele… (râde) Cert este că acestea au fost începuturile mele, după care, prin anul doi, m-am demotivat. Aveam senzația că nu e pentru mine, că m-am pripit, că, până la urmă, nu acela a fost drumul meu, ci era drumul doamnei profesoare Domnița Petri, care avea o deschidere spre poezie și visare, deși era ingineră și preda tehnologia materialelor de construcții într-un liceu din Bistrița, de fapt, scria versuri foarte bune, iar acum e la Silicon Valley, lucrează în IT. Ulterior mi-am revenit și am continuat să merg înainte. După aproape 35 de ani de la acele întâmplări, poți privi în urmă ca îți dai seama de meandricele și sinuoasele ocoluri (râde) absolut obligatorii în parcursul temporal. La un moment dat ești copleșit de activitate, alteori apar perioade de acalmie. Actorul e, în esență, de gen feminin, în sensul în care el trebuie să aștepte să fie chemat la dans, nu poate iniția, nu poate genera nimic, așteaptă să fie cerut…
Deci înțelegeți acum ce incorectă e lumea asta în care femeile așteaptă!
Adrian Titieni: (râde) Acum lumea e într-o permanentă și perpetuă schimbare, iar femeile își clamează drepturile și bine fac! Ușor-ușor toate prejudecățile și cutumele de genul acesta vor fi într-un fel sau altul zdruncinate din rădăcini, că doar tot ființă umană trăitoare pe Terra e și femeia. (râde) Sigur că bine-ar fi ca în tăvălugul ăsta care vine peste noi cu reperele politically (in)correct ar trebui să nuanțăm și să ne gândim explicit la rolul și funcția noastră. Dacă fiecare conștientizează rolul și funcția lui și în relație cu propria persoană, și în relațiile cu ceilalți, atunci nuanțele acestea ar da dimensiunea echilibrului și a normalității, după opinia mea, și cred că am dreptate.
Deci ați avut și perioade când ați așteptat să fiți chemat, dar, de la un moment dat încoace, sunteți foarte în vogă. Când și cum ați devenit recunoscut și iubit?
Adrian Titieni: Ecuația reușitei nu e numai cu talent, și cred că e din ce în ce mai puțin cu talent. E și cu capacitatea de a-ți calibra într-un fel sau altul atitudinea la nevoile momentului, iar asta înseamnă să existe și determinare, să ai și răbdare, și înțelegere, multe calități necesare pe care le cultivi în timp. Am fost destul de răbdător, am spus „da”, în principiu, deși au fost și situații în care am spus „nu”, acolo unde lucrurile păreau a fi improprii. Iar acum mi se pare că viața mi-a oferit mai mult decât m-am așteptat din perspectivă profesională. Chiar am fost norocos și am atins niște obiective pe care nu le-am configurat antefactum, mi s-au întâmplat, pur și simplu. De exemplu, nu m-am gândit niciodată că o să ajung la Cannes și totuși am ajuns. Mi s-au întâmplat tot soiul de chestiuni frumoase și, pentru asta, mulțumesc lui Dumnezeu și oamenilor care lucrează prin El. Dar eu am avut și debușeul profesoral și asta m-a ajutat mult. Fiind profesor la Universitate și baza mea fiind acolo, am putut să-mi aleg proiectele, atât în film, cât și în teatru. Și, așa cum vă spuneam, am spus „da” și apoi mi-am înțeles rolul. Dacă te duci cu încărcătura așa-zisului tău background, lucrurile se amestecă și nu ies bine. De aceea eu știu că atunci când sunt actor, sunt actor și atât, sunt în banca mea, ascultător, iar regizorul e regizor, nu are vârstă, nu are sex, îl ascult și nu-mi depășesc competențele. Sigur că fiecare dintre noi se raportează la lume judecând-o, punând-o în propriile tipare, dar trebuie să știi când e cazul și când nu e cazul.
Deci nu mergeți acolo să spuneți, „stai nițel, că eu sunt profesor de actorie”, renunțați la ego, când e cazul.
Adrian Titieni: Eu vreau să cred că așa fac, și sper că așa se vede și din afară.
Asta a venit firesc sau ați lucrat în acest sens?
Adrian Titieni: S-a întâmplat un lucru. La început, în momentul în care am vrut să fiu actor, m-am gândit că vreau ca lumea să fie foarte atentă la mine. Voiam să revendic lucruri, să schimb, să transform, să-mi exprim punctul de vedere, să fiu în centrul atenției, să exprim o revoltă interioară pe care toți tinerii o au și e firesc să o aibă. Ușor-ușor mi-am dat seama că, de fapt, ca să ai resurse, energie și un spectru larg al înțelegerii, trebuie să fii tu atent la lume! Că lumea te vede, te înțelege, te apreciază sau nu te apreciază, dar tu ești pentru spectatori o sursă și o resursă epuizabilă. Or, dacă se produce acest switch și tu ești atent la lume și încerci să vezi ce valoare are ceea ce există, ce e aproape, ce e palpabil și ce se ascunde în spatele acestei realități, atunci lumea se desenează puțin altfel. Și spun asta pentru că m-am uitat în jur și am văzut cum procedează anumiți colegi și nu am fost de acord. Chestiunea pe care eu o aplic cel mai simplu e cea de sorginte biblică: ”Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!” Eu m-am ferit să urmez exemplele care nu păreau a fi bune și am încercat să le împrumut pe cele care mi s-au părut decente, logice, raționale, normale. Cu alte cuvinte, scanând lumea din jur, am împrumutat mimetic anumite tipuri de raportări la realitatea subiectivă și obiectivă și mi le-am însușit. Și încerc, pe cât posibil, să le transmit mai departe. Numai că acestea nu sunt lucruri care pot fi transmise prin cuvinte.
Orice ți-ar spune orice fel de autoritate, atâta vreme cât nu guști tu mărul, poate să fie horticultorul un absolut și elocvent susținător al mărului ionatan, trebuie să muști și tu o dată din el ca să înțelegi!
Cum a mers în paralel viața personală?
Adrian Titieni: Și din punctul acesta de vedere mă simt fericit și împlinit, căci am trei copii minunați, din două căsnicii diferite. Fiica cea mare este medic în Germania, neonatolog, împlinește 33 de ani la 1 ianuarie 2019. Ceilalți doi copii, din căsătoria cu Adriana, sunt și ei mari, fiica este studentă la medicină în anul II, iar fiul este student la scenaristică în anul I. Am închis o etapă în viața părintelui, căci sunt deja studenți, iar acum mă rog lui Dumnezeu să-mi mai dea putere încă 20 de ani să-i pot întreține (râde)
Pe copilul care vă urmează, cumva, care e student la scenaristică, îl ajutați, aveți cum?
Adrian Titieni: Sincer nu prea știu cum să-l ajut. Aici e chiar un paradox, căci el a făcut opt filme până acum, dintre care unul cu un rol principal, un film premiat, dar n-a vrut să urmeze arta actorului, nu știu de ce. Dar i-am lăsat toată libertatea și chiar mă bucur și e evident faptul că n-am fost intruziv în viața lui, am încercat să-i explic și să-l fac să înțeleagă următorul lucru: Cămașa fericitului o îmbracă cel care își alege o profesie foarte aproape de tot ceea ce înseamnă abilitate specifică genetică. Dacă te naști cu ușurința de a face un lucru și îl transformi în profesie, acolo e bucurie mare, pentru că n-o să simți niciodată nici trecerea timpului, nici condițiile improprii, nici faptul că nu sunt bani… Spui: Îmi place să fac asta! Fac și la întuneric, și în praf, și mai târziu, și-n zilele în care oamenii se relaxează… El face cu ușurință actorie, dar a vrut să scrie și i-am respectat acest gând. Dacă vrea să scrie, eu sper să performeze în scris la fel de bine cum performează în arta actorului, și sunt liniștit și împăcat. Acum, după un semestru, îmi spune că-i place și că asta vrea să facă în continuare. Sunt copii foarte buni, ne bucurăm de ei și de rezultatele lor. Și aici viața a fost darnică cu mine. De fapt, sunt puține lucruri care mă pot pune în condiția de a mă plânge.
De lucrurile de care ne plângem toți, de țară, de conducere… Nu regretați că ați rămas în România?
Adrian Titieni: A fost o preocupare serioasă, ca a oricărui tânăr la momentul respectiv, în anii 82-83, când criza exercita deja o presiune enormă, din toate punctele de vedere. Toți erau afectați de lipsa libertății de a te exprima, de imposibilitatea călătoriilor. În anii aceia trebuia să-ți prepari un alter-ego fals cu care să poți funcționa într-o societate care nu putea să se suprapună cu ceea ce natural venea la viață. Iar la 17-18 ani încă ai repere cât se poate de valide din perspectiva autenticității, a naturaleții, o societate creată strâmb nu putea să te pună în condiția de a accepta reconfigurarea aceea artificială și atunci sigur că voiam libertatea. Și am avut-o abia în anii 90, când a apărut posibilitatea să plec prima dată. Și m-am dus și am văzut cu ce se confruntă oamenii…
Unde ați fost?
Adrian Titieni: În Germania. De altfel, acesta a fost motivul divorțului de prima soție. Ea a aplicat la o universitate pentru un doctorat în paleolontogie, a fost acceptată și ideea noastră inițială a fost să plecăm în Germania definitiv. Fetița era mică, eu mi-am dat demisia de la teatrul Odeon, mi-am luat la revedere de la prieteni, cu gândul că o să plec în Germania definitiv. Și am stat acolo doar 10 zile din cele șase luni care erau prevăzute, apoi i-am spus soției: Eu te aștept în România, dacă vrei să-ți iei doctoratul, ok, te aștept, dar nu cred că aș putea supraviețui aici. Pentru mine ar fi însemnat și deprofesionalizare, ar fi însemnat și o limbă germană greu accesibilă la 27 de ani câți aveam în momentul respectiv, au fost multe lucruri… Acum, fiecare om se apără, și eu mă apăr, poate că dacă rămâneam atunci…, dar nu știu decât că mi-a fost foarte greu. În plus, am crezut că reîntorcându-mă în România o să pot să mă exprim, să construiesc ceva, se anunța altă lume, altă platformă, dar n-a fost să fie așa. Nici rău n-a fost… Cred că problematici sunt pretutindeni în această lume și majoritatea vin dinăuntrul nostru, sunt obstacole pe care noi înșine ni le punem, suntem pricinoși, dăm vina pe alții… Cert este că, până la urmă, am rămas aici și, vă spun cu toată sinceritatea, dacă m-ați fi întrebat acum cinci ani, v-aș fi spus că regret că am rămas și că aș fi vrut să plec, dar acum m-am liniștit și cred că a fost o opțiune bună că am rămas. Oricum, asta cu plecarea nu mi-a ieșit niciodată…
Deci, cumva, tentative au mai fost… Și înainte de Revoluție?
Adrian Titieni: În 1988 am făcut un film în Iugoslavia. O regizoare, Maria Maric, care terminase facultatea la noi, a găsit bani pentru producția unui film care vorbea despre soarta românilor care s-au născut în Voievodina, în zona Iugoslaviei din partea de Nord. Și a făcut o distribuție cu cinci actori români, restul actorilor fiind din Iugoslavia. Mai erau Radu Amzulescu, Dan Puric, Carmen Trocan… Și ne-am dus în Iugoslavia. În Iugoslavia, care era o țară cu un alt tip de deschidere, sigur că a încolțit și în mine gândul emigrării, pentru că România anului 1988 era dezastru, nu doar faptul că nu se găsea nimic, dar viața era fără orizont, nu știam ce se va întâmpla mâine, oamenii erau necăjiți rău… Și am intrat în Iugoslavia, unde lucrurile păreau altfel, și mi-am dat seama că e o trambulină și că e un moment bun să plec. Am filmat 17 zile, perioadă în care cred că dacă am dormit câte două ore pe noapte, căci eram frământat de gânduri: Cum plec? Cum plec? Cum plec?!- mă întrebam întruna.
Și cum voiați, de fapt, să plecați?
Adrian Titieni: Prima mea iubită din liceu – și când spun iubită vă rog să vă gândiți doar la o relație platonică, – era în Karlsruhe, plecase mai devreme, în 84, în timpul facultății. Și mi-am făcut planul, o sun pe Doris care vine cu mașina în Iugoslavia, mă va prelua din orașul Novoselo în care eram noi și mă va duce în Germania. Am sunat-o de la telefonul internațional, dar aveam senzația cumplită că sunt urmărit, că toată lumea știe ce fac… Am dat telefon, am vorbit cu Doris și ea mi-a spus: „Adrian, pot să te ajut așa: Vin cu mașina până la Viena, dar descurcă-te tu singur să ajungi până la Viena!” O poveste întreagă! Seara, după acest telefon, regizoarea a făcut o petrecere, ne-am bucurat cu toții de reușita filmului, și acolo, la petrecere, citea oamenilor în cafea. Și mi-a ghicit și mie în cafea și mi-a zis: „Adrian, să știi că nu pleci!” Vă dați seama că paranoicul meu gând că sunt urmărit a fost întărit de faptul că cineva se uită în cafea și-mi spune că nu plec! Dar Maria Maric chiar avea aceste daruri, de altfel a avut un destin absolut interesant, acum e la New York, și ea s-a reprofilat, este maestru reiki, pentru că ea chiar avea puterea asta de a vedea dincolo de aparențe… Iar atunci, într-adevăr, mi s-a părut prea complicat, credeam că nu pot ajunge singur la Viena și n-am plecat, m-am întors în țară. Dar în România, din discuțiile pe care le-am avut cu prietenii, am aflat… ce?! Cu pașaportul meu de serviciu pe care-l aveam, pentru că ne eliberaseră pașapoarte de serviciu ca să putem munci în Iugoslavia, aș fi putut să mă duc până la Viena fără viză! Cu alte cuvinte, întâlnirea pe care mi-o dăduse Doris ar fi fost posibilă! Dar nu s-a întâmplat așa, probabil a fost în destinul meu să nu se întâmple.
A fost însă în destinul dumneavoastră să fiți aici și să ne recitați din Eminescu… Când v-ați întâlnit cu poezia sa?
Adrian Titieni: Fericita întâmplare a făcut să am un profesor de limba și literatura română care avea două modalități de evaluare: ori știai lecția, ori învățai o poezie pe dinafară. Pentru fiecare poezie învățată primeai câte un punct, dar avea și el un top al preferințelor poetice, așa că, dacă învățai o poezie de Eminescu, primeai un punct și jumătate. Cu alte cuvinte, deși nu m-am gândit să dau la teatru, am traversat liceul învățând poezii și, în special, poezii de Mihai Eminescu. Iar la finalul clasei a XII-a, înainte de a da examen la teatru, aveam un repertoriu impresionant pe care, între timp, l-am uitat, pentru că și creierul este un organ degenerativ și atenuează toate funcțiile lui, inclusiv memoria. Dar sunt anumite lucruri care nu se șterg și am înțeles cu timpul ce importanță are impactul afectiv. Toate lucrurile pe care le-am memorat în circumstanțe emoționale favorabile și cu o anumită încărcătură afectivă au rămas acolo. Se întâmplă să nu îmi amintesc bine de lucruri petrecute ieri-alaltăieri sau de texte învățate de curând, dar să am în memorie lucruri de acum 30 sau 30 și ceva de ani, care au rămas acolo datorită încărcăturii lor afective. Profesorul nostru de limba și literatura română avea, de fapt, un adevărat cult pentru Eminescu și prima dată în anii 77-78, de la el, am auzit povești legate de personalitatea și de viața lui Eminescu pe care nu le-am putut regăsi apoi în niciun manual. Dar pornind de la acele lucruri aflate în anii de școală și mergând mai departe prin lecturile proprii am realizat că Eminescu este un inițiat, iar asta reiese din textele sale vedice, din felul în care a preluat idei din filosofia hindusă, dintr-un tip de gândire hegeliană pe are el a reușit să o transpună într-o condiție absolut extraordinară a metaforei poetice. A fost un mare trăitor și un gânditor aparent fără reper în epoca lui, dar cu multă credință în ceea ce ne conține, ne conjugă și într-un fel sau altul ne mână pașii tuturor. Toată poezia lui respiră geniu și nu are cum să nu te atragă creația unui om tulburat de cele pământești, dar aflat într-o permanentă relație cu infinitul. A fost un mare zbucium acolo, dar acel zbucium nu s-a pierdut în van, ci a căpătat fața acestei opere extraordinare și cred că nu e exagerat să-l păstrăm pe Eminescu acolo unde e, neatins. Acum, în momentul atipic al democrației noastre, lumea încearcă să demitizeze orice, să spună „de fapt a fost și altfel”, „n-a fost chiar așa..”… Dar toată configurația profilului său omenesc nu are legătură cu profilul lui creativ, cu profilul poetului de geniu. Eminescu a gândit deasupra timpurilor lui și asta m-a atras și pe mine si m-a apropiat de poezia lui, de acea Odă în metru antic sau de Glossă sau de multe alte texte de căpătâi.
Cum se îmbină poezia lui Eminescu cu muzica lui Enescu, a lui Lipatti, așa cum am văzut în recitalul pe care l-ați susținut împreună cu Horia Maxim?…
Adrian Titieni: Mariajul dintre muzică și poezie este foarte bun, întâmplarea face ca și strofa, viersul și poezia să fie complementare cu muzichia…. Într-un asemenea recital, momentele de grație vin simbiotic. Dar este foarte importantă și chimia umană, iar eu cu Horia Maxim avem acea chimie, mă simt foarte bine alături de el și de muzica pianului, iar cele câteva întâmplări artistice comune care au avut loc până acum confirmă faptul că funcționăm bine împreună în acest mecanism artistic. Intenția noastră este să ne diversificăm repertoriul, dar să rămânem împreună. Poezia contribuie la elevarea spiritului, dar și la echilibrarea sistemului nostru nervos. Dacă Organizația Mondială a Sănătății ar trebui să mai treacă acolo niște boli în nomenclatorul lor, insensibilitatea ar trebui să fie un lucru absolut necesar de adăugat. Poezia și muzica sensibilizează, vulnerabilizează, datorită lor percepi lumea și realitatea mai adânc. Dacă-ți lași sufletul mișcat de emoția poeziei și a muzicii reușești să treci dincolo de aparențe și să ajungi la esențe, acolo unde vrem cu toții, de fapt, să ajungem.
